Presă mondenă sau presă… penală?

Cu fiecare zi asist la declinul presei mondene. De fapt, cred că mai toate publicaţiile centrate pe acest domeniu sunt de mai multă vreme într-o cloacă din care nu au nicio şansă de a ieşi dacă nu vor înţelege că jurnalism de calitate, fie şi aşa-zis de scandal, se face tot cu oameni de calitate.

Ca om, pot înţelege nevoia de a cunoaşte câte ceva din viaţa unor vedete. Sunt consumatoare de presă mondenă dinainte de 1990, când nici nu visam că vor exista, vreodată, tabloide în România şi aflam ce mă interesa din rubrici Dumnezeu ştie cum scăpate prin publicaţiile vremii sau din revistele colorate din Vest pe care le găseam, în fiecare vară, la mătuşa mea de la Eforie, unde îmi petreceam o parte din vacanţe. Tot de la ea (care, pe vremea aceea, lucra la o bază de tratament din staţiune), aflam unde se cazau vedetele noastre, cu cine se întâlneau şi unde stăteau la masă. Aşa am aflat, la un moment dat, şi secrete bine ascunse publicului larg (dar cunoscute în lumea lor) de unele VIP-uri, ca de exemplu cine este gay şi alte chestii asemănătoare care, azi, se scriu negru pe alb în toate ziarele.

După 1990 era normal să apară şi la noi presă de tip monden, pentru că răspundea unei nevoi fireşti a nei părţi a publicului cititor. Pe vreme aceea, cumpăram cu regularitate Ecran Magazin, Bravo, Vox Pop & Rock şi tot felul de ziare/reviste despre/cu actori/muzicieni pentru că îmi plăcea să am o imagine completă despre favoriţii mei din perioada respectivă.

Revista de suflet, din anii aceia, a fost, însă, „VIP – Viaţa Invizibilă a Personalităţilor”, acolo de unde s-a ridicat, în anii 2000, acum celebrul Cristian Brancu, mult prea înjurat acum, pe la colţuri, de colegii de breaslă şi pe forumurile tabloidelor de cititori despre care, în majoritatea cazurilor, nu cred că au mai mult de 20 de ani şi n-au de unde să ştie că, la mijlocul anilor 90, Brancu avea cea mai de bun-simţ revistă de monden din România, care respecta întru totul regulile de aur ale jurmalismului adevărat şi în care greşelile şi gafele numărate de-a lungul anilor au fost destul de rare.

Apreciez faptul că, şi acum, după mai bine de 15 ani, cu mici excepţii care, nu-i aşa, confirmă regula, Brancu a rămas acelaşi la emisiunile cu vedete pe care le realizează la Antena 2. Întâmplarea (fericită) a făcut ca, anul acesta, să-l întâlnesc de două ori la tot atâtea evenimente organizate în oraşul meu. I-am stat prin preajmă fără a-i spune că, acum, lucrez în branşă şi vreau să vă spun că este un tip extraordinar, deloc fiţos ori cu nasul pe sus, şi un prezentator care face toţi banii!

Dar nu despre Brancu am vrut să scriu acum, ci despre jurnalismul de tip monden pe care acesta îl reprezintă (până la un punct) şi care poate fi un model pentru jurnalismul monden din anul de graţie 2011, când, repet, am sentimentul că tabloidele au depăşit orice limită a bunului simţ, intră fără nicio remuşcare, cu bocancii plini de rahat, în viaţa tuturor, terfelind, fără jenă, imaginea şi reputaţia unor oameni, pentru a demonstra… nimic!

Mai rău e că şi emisiunile TV cu/despre vedete au luat-o în aceeaşi direcţie (citând aceleaşi ziare de scandal), moderatorii nemaifiind altceva decât ţaţe care bârfesc live şi fără ruşine persoane din lumea artistică, uneori punându-le la zid pentru comportamentul lor de dincolo de lumina reflectoarelor. Pentru că, în opinia mea, asta au ajuns Simona Gherghe (Acces Direct – Antena 1), Mădălin Ionescu (Drept la ţintă – Kanal D) – un tip care chiar făcea emisiuni bune, cândva, la Naţional TV sau Dan Capatos (Un show Păcătos – Antena 1) , despre care multă vreme am avut o părere foarte bună. Goana după ratingul care aduce publicitate şi, implicit, bani, a aruncat şi televiziunile în derizoriu, astfel încât cei care mai ţin la nivelul de educaţie renunţă, treptat, la a urmări astfel de programe.

Faptul că astfel de publicaţii sunt cumpărate/citite şi astfel de emisiuni îşi păstrează un rating ridicat nu înseamnă, neapărat, că „asta se cere, asta se vinde”. Înseamnă că „de atât suntem în stare, asta dăm”.  E mai uşor să scrii despre silicoanele Andreei Bălan, cu cine şi de câte ori se culcă Drăguşanu sau de câte ori s-a scărpinat în fund, pe stradă, Oreste, decât să scrii despre ceea ce fac artiştii adevăraţi. La fel, este mai simplu să provoci sau să întreţii scandaluri, dând cu reputaţia unora de pământ, deşi nu ştii nici tu cât e de adevărat ce scrii, decât să faci interviuri şi articole bine documentate, fie ele şi de monden. Pentru că, deşi pare un domeniu simplu şi uşor de acoperit, eu l-am comparat, în permanenţă, cu nisipul mişcător. Te atrage, îţi place, simţi că i-ai putea face faţă dar, dacă nu eşti atent, te trage la fund în câteva secunde.

Asta nu înţeleg aşa-zişii jurnalişti de monden. Că pot fi oricând în tabara celor pe care îi terfesc, acum, în zoaiele lor. Faptul că au un nume şi o semnătură într-un ziar nu îi ridică la rang de Dumnezeu. Sunt sau ar trebui să fie OAMENI! Şi ar trebui ca, înainte să dea „bun de tipar” unui articol, să fie siguri că acel text nu va afecta pe nimeni, iar dacă acest lucru s-ar putea întâmpla, suferinţa să nu fie foarte mare. N-ai niciun drept, tu, ca ziarist, fie că te numeşti reporter sau redactor-şef, să distrugi viaţa cuiva! Dar dacă o faci cu bună ştiinţă, să plăteşti. Penal şi material!

Numai că, din câte observ şi ştiu  (dacă e altfel, vă rog să mă contraziceţi) niciun ziarist de monden din România nu şi-a plătit scump lipsa de scrupule şi de profesionalism. Poate, de aceea, multă vreme, de acum înainte, publicaţiile de profil se vor menţine la nivelul de cloacă, despre care scriam la început.

Şi nici nu poate fi altfel când,vedetele care ni se impun, dimineaţa, la prânz şi seara sunt Monica şi Ramona Gabor, Simona Sensual, Daniela Crudu, Binaca Drăguşanu, Fernando de la Caransebeş, Romeo Fantanstik ori milionari de carton gen Remus Truică sau Irinel Columbeanu despre care nu ştim cum şi-au făcut averile, dar cunoştem cum îşi cheltuiesc banii şi cu cine s-au culcat, în jacuzzi sau nu.

Trist este că, exact cine ar trebui să refuze acest gen de presă/cloacă, adică telespectarii/cititorii acceptă, mai mult sau mai puţin tacit, această perpetuare a prostiei. Această realitate va fi preluată, din mers, de noile generaţii care, în lipsa unor modele demne de urmat, vor considera că, de fapt, ceea ce văd la televizor reprezintă adevăratele repere morale/profesionale.

Mă întreb unde va duce  această nesimţire a celor care, în mod normal, ar trebui să fie formatori de opinie. S-a ajuns mult prea departe, cu prea multe consecinţe. Şi ar trebui ca vinovaţii să plătească. De aceea, sper ca demersul în instanţă al Andreei Marin (al cărui fan nu am fost NICIODATĂ), care a hotărât să-şi apere, astfel, viaţa privată în care şi-a băgat piciorul o neica nimeni de Natalia Mateuţ, să aibă câştig de cauză şi să constiuie un precedent pentru cei care, acum, nu ştiu ce înseamnă respectul pentru ceilalţi. Iar exemplul Andreei să fie urmat şi de alţii.

Condiţia esenţială ar fi, însă, ca justiţia să-şi facă datoria. Măcar acum 🙂

Anunțuri