Încă un cutremur în Vrancea

Cică a fost cutremur în Vrancea. Când am intrat pe Facebook, pe la 7 fără ceva, wall-ul amicilor vituali era plin de comentarii gen: vaaai, dar ce spaimă am tras şi tocmai îmi savuram cafeaua! Lucky me! Eu n-am simţit nimic. Am dormit tun şi m-am trezit, ca de obicei, după ora 6.

Şi-apoi, să fim serioşi: la magnitudine 5 pe Richter nu e cutremur. De la 7 încolo să ne îngrijorăm. Că aşa a zis, odată, Mărmureanu: vreo 40 de ani nu tre să ne facem griji, nu? 😆

Anunțuri

În aşteptarea… iepuraşului :)

Noul videoclip al cântăreţei Andreea Bălan, „Like A Bunny”, va fi lansat, în această după-amiază, pe pagina de Facebook a artistei. De mai bine de o oră şi jumătate, de când reprezentantul PR-ului interpretei a anunţat începerea încărcării clipului pe canalul You Tube, fanii Andreei nu-şi ascund nerăbdarea de a-l viziona cât mai repede. Se pare, însă, că … iepuraşul se lasă aşteptat, motiv pentru care aceştia au pus întârzierea pe viteza prea mică a conexiunii la Internet de care dispune staff-ul Andreei (care, deocamdată… tace 😆 ).

Update: Şi, iată, clipul:

PS: Mie nu-mi place. Adică Andreea mi-e simpatică, şi nu de ieri, de azi, ci de când era jumătatea blondă din Andre (niciodată n-am putut s-o suport pe Andreea Antonescu, mi se părea  infatuată, extrem de rea, mereu dornică să-şi eclipsesze colega de trupă; bine că a lăsat-o mai uşor cu muzica… măcar până îi mai creşte fetiţa). Şi îmi plac şi o parte din melodiile ei. Mai puţin asta. Sună a manea. Sau mi se pare? Iar clipul… puteam să jur că e la fel de slab ca şi piesa. A fost promovată excesiv peste tot, iar videoclipul s-a lăsat prea mult aşteptat. Cu riscul de a-i supăra fanii, voi spune că tre să fii retardat sau onanist să spui că videoclipul este un „boom!”. Este un mare fâs. Faptul că vezi nişte fătuci numai bune de… dând din fund şi mişcându-se lasciv, în mare şi pe nisip, nu înseamnă că ai descoperit Paradisul! Şi, la drept vorbind, sunt fete care arată muuuult mai bine decât dansatoarele domnişoarei Bălan. Care şi ea, la rându-i, s-a mai rotunjit, pe ici, pe colo, inclusiv pe la sâni. Dar ,cică anticoncepţionalele ar fi de vină 😆

Şi nu ştiu de ce trebuia să filmeze în Creta toată nebunia asta. Păcat! La banii ei, putea scoate ceva mai bun! Acum, asta e!

23 august

Am văzut azi, în unele publicaţii online sau pe Facebook, un filmuleţ din epoca de tristă amintire aur despre 23 august care, până în 1989, era Ziua Naţională a României. Nu înţeleg de ce trebuie să păstrăm vie memoria acelor manifestaţii închinate cultului personalităţii dictatorului? Este atât de amuzant? Există zeci de mărturii ale participanţilor la aceste evenimente în care explicau cum se făceau repetiţiţiile şi ce probleme aveau dacă greşeau!

Mai ţineţi minte sau aţi avut curiozitatea să aflaţi ce spunea istoria pe care o învăţau elevii pe vremea lui Ceauşescu, despre 23 August 1944 şi ce se întâmplase, de fapt, atunci? Dacă nu, vă recomand un articol pe care îl găsiţi aici.

Pentru mine, 23 august a reprezentat, în fiecare vară, data la care, în copilărie, plecam împreună cu părinţii la mare. Acolo stăteam fix o săptămână (eram găzduiţi de o soră a mamei), timp în care nu ploua niciodată, astfel că aveam norocul să revin acasă foarte bronzată (fără să mi se ia, după aceea, n-şpe mii de straturi de piele).

În rest… nimic. N-am participat şi n-am fost chemată la nicio paradă comunistă, iar singurul meu stres era să reţin exact ce scria în cartea de istorie despre semnificaţia zilei de 23 August: „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.

Vedeţi? Nici acum nu am uitat! 😆

Duminică monotonă

Ironia soartei (sau poate nu): ieri mă plângeam că nu am weekend-uri normale, iar azi, într-o zi de duminică, stau în vârful patului, cu laptopul în btaţe, şi navighez fără ţintă pe net. Mi-am trimis textele pe la 14, pentru că le-am scris în cursul dimineţii, când nu aveam nici conexiune la internet, nici semnal cablu-tv. Când a venit tata din oraş, mi-a zis că era o problemă în tot oraşul, dar nu am înţeles exact ce: defecţiune, furt de cabluri? Nu mai contează. În jurul prânzului,  situaţia a revenit la normal, iar eu m-am băgat imediat pe Facebook, unde am vorbit vreo oră cu doi buni colegi de şcoală, risipiţi prin lume: unul în Italia, celălalt în Românica noastră dragă, însă în Bucureşti.

După lupte seculare, şi fosta  mea prietenă din anii de liceu a reuşit, în sfârşit, să-şi facă un cont de Fabebook! Cu ocazia asta, am şi revăzut-o, graţie pozei de profil, constatând că arată foarte bine. Deşi se vede că nu mai are 20 de ani, nu-i dai nici 39, cât are şi asta pentru că s-a tuns şi foarte scurt (acum doi ani, când am primit de la ea un dvd cu filmări şi poze, încă mai  avea părul lung, aşa cum o ştiam din şcoală). Acum, parcă mai mult ca niciodată, seamănă, fizic, cu mama ei, deşi cu ani în urmă semăna mai mult cu tatăl. Până la urmă, ea să fie sănătoasă, că nu contează cu cine seamănă, nu? 😆 Revenind la apariţia ei pe Faceboook, din păcate, ea nu a fost însoţită şi de o conversaţie, dar avem tot timpul pentru aşa ceva, de acum înainte.

M-am trezit înainte de orele 4 a.m., pentru că soţul meu nu mai avea somn. Neavând nici internet, nici semnal pentru tv, întâi am citit (eu am început „Cazul Magheru“, de Mihail Drumeş, el a frunzărit un roman de Pavel Coruţ), apoi am stat la discuţii despre toate cele, până în jurul orelor 7.00, când el a hotărât să se ridice din pat, să-şi facă bagajul şi să plece un pic în urbea natală, unde avea de dus nişte acte. Rămasă singură, am făcut un pic de ordine, am scris textele pentru mâine, am ciugulit două felii de pepene, am ascultat muzică, iar când a revenit internetul, am trecut la citit mail-uri şi la răsfoitul online al presei de duminică.

Am avut o stare de spirit foarte bună doar până am încheiat conversaţia cu prietena din Italia, după care parcă am căzut brusc. Nu-mi place să stau singură şi mă bucur că Puiul meu se întoarce marţi, pentru că mâine voi găsi cu ce să-mi umplu timpul, mai ales că e zi de lucru şi plec de acasă încă de dimineaţă.

Până şi pisica simte că e prea multă linişte în casă. Doarme pe pervazul ferestrei din hol de când a plecat el, nici să pape nu i-a trebuit, i-a rămas aproape întreagă mâncarea de dimineaţă. Mi se pare că trece foarte greu timpul, nu prea-mi plac filmele care-s la tv, de citit nu prea am chef acum… Dar ce mă supără cel mai mult e că azi e ultima zi a unui festival în oraşul de baştină al Puiului şi îmi propusesem să merg şi eu anul ăsta. Din păcate, a fost organizat cu o săptămână mai devreme  faţă de cum se obişnuia (ultimul weekend din august), aşa că mi-a fost imposibil să plec după ce de abia am terminat concediul (trebuia să mă învoiesc, să anunţ lipsa…. mi-e lehamite de asta, nu-mi place să mă justific atunci câmd e vorba despre timpul meu liber şi plăcerile mele, deci am lăsat-o baltă). Oricum, ar fi trebuit să ajung mâine, la prima oră (asta însemnând 8-9), deci nu prea înţelegeam ceva din plecarea asta.

E atâta monotonie, că-ţi vine să dormi! Chiar, cred că asta voi face: mă culc! Cel mai bun lucru pe ziua de azi!

Deocamdată!

Update: N-am dormit. Am văzut un film, am mâncat pepene, am ascultat muzică… Numai lucruri bune! 🙂