Nu mai am 20 de ani, dar…

Aseară, uitându-mă în oglindă, am realizat că nu voi mai avea niciodată 20 de ani. Şi până acum mi-am acceptat vârsta, pe care nu obişnuiesc s-o ascund, cum fac, de regulă, femeile, doar ca să audă de la ceilalţi „Dar ce bine arăţi! Nici nu-ţi dă cineva mai mult de … ani!”. Genul ăsta de cochetărie nu mă reprezintă. Este foarte adevărat, însă, că nu o dată cei care nu mă cunosc foarte bine, nu ştiu când am terminat liceul sau facultatea şi nu au posibilitatea de a realiza un calcul simplu privind vârsta pe care o am, au crezut că aceasta e cu cel puţin 5 ani mai mică decât cea reală.

Până să-mi apară primele fire de păr alb, aproape că nici eu nu credeam că sunt mai „bătrână” 🙂 Asta se întâmpla în urmă cu vreo patru ani şi ţin minte că, deşi eram obişnuită să descopăr câte „un ghiocel” prin podoaba capilară, îmi spuneam că e, de fapt, „un norocel”. În ziua aceea, însă (şi ţin minte că era toamnă, pentru că era exact înaintea unui eveniment important din oraş), când mă uitam în oglindă, nu mi-a venit să cred câţi „ghiocei” îmi înfloriseră în păr! Prima reacţie, aş putea zice chiar de panică, a fost să încerc să-i smulg. Îmi era greu să accept că, la nici 40 de ani, deja aveam păr alb! Pe urmă, mi-am dat seama că chestia cu smulsul firelor albe nu ascundea nimic şi că nu aş fi ajuns nicăieri, în timp, decât, poate la chelire :), aşa că, încet-încet, m-am liniştit. Nu, nu m-am vopsit, nici atunci şi nici acum, pentru că, aşa cum spuneam odată şi cunoscuţilor, dar şi aici, îmi place nuanţa naturală a părului meu (şaten închis) şi vreau să mă bucur cât mai mult de ea. Dar nu voi exagera. Sigur, firele albe încă mai există, dar încă nu ies în evidenţă şi „le port” cu mândrie 🙂 Dar, când voi simţi că va veni vremea, le voi acoperi. Nu din cochetărie şi nici pentru a mă minţi că am, din nou, 20 de ani, ci pentru aspectul estetic.

Revenind la ce spuneam la început, la faptul că am realizat că nu voi mai avea niciodată 20 de ani, acum pot să afirm că, de data asta, nu mă mai deranjează că, încet, dar sigur, mă apropii de 40 (mai am patru luni până atunci). E pragul peste care multe femei păşesc cel mai greu şi care provoacă multe depresii. Fosta mea prietenă, înainte de a împlini 40 de ani, obişnuia să spună că „de acum e bătrână”, fapt care mă determina să-i răspund că, dacă aşa va gândi de acum înainte, la fel se va simţi şi toată lumea o va percepe ca atare. Replica ei era, întotdeauna: „Lasă, că ai să ajungi şi tu la 40 şi ai să vezi cum o să fie…”. Uite că aproape am ajuns, cele patru luni care mă mai despart de vârsta asta nici nu mai contează, eu deja obişnuiesc să spun că am 40 de ani şi nu simt că se prăbuşeşte lumea! Singura diferenţă este că, acum, nu mai suntem prietene, dar asta e o altă poveste…. 🙂

Da, nu mai am 20 de ani! În schimb, atunci nu terminasem facultatea la care visam încă din clasa a IX-a, nu întâlnisem bărbatul care mi-a devenit soţ şi nu-mi descoperisem pasiunea pentru meseria pe care o practic acum. Şi toate acestea, alături de alte experienţe care mi-au format un alt mod de a gândi şi de a înţelege viaţa.

Sigur, pentru nimeni nu e o plăcere că îmbătrâneşte, dar contează mult şi ce vede fiecare în această bătrâneţe. În adolescenţă, mi se părea că, la 25 de ani, deja eşti bătrân, din moment ce, la vârsta aceea mulţi ori se căsătoreau, ori făceau copii. Credeam că viaţa omului se închide atunci când apar responsabilităţi legate de serviciu şi, mai ales, de familie. Când am ajuns, şi eu, la 25 de ani, nu am mai văzut lucrurile aşa, tocmai pentru că viaţa mea nu se închisese deloc doar pentru că, între timp, terminasem facultatea. Pe vremea aceea, auzeam că şi vârsta de 30 de ani reprezintă un prag psihologic destul de greu de trecut pentru o femeie dar, când am împlinit 30 de ani şi, mai ales, în perioada care a urmat, mie mi s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri din viaţa mea de până acum, aşa că, din nou, am contrazis părerile generale.

Peste patru luni voi împlini 40 de ani. N-am cum să nu accept că nu mai am 20 de ani dar, acum, sunt de două (poate şi de mai multe) ori fericită cu ceea ce am.

Iar dacă ar fi să regret ceva, ar fi faptul că n-o să mai am niciodată 20 de ani, ca s-o iau de la capăt şi să pot ajunge tot aşa cum sunt azi!

Anunțuri