Curiozitate (de blondă?)

Mă întreb dacă, în afară de salariaţii din sectorul public, mai există vreun angajat care să aibă liber în weekend, de vineri după-amiază (unii chiar de la prânz, invocând aşa-numita „zi scurtă”), până duminică, inclusiv. Pe mine mă disperă asta: sunt liberă sâmbăta, dar lucrez duminica. Asta, când nu se întâmplă să fie şi sâmbăta vreun eveniment despre care trebuie să scriu la gazetă! Cu alte cuvinte, nu pot vorbi de weekend-uri normale, în care să-mi programez o ieşire din oraş. Trebuie să anunţ că nu sunt în localitate pentru ca, în cazuri extreme, să vină altcineva aici, să consemneze în locul meu. Chestia asta mi se pare justificată, însă doar până la un punct- Da, sunt corespondent local, trebuie să anunţ când nu sunt în zonă la sfârşit de săptămână, pentru că oamenii se bazează pe mine în cazul în care se spânzură vreun nebun, e vreun accident, vreo furtună care pune copacii la pământ etc. Însă nu mi se pare normal să stau „în priză” sâmbetele şi duminicile, zile în care doar cu mici excepţii ies din casă, deoarece îmi păstrez, ca toată lumea din redacţie, texte din cursul săptămânii pentru ediţia de luni (în afară de evenimentele care apar pe buletinele de presă de la ISU şi Poliţie, dar comunicatele nu-mi parvin mie). E aiurea să ştiu că aş putea să ies la un picnic, vara sau să plec undeva, două zile, dar nu-mi permite serviciul. Culmea e că, la salariu, zilele astea, aşa-numite libere, dar pe care le lucrez normal, nu se văd, deci nu-s plătite! Nici când îmi iau concediu nu se iau în calcul. Şi atunci, de ce Paştele mă-si mă obligă să muncesc?

Ştii ce mă enervează? Că suntem o naţie de „ocupaţi”, suntem din ce în ce mai puţini salariaţi, fie la stat, fie la privat, că sarcinile celor care au fost concediaţi au fost preluate, de voie-de nevoie, de cei rămaşi, muncim de ne sar capacele, ne îmbolnăvim şi murim de oboseală şi stres, că ne storc şefii ca pe lămâi, până la ultima picătură de energie, dar ţara asta nu se ridică din groapă, banii nu apar, decât de la FMI, şi cu dobândă, salariile rămân aceleaşi sau chiar scad! Ne sacrificăm weekend-urile muncind, ne lăsăm familiile, uităm de bucuriile vieţii pentru ca, într-o zi, să ne trezim că am trăit pentru nişte satrapi, nu pentru noi şi că pe ei îi doare fix la bască dacă murim aşa, că întotdeauna se va găsi vreun disperat cu foamea-n gât care să ne înlocuiască.

Şi iar mă întreb: în toată lumea asta e la fel? Iar la noi doar salariaţii din sectorul public sunt liberi în weekend?

…ştiu, azi am fost blondă. Până data viitoare, promit să-mi revin! 😆

Reclame

Prima zi de lucru din 2011

Recunosc, a început pe la 10 şi ceva, pentru că am luat startul mai greu. De fapt, nu e o noutate, pentru că, de regulă, lunea este ziua care nu-mi place deloc.
Mai aveam două zile de concediu (pentru că nu s-a lucrat pe 24 şi 31 decembrie), dar cine mai ţine cont de asta la început de 2011? În plus, nu cred că aş mai fi putut sta acasă. Numai gândul că un singur telefon mi-ar fi făcut ţăndări liniştea m-ar fi ţinut încordată ca un arc toată ziua. Aşa că, am ieşit… dar ca să am de unde să mă întorc. O bârfă mică ici, un şef de instituţie lipsă, colea, un popas la farmacie, la amica mea, o raită prin magazine după suc şi cartelă pentru mobil şi, uite-aşa a trecut jumătate din zi. Reîntoarsă acasă, am luat prânzul, am scris primele texte din 2011 (mi-am cam pierdut „reflexele“, dar îmi voi reveni în zilele următoare) şi am bântuit netul, semn că ziua n-a fost atât de încărcată.
Prima concluzie după prima zi de lucru din 2011? Cei mai mulţi încă nu şi-au revenit după petrecerile de Revelion. Dovadă cele 26 de cazuri (numărate până în jurul orelor 12) ajunse la Camera de gardă, din cauza consumului execesiv de sarmale, cârnaţi şi băutură („Unii au mâncat prea mult rachiu“, mi-a zis şeful spitalului 😆  ).
A doua: magazinele duc lipsă de clienţi. Clar, oamenii au cheltuit prea mult de sărbători. Dar nici galantarele nu-s de lăudat. Bate vântul prin ele. Semn că nici patronii nu mai au bani la început de an. Deh, dările astea!
A treia: cu toate urările şi pupăturile de început de an, lumea nu crede în schimbări benefice în 2011. „Să fim sănătoşi şi să n-avem datorii!“ au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des. Doamne, ce-am ajuns! Nu mă mai miră de ce, revenită în ţară după 7 ani neîntrerupţi de muncă în Italia, mama vrea să plece iar acolo. E şocată de preţuri, de lipsa de educaţie, de faptul că, în perioada în care a lipsit, în oraş (ca şi în ţară) nu s-a schimbat nimic. Dacă nu ne-ar avea pe noi aici, nu s-ar mai întoarce niciodată în România. Nu ne-a spus-o, dar probabil că a gândit-o.
Şi guvernanţii ne spun că anul ăsta vom ieşi din criză. Poate, din cea de nervi, deşi nu cred…