Andreea Marin şi psihologia inversă

„Psihologia inversă este o tehnică de convingere care folosește falsa susținere a unei credințe sau a unui comportament contrar celui susținut în prezent (…) Deși această tehnică de manipulare este una foarte simplistă și aparent foarte ușor de folosit, cunoașterea psihicului interlocutorului nostru este crucială și nu ne putem lipsi de ea înainte să ne decidem să aplicăm psihologia inversă…“ (Wikipedia)

Niciodată nu mi-a plăcut Andreea Marin. Am spus-o întotdeauna. Nu mi-a plăcut nici când era prezentatoare de ştiri, nu mi-a plăcut nici la „Surprize, surprize“, nu mi-a plăcut nici când era nevasta lu’ Bănică-jr. Chestie de gust? Probabil… Da, e frumoasă; da, e deşteaptă; da…, da…, da… (completaţi fiecare cum doriţi aceste „puncte-puncte“). Dar, ca mulţi alţii care i-au urmărit, vrând-nevrând, evoluţia de când a apărut „pe sticlă“ şi până azi, şi eu i-am pus eticheta de „falsă“.

Am deseori obiceiul de a viziona emisiunile TV cu sonorul pe „mute“. Exact ca filmele străine, care au subtitrare în limba română. Îmi place să observ chipurile personajelor, mimica lor. Nu ştiu dacă aţi remarcat: de cele mai multe ori, faţa exprimă cel mai bine o stare sufletească, ochii transmit sentimente. Mie, cel puţin, Andreea Marin nu mi-a transmis nimic. Nu mi s-a părut niciodată sinceră, normală, umană. Mi-a dat mereu impresia că la ea totul este studiat: privire, gesturi, zâmbet. De aceea nu am înţeles niciodată de ce i s-a spus „Zână“, pentru că, din poveştile copilăriei am înţeles că zânele sunt întotdeauna bune. Iar Andreea Marin nu mi s-a părut aşa. Nu spun că ar fi rea. Dar faptul că ştie întotdeauna ce vrea, că e perseverentă şi ambiţioasă (da, sunt nişte calităţi pe care nimeni nu i le poate contesta) – cerebrală, cum spun unii – îi imprimă o anumită expresie facială pe care nu şi-o poate ascunde şi care nu are nimic în comun cu chipul angelic al zânelor din basme.

Mi-a displăcut mereu atitudinea ei în relaţia cu presa mondenă, chiar dacă au fost şi cazuri în care i-am dat dreptate (vezi procesul intentat -şi chiar câştigat – împotriva unui tabloid, care a susţinut neadevăruri despre viaţa ei privată). Pentru că am fost şi eu jurnalist, nu de monden, dar jurnalist, totuşi, ştiu cum se „fabrică“ o ştire, ştiu că niciodată nu are prioritate ceea ce vrea subiectul-sursă ci doar ceea ce publicul cititor cere. E drept că, în ziua de azi, tabloidele au ajuns să exagereze, să facă o ştire din orice nimic, să interpreteze aiurea orice gest sau cuvânt al unei persoane publice. Dar, tocmai pentru că sunt persoane publice, ele ar trebui să-şi asume şi toate consecinţele care decurg din această postură. Chiar dacă, în realitate, unele dintre aceste persoane, au o viaţă lipsită de senzaţional şi chiar doresc să o protejeze de restul lumii, au grijă cei din anturaj, vecinii, colegii sau cunoscuţii să-i scoată din anonimat. Pentru că, de ce să nu recunoaştem: există public avid după bârfe, există persoane care, în pauza de cafea comentează ce a făcut X sau Y, din show-bizz, ce au văzut la Măruţă, la Gherghe sau la Capatos. Numai eu cunosc o droaie 🙂

Pornind de la acestea, nu am crezut niciodată nevoia de „discreţie“ a Andreei Marin. Întotdeauna a vrut să se scrie ori să se vorbească despre ea. Dar în termenii agreaţi de ea. Mai pe înţelesul tuturor: Andreea Marin a vrut să fie remarcată pentru faptele caritabile, pentru realizările profesionale, pentru ceea ce arăta doar la evenimente oficiale. Restul era considerat subiect-tabu, lăsând, însă, impresia că şi viaţa ei privată e la fel de frumoasă şi de strălucitoare ca aceea din lumina reflectoarelor. A fost întotdeauna de înţeles înverşunarea cu care s-a năpustit asupra presei, atunci când aceasta a consemnat despre „derapajele“ conjugale ale consortului şi a încercat, din răsputeri, să i le minimalizeze ori să i le acopere. Că a fost energie risipită în van a demonstrat-o însuşi divorţul căruia -coincidenţă? – i-a urmat relaţia ex-consortului cu amanta despre care tabloidele au scris că el o avea încă din 2011…

Mitul despre dorinţa de discreţie în viaţa personală a Andreei Marin a fost spulberat, nu o dată, prin acţiuni coordonate de ea însăşi. Exact atunci când a cerut înţelegere şi discreţie, a oferit cele mai multe subiecte presei. Cele mai recente exemple sunt cele referitoare la divorţ, la noua relaţie şi, evident, la noua căsnicie. Andreea Marin a ştiut foarte bine ce face şi ce vrea să comunice prin mesajele de pe Facebook sau prin emisiunile TV. Că mulţi au înţeles mai târziu (sau deloc) ceea ce a vrut ea să transmită, e altceva. Şi e tot victoria ei, până la urmă 🙂 Pentru că Andreea Marin e, înainte de toate, jurnalist şi, după atâţia ani de televiziune în spate, cunoaşte psihologia maselor. Tocmai de aceea, le dă exact ce-şi doresc ele, dar în doze mici şi frumos ambalate, pentru că, nu-i aşa (sic!) o imagine bună cu efort se ţine! Iar folosirea psihologiei inverse e cea mai bună metodă în acest caz: nu vreau să-mi expun viaţa pe tarabă, dar fix asta fac, postând mesaje pe Facebook, preluate imediat de toată presa; nu vreau să spun că m-am măritat, dar exact asta fac, prin intermediul mesajului postat de proaspătul soţ; vreau să se domolească interesul faţă de noua căsătorie până la revenirea acasă, din minunata lună de miere, dar am grijă să fiu aşteptată de toată presa la aeroport, fix a doua zi după acest mesaj…

La urma urmelor, e treaba Andreei Marin cum înţelege să-şi construiască şi să-şi menţină o anumită imagine în faţa admiratorilor (foarte mulţi) pe care îi are. Dar nu-i poate obliga pe toţi să creadă ce vrea ea. Dacă nu aş privi (şi) viaţa ei ca pe un spectacol cu toate „ingredientele“ necesare: personaje, atmosferă, regie, probabil că Andreea Marin nu mi s-ar părea amuzantă.

Sunt persoane care asta îşi doresc: să le fie recunoscute cu uşurinţă pe stradă, să le fie remarcate faptele bune, frumuseţea, pregătirea profesională, familia. Nu toate sunt sau pot fi  în lumina reflectoarelor, nu toate sunt în atenţia presei şi a lumii întregi. Unii se mulţumesc cu aprecierile prietenilor, colegilor de muncă, ale vecinilor. Alţii, însă, vor mai mult. Şi când obţin acest „mai mult“, încep o muncă teribilă pentru a se păstra în vârf, de teama unei căderi care ar însemna uitare….

Nu sunt sigură că Andreea Marin e una dintre aceste persoane, dar mi-e clar că nu-i place anonimatul… decât atunci când încearcă să-şi camufleze relaţii oarecum nepotrivite sau din interes 😉 Andreea Marin vrea să arate mereu ceva, vrea să transmită mereu ceva, se joacă cu presa pentru că ştie cum s-o facă şi savurează fiecare victorie. Mă întreb cum ar fi dacă, timp de o lună, presa nu ar mai urmări-o, nu ar mai căuta-o, nu s-ar mai arăta interesată de relaţia ei cu Tuncay, de locurile în care merg împreună, de mesajele ei de pe Facebook. Frumos exerciţiu de imaginaţie, nu-i aşa? 🙂 E valabil pentru orice persoană publică, cu pretenţii de vedetă din România. Ştiu că detestă comparaţia, dar Andreea Marin, ca persoană publică, este tot produsul presei, la fel ca Drăguşanu sau Tonciu. Dacă mass-media nu le-ar băga în seamă şi intersul maselor s-ar diminua treptat.

Dar acest lucru nu se va întâmpla, pentru că nu toţi simt şi gândesc la fel. Nu toţi îşi pot începe ziua fără să deschidă o pagină de tabloid în care să nu se scrie despre ce au făcut şi ce au gândit, peste noapte, Andreea Marin, Simona Traşcă, Bianca Drăguşanu etc. Norocul lor, nu-i aşa?

A nu se înţelege greşit. Faptul că nu-mi place Andreea Marin nu înseamnă că aş vrea să dispară din peisaj. Dar aş vrea să ştie că nu-mi place să fiu prostită pe faţă de cineva. Chiar dacă acest „cineva“ are vreo 15 ani de televiziune în spate, e aboslventă de Automatică (parcă….), e ambasador UNESCO (hm…, acum mi-am amintit!) şi aşa mai departe.

Totul are limite.

Sărbători magice

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit pe care mi-o dă această perioadă. Nu mă simt, neapărat, mai bună, mai darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine. Faptul că am reuşit să stau mai mult alături de cei dragi, m-a reîncărcat sufleteşte şi mi-a redat încrederea în forţele proprii.

După mulţi ani – nici nu mai vreau să ştiu câţi – am avut cel mai liniştit Crăciun şi, poate, cel mai frumos Revelion. În aceste zile, am simţit că a fi acasă, fără teama de a fi scoasă din sânul familiei, în cele mai frumoase momente (multe dintre ele unice), pentru a căuta senzaţionalul care (de multe ori) nu există sau care vor alţii, cu orice preţ, ca el să existe, a însemnat nu numai o bucurie, ci un adevărat privilegiu.

E frumos să trăieşti pentru ceilalţi, să faci cât de mult bine celor din jur. Dar niciodată nu trebuie să faci greşeala de uita de tine şi de nevoile tale. Şi TU eşti important pentru cineva, şi PE TINE te aşteaptă cineva, şi DE TINE are cineva nevoie. Şi dacă acest cineva are parte doar de absenţa ta ori de nervii tăi sau de problemele de care te plângi, mai devreme sau mai târziu rişti să-l pierzi.

Poate, de aceea, faptul că în 2013 am fost nevoită să părăsesc o lume, pentru a păşi pe un alt drum, a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, deşi atunci nu am gândit aşa.

Au trebuit să treacă săptămâni, chiar luni, în care am luptat nu numai cu mine însămi, ci mai ales cu un trecut care mi-a influenţat mult felul de a fi şi de a gândi. A trebuit să înţeleg că nimic nu a fost şi nu e întâmplător, că totul se leagă, că Dumnezeu lucrează cu oameni, prin oameni, că fiecare ne aflăm undeva, lângă cineva pentru că AŞA TREBUIE SĂ FIE.

Am păşit în 2014 cu acel optimism pe care îl credeam pierdut undeva, pe la 20 de ani. O performanţă, dacă stau şi mă gândesc prin câte am trecut şi ce am simţit, până nu demult…. Rămân cu amintiri frumoase, cu imaginea unor oameni minunaţi care, după caz, m-au simpatizat, apreciat sau iubit, cu satisfacţia că am fost utilă, că am ajutat, că am făcut tot ce a depins de mine, de principiile mele de viaţă, de educaţia mea, pentru ca unele lucruri să meargă bine. Ştiu că puteam face mai mult, ştiu că, dacă ar fi depins de mine, aş fi continuat să merg pe acel drum. Dar nimeni nu e de neînlocuit. Am ştiut asta mereu. Numai că, la un moment dat, m-am lăsat dusă de val şi de încrederea nu în mine, ci în cei care erau în măsură să decidă în ce mă priveşte. În 2013, am revenit, însă, cu picioarele pe pământ. Am fost şi dezamăgită, am şi plâns, dar am descoperit şi cine îmi este/poate fi prieten, cui i-a păsat/îi pasă de viaţa mea, cine îmi poate întinde, necondiţionat, o mână de ajutor şi cine merită să-i fiu loială.

E incredibil cât de naivi putem fi, deşi avem tot timpul impresia că ne pricepem la oameni! 2013 mi-a demonstrat că mai am mult de lucru în direcţia asta. Am aflat că oameni în care aveam încredere şi care în faţă îmi zâmbeau, n-ar fi mişcat un deget ca să mă ajute. La fel, am descoperit în oameni pentru care nu credeam că valorez ceva, dorinţa de a-mi face bine înainte ca eu să le cer ceva concret…

Aceste sărbători de iarnă au însemnat un prilej de introspecţie şi de reîntoarcere la rădăcini. La un mod de viaţă care nu are nicio legătură cu acel mod de viaţă despre care unii au încercat (şi, multă vreme, chiar au reuşit) să mă determine să cred că e singurul care merită trăit. Privesc în urmă, la cei care au rămas acolo şi ştiu cât pierd, în fiecare zi, pentru că omul s-a născut să fie liber şi să gândească liber. Privesc în urmă, fără mânie, ci cu regretul că am pierdut nu neapărat ani, ci momente frumoase, în care aş fi putut cânta, citi, dansa, iubi… pe care le-am abandonat ca să fiu acolo unde trebuia. Cu un ochi râd şi cu altul plâng când unii încă îmi mai spun că mi se simte lipsa. Atunci parcă mi-aş dori să existe o cale de întoarcere, dar revin la realitate şi îmi spun că unele lucruri trebuie să rămână în trecut, chiar dacă o parte din sufletul meu a rămas acolo pentru totdeauna…

Vreau şi sunt hotărâtă să merg înainte, alături de oameni noi, de prieteni noi. De cei care mi-au dat o şansă şi de la care am foarte multe de învăţat. Şi, peste toate, să rămân alături de cei dragi, care mi-au suportat toane, stări, nervi, probleme, absenţa îndelungată şi care, tocmai pentru că întotdeauna m-au înţeles, merită tot respectul, devotamentul şi dragostea mea.

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit care mi-o dau ele. Nu mă simt, neapărat, mai bună, ma darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine.

Şi aşa vreau să rămân.

Viaţa merge mai departe

Dispariţia prematură a şefului meu m-a marcat profund. Nu pot spune că nu m-am aşteptat, mi-am dat seama de asta când l-am revăzut la cununia civilă a fiicei sale. Am sperat, însă, că tratamentul pe care îl făcea, precum şi îngrijirea medicală de care a beneficiat tot timpul, îl vor menţine în viaţă. Nu a fost aşa.

În ultima seară de priveghi, cineva din familia lui mi-a spus că sfârşitul i-a fost grăbit chiar de tratament. Medicul oncolog i l-a schimbat la începutul anului şi, din nefericire, organismul nu a răspuns pozitiv la el şi toate organele au început să cedeze, rând pe rând.

Interesant e că, în ultimele luni,  toată lumea remarca schimbarea fizică – slăbea, era mai palid – însă eu nu am văzut nimic. Cu puţin timp înainte ca el să ne părăsească, mi-am reamintit că, anul trecut, apăruseră zvonuri cu privire la starea lui de sănătate, dar eu, del puţin, nu am auzit niciodată pe cineva spunând lucrurilor pe nume: care e boala, în ce stadiu ar fi etc. Nici când gura lumii nu a mai putut fi închisă, iar oamenii vorbeau din ce în ce mai mult despre o boală incurabilă, nu am vrut să cred nimic. Totuşi, el nu lipsise niciodată de la birou mai mult de 10 zile şi tocmai dispariţia lui din spaţiul public, de peste două luni, m-a pus pe gânduri…

În seara în care s-a stins, parcă nimic nu prevestea tragedia. Am rămas peste program şi am plecat după orele 18.00 de la serviciu. Se întunecase, deja. După ce am ajuns acasă,  mi-am rezolvat câteva treburi, după care am făcut o baie şi m-am instalat la tv, ca să văd „Cârcotaşii”. Între timp stăteam şi pe net. La un moment dat, am deschis site-un nostru şi am început să mă uit la fotografiile realizate în 2010, cu ocazia unui eveniment la care şeful meu ţinea foarte mult….

Puţin după ora 22.00, mi-a atras atenţia o postare de pe Facebook: cineva distribuise o poză cu şeful meu, la care adăugase un mesaj de condoleanţe. Nu aş fi luat nimic în serios (în septembrie mai circulase o astfel de postare,  care  s-a dovedit a fi o farsă), dacă una dintre persoanele care lăsase un comentariu la respectiva poză nu-mi era cunoscută şi nu-şi schimbase poza de profil cu una de doliu. Am întrebat-o ce se întâmplă şi mi-a răspuns că cineva apropiat îi dăduse vestea, dar că nu ştia amănunte. Atunci, am trimis un sms adjunctului. Cum răspunsul lui întâzia, m-a cuprins un fel de nelinişte. La 22.45 mi-a sunat telefonul. Mă apela un fost coleg de redacţie şi, chiar înainte de a răspunde, am ştiut că era adevărat….

Mi s-au înmuiat genunchii.  Nu-mi venea să cred, aproape că refuzam că e real ce se întâmplă. Colega mea de birou ştia de mai bine de o oră. Nu mă anunţase. Nu am întrebat de ce. Am scos-o din casă chiar când convoiul funerar străbătea centrul oraşului. Iniţial, s-a spus că şeful murise într-un spital din Bucureşti, cu trei ore înainte . Ulterior, am aflat că a murit în ambulanţa care urma să-l aducă acasă. Şi că ora la care s-a stins a fost aceea la care eu mă uitam pe pozele cu el, din 2010…

În noaptea aceea nu am reuşit să dorm mai mult de două ore. M-am culcat doar ca să pot rezista a doua zi, deoarece ştiam că va fi o zi grea. De fapt, până la înmormântare a fost greu. Inclusiv în ziua în care l-am condus pe ultimul drum. Mă uitam la el, eram conştientă că nu  mai e, că nu se va mai întoarce vreodată în mijlocul nostru, dar tot nu îmi venea să cred că e adevărat…În ultima seară de priveghi am aflat toată povestea ultimelor luni şi săptămâni de viaţă, cum s-a luptat cu boala şi de ce s-a agravat. L-am plâns şi în zilele acelea, l-am plâns şi după. Probabil, o voi mai face, pentru că e un om greu de uitat. 11 ani am colaborat cu el, l-am cunoscut şi în vremuri bune, şi mai puţin bune. Am plecat de multe ori zâmbind de la el din birou, dar la fel de multe ori l-am înjurat în gând, atunci când nu avea dreptate sau nu era corect. Nu a fost un deloc un sfânt 🙂 Cu toate astea, m-a ajutat. Nu mi-a cerut nimic în schimb. Dar n-a mai apucat să-mi fie şef. Decât două luni. Restul de 3 nu l-am mai văzut.

S-a dus şi e greu fără el. A dispărut fizic, dar îi simt încă prezenţa. Se întâmplă să-l visez. Nu neapărat să-l văd în vis, dar să-l simt. Aş vrea să cred că se bucură că nu-l uit şi că-l port în suflet. Că ne va ajuta să depăşim perioada asta şi să mergem înainte. Pentru că vor fi schimbări care sigur ne vor afecta pe toţi. Iar 2014 va fi încă un an greu pentru mine. Nu vreau să mă gândesc, încă, la el, deşi 2013 mi-a lăsat urme adânci în suflet. Nu mi-e teamă. Paradoxal, sunt foarte liniştită. Ştiu că nu am cum să schimb trecutul. Contează ce pot să fac pentru vitor. La el trebuie să mă gândesc. Şi la cât de pregătită sunt ca să-i fac faţă. N-am nicio strategie, niciun plan. Ştiu doar că trebuie să merg înainte.

Viaţa merge mai departe.

Ştiu că există minuni. Dar niciuna nu a fost şi pentru el…

Aseară, şeful meu a piedut lupta cu boala. Opt ani s-a luptat cu ea şi nimeni (sau aproape nimeni) nu a ştiut. Firul vieţii lui s-a rupt într-o zi de 13 noiembrie. 13… Cu exact 5 luni înainte, pe 13 iunie, semnam contractul de muncă. Era sărbătoarea Înălţării Domnului. A fost ultimul eveniment la care a apărut în public… exceptând nunta fiicei sale, care a avut loc acum trei săptămâni. Atunci l-am văzut ultima oară în viaţă.

A plecat, sper, într-o lume mai bună, în care îmi doresc să-şi găsească liniştea şi odihna de care nu a avut parte în ultimii ani. De-am fi ştiut…

Şi dacă am fi ştiut, cu ce s-ar fi schimbat lucrurile? Şi dacă nu am bănuit nimic, înseamnă că nu şi-a dorit să ne întristeze. Un om bun, până la capăt, deşi a avut slăbiciunile şi greşelile lui.

Nu-mi vine să cred că nu mai e.

Mă rog pentru sufletul lui…

Elenite

Vă spuneam, în postarea anterioară, că în această vară am efectuat două deplasări de serviciu în afara țării. Ce nu am precizat e faptul că ambele au fost în Bulgaria, mai precis, pe litoralul țării vecine. În iulie, am fost la Varna, iar în august, la Elenite. Deoarece Varna a constituit o supriză foarte plăcută pentru mine, astăzi vă voi povesti despre experiența de la Elenite 😉

************************************************************

Despre litoralul bulgăresc auzisem foarte multe lucruri bune și frumoase. Chiar îmi doream să am ocazia (a se citi „posibilitatea financiară“) de a-mi petrece măcar un singur concediu într-una din stațiunile de acolo. Visul mi s-a împlinit la jumătatea lunii iulie, când am mers pentru patru zile la Varna. Pe lângă întâlnirile oficiale, de lucru, am avut parte și de relaxare. Și unde putea fi aceasta decât pe malul mării, în club, pe terase ori la plimbare, prin marele oraș? Deși am stat la un hotel de trei stele, cam vechiuț (cred că era  de pe vremea lui Jivkov – pentru cine nu știe cine e personajul, îi spun că a fost un fel de Ceaușescu al bulgarilor), totul a fost ok: curățenie, ordine, servicii ireproșabile.

Pornind de la buna impresie lăsată de Varna, m-am gândit că nu există motive ca la Elenite să fie altfel. Deși plecam cu inima un pic „îndoită“, din cauză că fusesem luată pe neașteptate cu deplasarea asta (am înlocuit pe cineva, ca să nu se poardă banii plătiți pentru rezervare), mi-am zis că va fi încă o experiență care trebuie trăită. Dar nu-mi imaginam nicio secundă ceea ce va urma…

Am fost anunțată că urmează să plec cu numai 14 ore înainte ca mașina să mă ia din fața casei și să mă ducă în stația de unde urma să ne ia autocarul ce avea destinația Elenite. Spun „să ne ia“, pentru că în deplasare am mers mai mulți colegi, în majoritate economiști/contabili sau cei care gestionează fondurile de la proiectele de investiții. Eu eram puțin pe dinafară, dat fiind că nu eram nici contabil, deși am și studii (liceale) în domeniu, nici nu gestionez fonduri pentru investiții, dar cum lucrez la un proiect cu finanțare europeană…. în fine! 🙂

În bagaj nu mi-am luat multe lucruri, deoarece mi s-a spus că orele de cursuri (am uitat să vă spun că a fost vorba despre patru zile de cursuri) vor alterna cu orele de plajă, așa că nu avea rost să car după mine chestii inutile. Mi s-a mai recomandat să nu-mi fac griji nici cu cazarea și masa, pentru că totul era plătit la all inclusive, așa că, dacă nu aveam prea mulți bani în portofel, nu era o problemă decât dacă voiam să-mi cumpăr ceva din oraș.

S-a mers cu două autocare, pentru că au fost cursanți din vreo 4 județe. Noi, aflându-ne la jumătatea drumului (din regiune), am avut „bafta“ de a ne găsi locuri către coada primului autocar. Eu am avut „norocul“ cel mai mare, așezându-mă fix pe ultimul loc, dar cel puțin stăteam la geam. Călătoria a durat, în total, vreo 12 ore, deși Elenite e la vreo 2 ore distanță de Varna și până acolo făcusem, cu mașina, aproape 8 ore cu tot cu popasuri. De data asta, însă, a fost  problemă de nesincronizare între șoferii celor două autocare. Al nostru a mers întotdeauna în față și șoferul și-a făcut bine treaba. Cel de-al doilea, în care a mers și conducătorul grupului de cursanți, a rămas mereu în urmă, și nu la 1-2 km, ci la 60 și chiar 100 km, de multe ori. Nesincronizarea s-a văzut cel mai bine la vamă, unde am fost nevoiți să-i așteptăm pe ceilalți cam o oră și jumătate. Nu puteam pleca mai departe fără ei, că toate actele referitoare la rezervarea de la hotel erau la organizatorul cursurilor. În final, însă, tot noi am ajuns primii și a trebuit să așteptăm în fața hotelului până să facem check in-ul.

Știam cum e drumul prin Bulgaria, de la graniță spre Varna, deci nu m-au mirat nici gropile, nici pustietățile prin care am trecut. Dar cel de la Varna la Elenite, în special pe ultima porțiune, cea cu  serpentine, unde aveam impresia și că nu mai ies din pădurile alea, pentru mine a fost un chin. Pentru că auzisem tot felul de povești despre hoți deghizați în polițiști, care au oprit autocare, după care au jefuit turișii, mă aștepta ca din moment în moment să apară cineva și să se întâmple vreo nenorocire. Bineînțeles, nu s-a întâmplat nimic și, după aproape 12 ore de mers, am ajuns la Elenite.

Intrare Elenite

Acolo, am aflat că rezervările noastre erau pentru Andalusia Beach – Hotel & Residence. Din afară, clădirea părea wow, dar când așteptam să fim chemați la check-in, cineva din grupul nostru ne-a spus că citise pe net impresii despre hotel și despre serviciile oferite, iar ele nu erau deloc bune. În plus, persoana tocmai aruncase o privire în restaurantul unde se servea masa și nu i se păruse deloc ok.

Andalusia Hotel - Front

Camera

Primii nervi ni s-au urcat la cap chiar la Recepție, unde nu știu cine a avut ideea să fim strigați de pe lista de la organizator și cum acolo eram trecuți aiurea, toată lumea s-a luat de bietul recepționer, deși săracul nu avea nicio vină că noi eram nerăbdători, epuizați după drumul de 12 ore, transpirați, deshidratați de căldură. Nu am primit camere la același etaj, am fost împrăștiați prin tot hotelul. Toate camerele erau duble, prin urmare, în fiecare au fost cazate câte două persoane. Eu am fost singura care (probabil, în afară de liderul de grup) am ocupat o cameră VIP, dar nu am știut asta decât atunci când am întrebat o colegă dacă ea are A sau B înainte de numărul camerei. Pentru că eu aveam A și nu înțelegeam care e diferența 🙂 Am mai avut și privilegiul de a sta singură, pentru că respectiva cameră (A 507) fusese rezervată unei familii cu copil și cine ar fi vrut să ocupe celălalt pat ar fi trebuit ca, mai întâi, să ne achite nouă contravaloarea serviciilor, lucru care (bine că) nu s-a întâmplat.

Cheia

La recepție, odată cu cheia, ni s-a atașat la încheietura mâinii și o brățară mov, din plastic, pe care erau inscipționate literele VG (Victoria Group), spunându-ni-se că va trebui s-o purtăm pe toată durata sejurului, fiind semnul distinctiv pentru serviciile de la all inclusive.

VG

Unii dintre noi au fost conduși în camere de către un angajat al hotelului. Eu nu am avut acest noroc, astfel că a trebuit să-mi car singură troller-ul până la lift și să urc la etajul V, pentru că eu așa credeam că trebuie. Nu m-a atenționat nimeni că A 507 e la etajul IV… Deci, coboară, draga taichii, cu troller-ul pe scări un etaj și apucă-te să-ți cauți camera.  Care nu era nicăieri.

scari

Hol 3

M-am plimbat pe holurile alea până m-au luat căldurile (de nervi).

hol 2

hol 1

La capătul unuia dintre ele, am zărit, într-un târziu, două fete (din cauză că nu purtau uniforme, eu am crezut că erau turiste, dar am înțeles după aceea că erau cameriste!) pe care, disperată, le-am întrebat, arătându-le cheia, folosindu-mă de engleza mea de baltă: „Can you help me? I can’t find my room!“.  S-au uitat una la alta, după care, zâmbind tâmp, mi-au arărat camera, a cărei ușă dădea pe un fel de luminator. Dacă priveam în jos, vedeam holul de la recepție.

A 507

luminator

Am intrat, dar nu am încuiat ușa, crezând că voi mai primi încă vreo colegă,  dintr-un alt județ, pentru că toţi cei de la noi erau toți cuplați. Cam asta a fost prilveliştea care m-a întâmpinat (recunosc, fotografia e făcută  în ziua plecării, dar nu sunt mari diferenţe faţă de ceea ce am găsit):

camera 1

Mi-am scos, rapid, hainele din valiză, am ocupat o parte din dulap cu ele, apoi am acoperit ferestrele cu draperii, să am intimitate și am tras direct la telefon, să văd dacă merge wifi-ul. Mi se arătau o grămadă de conexiuni, dar nu mă puteam conecta deloc. Nu aveam de unde să știu – asta am aflat a doua sau a treia zi – că dacă voiai net în cameră, trebuia să plătești separat, pentru că serviciul nu era inclus. De la recepție ți se dădeau un user și o parolă, cu care le puteai loga. Costa, dacă îmi amintesc bine, 10 leva/zi și dacă luai mai multe zile beneficiai de o reducere. Erau și săli de internet unde trebuia să plătești 6 leva/oră, ceea ce mi s-a părut o enormitate…

Revenind la descrierea camerei, nu pot spune că nu m-am bucurat de confort. Era, cum am arătat la început, spațioasă, luminoasă și chiar frumoasă, pentru că doar lipsa serviciilor de calitate o trăgeau în jos….

Camera 1 Camera 2 Camera 3 Camera 4 Camera 5 Camera 6 Camera 7 Camera 8 Camera 9 Camera 10 Camera 11

Terasa îmi oferea următoarea priveliște:

Terasa 1

Terasa 2Terasa 3

Terasa era lungă, dar extrem de îngustă. Era dotată cu un uscător de rufe, precum și cu o măsuță cu două scaune. Nu știu cum s-ar fi descurcat acolo o persoană supraponderală, pentru mine, însă, care am niște multe kile în plus și mă puteam deplasa de la un capăt la altul, a fost ok 🙂 Pentru că am locuit singură și am stat în cameră doar cât să fac un duș, să mă schimb ori să dorm noaptea, nu am avut motiv să-mi petrec pe acea terasă nici măcar 5 minute.

Terasa 4

Baia

Am realizat, apoi, că nu știam în ce camere fuseseră cazați colegii mei, nu auzisem pe nimeni că urcă la etajul IV. Mă vedeam izolată, nu știam la ce etaj să cobor, dar m-am decis să mă liniștesc, făcând un duș. Când am intrat în baie, cu tot ventilatorul pornit la maxim, m-a izbit un iz de mucegai. Cada nu mi s-a părut că ar fi sclipitor de curată, ba chiar avea și pete de uzură din loc în loc.

Cada

Apa caldă nu lipsea, în schimb, nu am găsit nici dop, nici sită care opreşte impurităţile, astfel că, în ultima seară, cada s-a înfundat (oricum, din prima zi apa nu se scurgea cum trebuie)!

Am găsit pe marginea chiuvetei recipiente cu șampon și gel de duș, dar am preferat să le folosesc pe cele aduse de acasă. Nu la fel de inspirată am fost şi în ceea ce privește prosoapele. Cele pe care le-am găsit în cameră erau albe, dar extrem de uzate și scămoșate, nevavând nici măcar acel parfum de la balsamul de rufe (sau măcar izul de la dezinfectant). N-am avut încotro și le-am folosit pe acelea. M-am bazat pe faptul că, la Varna, mi s-au schimbat zilnic atât prosoapele, cât și lenjeria de pat. Dar acest lucru nu s-a întâmplat nici a doua, nici a treia zi, ci în cea de-a patra zi (deci, cu o zi înainte de plecare), când am primit două prosoape mai curate, la fel de uzate, însă mai mici decât cele pe care le găsisem la sosire.

Andalusia Lobby

După primul duș, am hotărât să ies în holul de la recepție (Andalusia Lobby) și să-mi aștept colegii, să iasă din camere. După vreo 10 minute, am aflat că unii deja ieșiseră să inspecteze plaja, care se găsea la 10-15 metri distanță, iar alții se hotărâseră chiar să facă și o baie în mare până la 18.30, când se servea cina, dar asta e o altă poveste 🙂

Andalusia Lobby este un loc plăcut, în care te poți relaxa, dacă nu ai chef să te plimbi sau să rămâi în cameră. Canapele și fotolii confortabile, atmosferă plăcută, oferită de muzica din fundal. Poți servi o băutură, cu alcool sau nu, o cafea/un capuccino/o ciocolată caldă, de la bar, pentru că, bineînțeles, totul este free. Singurul lucru care m-a oripilat a fost faptul că am văzut cum paharele din plastic, de unică folosință, erau colectate de pe mese, băgate la spălat într-o soluție de detergent și, apoi, reintroduse în circuit… Și ce nu mi-a mai plăcut: faptul că femeia de serviciu mai obișnuia să dea cu mătura/mopul prin preajma noastră.

Restaurantul

Masa servită la celebrul, deja, all inclusive, nu ne-a impresionat (cel puțin, nu pe mine), deși, la o primă vedere, găseam de toate, de la brânzeturi, la friptură și de la ceaiuri la bere sau vin. Nu lipseau fructele și înghețata. Ne-a plăcut, dar chiar am crezut că în fiecare seară ni se va servi altceva. Dar nu. Timp de 5 seri ni s-au adus aceleași feluri. Cred că intenția lor ascunsă a fost aceea de a ne ajuta să ne descoprim inspirația în ceea ce privește combinațiile de alimente 😆  La fel au stat lucrurile și la micul dejun și prânz, astfel că, în ultima zi, toți jinduiam după o ciorbă de burtă și după mititeii pe grătar 😆 Plus că, între timp, am realizat că multe dintre felurile de mâncare erau luate direct din conservă. La fel, și sosurile.

Micul dejun se servea dimineaţa, între orele 7.30-10.00, prânzul între 12.30-14.30, iar cina între 18.30-21.00.

program restaurant

La prânz, dar mai ales, la cină, trebuia să te mişti foarte repede ca să prinzi loc la masă, iar dacă mai aveai şi prietenii cu tine, erai norocos dacă vă nimereați de la început la aceeaşi masă! Eu şi cele două colege cu care am stat la masă în toate cele patru zile, mergeam pe rând să ne umplem farfuriile la „împinge tava”, ca să nu ne pierdem locurile. Dimineaţa era mai simplu, nu toţi se trezeau ca să ajungă la 7.30, aşa că ne aşezam cam pe unde voiam.

Serviciile

În prima seară, înainte de culcare, am luat la puricat întreaga cameră și mitul despre luxul bulgăresc s-a dus pe apa sâmbetei!

Lenjeria nu era perfect întinsă pe pat, cearceaful fiind ceva mai mic decât trebuia. Nu avea miros de proaspăt, deşi părea curată şi nu era bine călcată. Mocheta era uzată, cu evidente urme de la picioarele de mobilă pe ea (mi s-a părut ciudat că urmele păreau ca de arsuri) şi nu ştiu când fusese curăţată ultima oară cu aspirator sau perie. Draperiile erau cârpite din loc în loc. Praful domnea peste tot: pe televizor, oglindă, dulap etc. Terasa încă mai păstra firimituri de pâine de la cei cazaţi înaintea mea. Sub uşa de la intrare, în loc de prag, era un spaţiu gol de două degete. Nu mai spun că uşa se deschidea în afară! Nu vă pot arăta şi imagini, pentru că ele există doar pe un clip video mult prea personal ca să poată fi postat!

În zilele următoare am aflat că, deşi la unii dintre colegii mei mai intrau cameristele pentru a schimba un prosop ori să curăţe covorul, la mine au intrat doar ca să-mi aducă… hârtie igienică şi nu unul, ci câte două suluri (deşi mă laud cu un tranzit intestinal normal 😆 ).

Nu mi s-a spălat niciodată wc-ul, nici cada… probabil că trebuia să-mi aduc de acasă detergenţi ca să le curăţ. Nu aveam nici mătură, nici mop cu care să spăl pe jos în baie şi luam cu hârtie igienică firele de păr căzute pe gresie. Colegul care a stat perete în perete cu mine (am aflat de abia a doua zi după ce ne-am cazat că eram vecini) mi-a povestit că a găsit în cameră o mizerie de nedescris: păr negru, lung, în baie, pe jos, chiuvetă nespălată… a mers la administrator, a făcut scandal… cică i-au trimis două cameriste în pragul pensionării care tot nimic n-au făcut…

Revenind la restaurant, cred că un mare punct slab au fost feţele de masă, pătate şi neschimbate cu zilele. În plus, pardoseala era foarte alunecoasă şi mai tot timpul cineva cădea, riscând să-şi rupă vreun membru sau să-şi spagă capul. Rareori chelnerii ajungeau să strângă tacâmurile şi resturile lăsate de cei care serveau masa înaintea noastră. Într-o zi, a trebuit să suportăm un maldăr de veselă murdară lângă farfuriile noastre, pentru că nimeni nu s-a grăbit să vină să le ia! În fine, nu am înţeles cum a fost proiectată bucătăria deoarece, în preajma orelor de masă, mirosul de mâncare invada toate holurile, până la ultimul etaj.

Plaja

O problemă era şi cu locurile de pe plajă. Ca să stai cu burta la soare chiar în faţa hotelului, trebuia să-ţi ocupi şezlongul (nu se stătea direct pe nisip, ca la noi 😀 ) înainte de micul dejun. Îţi întindeai, pur şi simplu, prosopul pe el şi plecai. Nu ţi-l ridica şi nici nu ţi-l fura nimeni. până când reveneai. La fel, procedam şi la amiază, când plecam la masa de prânz şi/sau la cursuri. Puteai să-ţi laşi prosopul şi peste noapte, dar nu era o idee prea bună, pentru că în zori îl găseai aproape ud… Ce nu mi-a plăcut: multe șezlonguri erau sparte sau crăpate, dar se puteau utiliza.

Plaja

Plaja 2

Plaja era îngustă şi oarecum curată. Nu m-am înţepat în cioburi de sticlă şi nu am văzut ambalaje aruncate aiurea. Apa a fost foarte caldă şi o zi am prins şi valuri. Ca să mă bucur de bălăceală, mi-am cumpărat un colac (pentru că nu ştiu să înot) din bazar. Am dat pe el 8 leva, deşi era să mă „frig” şi să plătesc pentru acelaşi produs, comercializat în marketul de lângă hotel, 16 leva, Ce nu mi-a plăcut: vreo două zile, malul a fost plin de alge, stratul fiind destul de gros. În plus, fundul mării era plin de bolovani, doar dacă te aventurai în larg aveai bafta să calci pe nisip… dacă reuşeai să-l atingi, pentru că apa era destul de adâncă la nici 10 metri de mal. Ce mi-a plăcut: faptul că nu am văzut niciun tuciuriu deranjându-ne cu „ciungă”, „aspra de baie”, acadele, porumb fiert sau alte „minuni” (la Varna mai trecea câte unul cu aşa-numite coliere din scoici). Băuturile, calde sau reci, erau free, pentru că, deh, intrau la all inclusive. Nu erau grozave, însă. Berea era foarte slabă, beam fără probleme 4-5 pahare odată, fără să mă ameţesc măcar. Dacă făceam treaba asta acasă,  aş fi fost mangă 😆

Wi-fi

În Andalusia Lobby (holul de la recepţie),  teoretic, beneficiai şi de wi-fi; practic, trebuia să fii posesorul unui laptop sau al unui telefon foarte puternic să poţi capta semnalul.  De pe telefonul meu nu am putut intra decât de două ori pe net, dar şi atunci foarte greu. M-am gândit atunci la condițiile din iulie, de la Varna, unde wi-fi era și pe holul de la recepție, dar exista și câte un router la fiecare etaj şi semnalul era foarte puternic. De multe ori, captam semnalul de la etajul meu pe terasa restaurantului hotelului!

Distracțiile și viața de noapte

Am observat că „viaţa de noapte” de la Elenite nu exista. Ea se consuma până cel mai târziu la orele 23.00-0.00, după care toţi se retrăgeau în camere. Până dimineaţă, la 6.30 (când mă trezeam eu) era o linişte totală şi numai dacă dormeai cu geamul deschis auzeai valurile mării. Dacă nu, termopanul îşi făcea bine treaba 🙂

Încă din prima seară, ne-am dat seama că, de fapt, Elenite este o staţiune fie pentru familişti, fie pentru pensionari, adică pentru persoane care vor linişte şi odihnă, nicidecum pentru grupuri de turişti tineri și neliniștițo. Nu am văzut cluburi, deşi cineva din grupul nostru a spus că intrase în vreo două, dar ele duceau lipsă de clienţi! Deşi, lângă hotel, exista un teatru de vară (căruia i se spunea amfiteatru, deoarece era construit în acest fel), nu am avut şansa de a vedea niciun spectacol. În prima seară era o reprezentație, de circ sau ceva asemănător, pe care am admirat-o, preț de câteva minute, din parcul din apropiere, de unde se vedea scena. Mai erau și câteva terase, pe plajă, dar nu le-am văzut niciodată aglomerate.

Terasa pe faleza

Terasa pe faleza 2

Ziua, dacă aveai chef să ieși din oraș, puteai merge şi la Nessebar, o staţiune vecină, dar trebuia s-o faci pe cont propriu sau în grup organizat. Recunosc, nu am fost curioasă, deci nu m-am dus s-o vizitez, deși, probabil, ar fi meritat 😀

Seara, faleza era unul dintre cele mai aglomerate locuri. Găseai tot felul de tarabagii cu suveniruri (despre care ei susțineau că ar fi handmade), fotografi care îți făceau poze la minut (10 leva/fotografia), precum și un local unde se făceau reprezentații de animație pentru copii (Animation Hall Broadway). Din loc în loc, erau și băncuțe pe care te puteai relaxa. Dacă voiai, te puteai plimba pe plajă sau să admiri marea de pe pontonul la capătul căriia străjuia o cruce mare.

Ponton

Faleza 1

Faleza 2

Faleza 3Faleza 4

Un loc foarte frumos, în care am ajuns într-una din seri, a fost Royal Castle, un hotel de 5 stele, în a cărei sală de conferințe am mers la cursuri. Clădirea te impresionează și ziua, însă cel mai frumos arată după lăsarea întunericului, datorită spoturilor luminoase care își schimbă, regulat, culorile și nuanțele.

Royal Castle Roz

Raoyal Castle 1 Royal Castle 2 Royal Castle 3 Royal Castle 4

La fel de frumoasă este și piscina, și ea dotată cu spoturi care își schimbau culoarea la câteva secunde.

Piscina 1 Piscina 2

De asemenea, și scările care duceau pe terasă erau luminate.

Scari

Ce mi s-a părut ciudat a fost faptul că, în pofida frumuseții și a luxului pe care îl emana (cu siguranță, era hotelul bulgarilor fițoși sau cel preferat de străini), locul era pustiu. Pe terasă nu era nicio persoană în afară de barmanii amabili, noi și alți câțiva gură-cască, interesați mai mult de poze, nu de consumație 😆

Terasa Royal Castle

Terasa Royal Castle 2 Terasa Royal Castle 3

Dacă nu voiai să urci la Royal Castle, te puteai mulțumi cu o plimbare prin bazar. Tonetele își ridicau obloanele la 11.00 și se închideau la miezul nopții. Acolo puteai găsi orice, de la suveniruri oarecum banale, dar nu neapărat și ieftine (brelocuri, magneți de frigider, căni, cești, corăbioare, tablouri, măști, ecusoare, brichete etc), la haine (nu neapărat de vară) și accesorii de toate felurile. Bineînțeles, nu lipseau cosmeticele (creme, parfumuri, uleiuri, geluri etc) cu aroma de trandafiri specifică Bulgariei. Din loc în loc, erau și case de schimb valutar, unde schimbai fără probleme leii românești în leva bulgărească. Era foarte important să nu schimbi mai mult decât aveai nevoie, pentru că, în țară, nu aveai ce face cu leva (eventual, puteai să pui la păstrare pentru o altă excursie în Bulgaria…).

Bazar 1 Bazar 2

Bazar 3

La capitolul distracții aș mai putea include cele pentru copii

Distractie copii 1 Distractie copii 3 Distractie pentru copii 2

dar și pentru iubitorii genului…. 🙂

Distractie adulti 1 Distractie adulti 2

La plajă, cel mai fain te puteai distra la piscina de la Aqua Park – care aparținea de Royal Park Spa Hotel.

Aqua Parc 1 Aqua Parc 2

Peisaje deosebite

Dincolo de toate minusurile amintite, Elenite oferă, totuși, priveliști plăcute ochiului. Nu le-aș putea numi, însă, peisaje de vis, pentru că, sunt convinsă, există altele mult mai frumoase.

Este foarte adevărat, clădirile care imită castelele te impresionează la prima vedere. Nu am intrat în toate (nici nu aveam cum), ca să mă conving că e la fel de frumos și în interior. La Andalusia Hotel nu m-a impresionat deloc interiorul, deși cred că, atunci când totul a fost nou, era și deosebit. Am înțeles că la Royal Castle condițiile erau întocmai cele prezentate pe site-urile de turism, dar și acolo am găsit un minus: în sala de conferințe, unde s-au ținut cursurile, fie nu era aer condiționat, fie acesta nu făcea față, pentru că ne-a fost foarte cald…

Parc Royal Castle - ziua Royal Castle -ziua 2 StatuieParc 2ArtezianaArteziana de la R.C.Palmieri R.C.Palmieri R.C. 2MagazineR.C. 1R.C. 2PanouPiscina 3Motel 1Mare 1Mare 2fetita pe plajaFaleza 5Faleza 6Corabie floriMare 3de pe pontonMare 4Mare 5A.L. 1Elenite-de susTeren de tenisCapela 1Capela 2RC noapteaDigDig 2Dig 3Dig 4Mare 6

În lipsa unor spectacole sau a altor forme de divertisment, m-am plictisit chiar după primele două zile (la cursuri nu am fost decât o zi, pentru că mi-am dat seama că nu-s de mine 😀 ). În seara de dinaintea plecării de abia am așteptat să-mi fac bagajul, iar drumul către casă mi s-a părut mai scurt decât cel de la sosire, chiar dacă am făcut 10 ore, cu tot cu popasuri (la unul dintre ele, la ieșirea din Mihail Kogălniceanu-județul Constanța, am servit o ciorbă de burtă de ne-a mers la suflețel). Unde mai pui că terasa era foarte curată și serviciile ireproșabile (chiar ne era dor de așa ceva 😆 ).

După aproape două luni de la acest neprogramat, nesperat și neașteptat sejur (pentru mine), pot spune doar atât: mă bucur că am avut (și) această experiență, după Varna (din luna iulie – despre care promit să scriu când voi mai avea timp) deoarece, în cazul în care aș fi fost tentată să aleg singură destinația Elenite, sigur aș fi plâns după bani. Am înțeles că, pentru o singură persoană, organizatorii sejurului ar fi plătit echivalentul în euro al sumei de 4.000 ron. Nu a meritat efortul. Nu spun că a fost urât, ci faptul că lipsa unor servicii de calitate ne-a influențat foarte mult starea de spirit. Unii credeau că am nimerit chiar la sfârșitul sezonului și că gazdele nu mai erau atât de preocupate de asigurarea confortului minim pentru oaspeți. Nu știu. Oricum, o mare bilă neagră le-am dat pentru faptul că nu ne-au întâmpinat cu niște camere curate. Măcar atât.

Dacă am un sfat pentru voi, în cazul în care, totuși, veți fi tentați să ajungeți la Elenite (poate vă fac cu ochiul ofertele de pe net ale agențiilor de turism), acela ar fi să nu încercați să ajungeți acolo nici cu mașina (mulți spun că parcările, deși se plătesc, nu oferă siguranță) și nici cu autocarul, pentru că, indiferent de unde veniți, drumul e obositor și în pustietate. Luați, mai bine, avionul până la Burgas, care e la 40 km distanță de Elenite, iar de acolo există curse auto pentru turiști.

Dacă aș reveni la Elenite? Cu siguranță, nu, dacă ar fi să merg pe banii mei. Dacă mi-ar plăti altcineva sejurul, poate că m-aș mai gândi 😉 Lăsând gluma la o parte: nu, nu aș mai reveni, pentru că mai am până la pensie și aș vrea să mă distrez dacă merg într-o stațiune pe litoral.

Totuși, nu regret zilele petrecute acolo, pentru că am fost între colegi, am socializat cu ei și, nu în ultimul rând, m-am bronzat frumos. Mai trist a fost că, reîntoarsă în țară, nu am avut unde și cum să-mi etalez bronzul, pentru că toamna s-a grabit să vină de la sfârșitul lui august și nu am mai îmbrăcat fustițe și tricouri decoltate. Dar asta să fie paguba!

4 luni și jumătate

Acest post ar fi trebuit scris atunci când s-au împlinit 4 luni de „viață de la zero“, din punct de vedere profesional. Dar, pentru că nu am găsit nici timpul, nici dispoziția de a-l scrie, el a întârziat puțin.

Ei bine, da, au trecut patru luni și jumătate de când, fără voia mea, am plecat din presă, pornind, cu speranță și optimism (moderat) pe un nou drum. V-am mai spus că adaptarea a fost foarte grea, nici acum nu pot afirma că m-am obișnuit la/cu noul loc de muncă, și nu pentru că ar fi complicat ceea ce fac, ci pentru că îmi lipsește ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: să scriu. E drept că, datorită fișei postului, legătura mea cu media și cu redactarea textelor către presă nu s-a pierdut, dimpotrivă, discut destul de des cu foștii colegi, pe care îi ajut cu o informație sau cu fotografii de la evenimentele la care ajung, însă nu e același lucru ca atunci când mergeam pe teren. Îmi lipsesc oamenii cu care mă întâlneam. Nu erau foarte mulți, dar era o plăcere să discut cu ei și chestiuni care nu țineau doar de profesie. Acum, socializez puțin. Sunt doar trei persoane pe care le văd aproape zilnic la serviciu, iar după opt ore petrecute la birou merg direct acasă și nu prea mai ies decât la supermarket, la cumpărături. Chiar dacă am mers în două deplasări de serviciu în străinătate (prima dată, în iulie, a doua, la sfârșitul lui august), precum și la nunta unei colege (în septembrie), am din ce în ce mai des sentimentul că mă izolez, iar acest lucru nu reflectă neapărat vina mea.

Sunt angajata unei instituții publice care are și alte instituții în subordine. Biroul meu este în incinta uneia dintre aceste instituții, motiv pentru care nu ajung decât foarte rar „la centru“. Nu-mi văd majoritatea colegilor decât atunci când am treabă în „unitatea-mamă“ sau la diferite evenimente. Nu mă oprește nimeni să țin și în alt mod legătura cu ei, dar cum nu ne vedem zilnic și nu găsim subiecte de conversație, e greu să ne cunoaștem așa. Să ne cunoaștem sufletește, ca să spun așa, pentru că eu i-am cunoscut pe toți ca angajați ai instituției de pe vremea de când lucram la ziar.

Necazul cu neașteptata boală a șefului, pe care nimeni nu o putea anticipa, mi-a înăbușit inițiativele personale în ceea ce privește promovarea imaginii sale și a instituției. Este adevărat, pot discuta cu adjunctul lui, cu care mă cunosc de peste 10 ani și căruia îi spun pe numele mic, dar cu șeful mare altfel se stabileau niște strategii. Regretul meu este că nu am avut ocazia să-i demonstrez că sunt și eu (măcar un pic) așa cum îi plac lui angajații: cu spirit de inițiativă și cu mintea destupată. Poate că exagerez, fiind foarte marcată de boala care l-a lovit (și al cărei diagnostic nici acum nu-l știu), atunci când afirm că nu mai sper că se va mai reîntoarce la muncă. Necunoscute și neștiute sunt căile Domnului, minuni încă se mai întâmplă și de ce nu ar beneficia și al meu șef de una dintre ele? Poate că, într-o bună și frumoasă zi, va deschide iar ușa biroului nostru și va intra călcând apăsat, hotărât, salutându-ne cordial, cu glasul lui puternic. Și atunci, toate ar putea reintra pe făgașul normal…

Același nefericit eveniment m-a determinat să încep a mă gândi la ce voi face în viitor, pentru că, aici, postul îmi este asigurat cât timp se lucrează la proiectul în care am fost angajată. Contractul expiră în mai 2015, iar dacă nu va mai fi nevoie de mine în alte proiecte ori șeful de atunci (sau chiar cel de acum) nu va mai dori să fac parte din colectivul instituției, va trebui să o iau din nou de a capăt, în altă parte. Și nu vreau să ajung să mă gândesc atunci pe ce drum să apuc. Nu vreau să mai trec încă o dată prin ceea ce am trecut când am primit vestea concedierii de la ziar. Nu am fost și nu voi rămâne singurul angajat concediat pe motive financiare, însă modul în care s-a renunțat la serviciile mele, minciunile pe care mi le-au aruncat în față, probabil, de a suporta mai ușor șocul, acestea în condițiile în care, profesional, cel puțin oficial, nu mi s-a putut reproșa nimic, nu pot uita.

Știu că timpul trece și că fiecare zi reprezintă o etapă în procesul maturizării noastre, al evoluției noastre, ca indivizi. Numai dacă nu vrem nu învățăm, nu luăm de la cei din jur ce e bun și nu ne adaptăm la niște condiții de muncă sau de viață. Totuși, aceste patru luni și jumătate sunt prea puține pentru a putea spune că am lăsat definitiv, în spate, tot trecutul meu de ziarist, că mă bucur că nu mai sunt ceea ce am fost, că îmi place atât de mult ceea ce fac acum, încât n-aș da prezentul pe altceva din ce am mai trăit. Nu am lăsat în urmă decât stresul, faptul că știu că pot sta liniștită după orele de program, că telefonul nu-mi mai sună pentru a fi anunțată că trebuie să merg pe coclauri. Dar munca peste orele de program și în weekend a rămas. Și nimic nu e mai frustrant să știi că, de fapt, tu nu trebuie să fii într-un anumit loc, făcând ceea ce e de datoria altora să facă, ci alături de familia care, în continuare, îți duce lipsa în momente importante. Dar mereu îmi găsesc o motivație și dau un sens pentru ceea ce fac, pentru a nu ajunge să mă descarc pe oameni care nu au absolut nicio vină că eu nu știu cum să mă impun în situații care cer acest lucru….

În acest patru luni și jumătate simt că nu am evoluat prea mult, pentru că nu am fost în preajma acelor oameni de calitate de la care să am ce învăța și pe care să-i văd ca modele. Cu toate astea, încerc să le descopăr, în permanență, părțile bune, să aflu dacă mi se potrivește și mie sistemul de valori după care se ghidează. Însă, nu prea am ce lua de la ei, și cred că și ei gândesc același lucru despre mine. Am ajuns la concluzia că e mare lucru să fii compatibil cu colegul de birou, să ai cel puțin o pasiune comună cu el, să ai ce discuta cu el… Cât am fost la ziar, eram corespondent local și mă întâlneam rar cu ai mei colegi. Dar de fiecare dată când ne revedeam, aveam ce vorbi. Sufeream că nu-s acolo, cu ei și în primii ani nu o dată am cerut să fiu și eu reporter acolo. Mi se spunea că nu se poate, iar colegii care țineu cât de cât la mine mă consolau cu faptul că sunt mai ferită de zbucium, de stres aici. Culmea, același lucru mi se spune și acum, când cer să fiu mutată într-un birou de la „centru“: că acolo este mult zgomot, mult stres și că mai protejată sunt unde mă aflu. Totuși…

Am sentimentul că sunt unde nu trebuie, că nu fac ceea ce trebuie. Nu trebuie neapărat să-mi placă, pentru că nu toată lumea face exact ceea ce se pricepe și îi place. Dar am o mare tristețe în suflet și tristețea asta mă macină… Nu mi-am dat seama decât văzându-mă într-o fotografie realizată de altcineva, la sfârșitul lunii septembrie, cât de mult am albit din mai-încoace. Nu spun că nu știam că nu am păr alb, pentru că mă văd în oglindă și nu mi-e teamă de semnele bătrâneții (încă îmi port cu mândrie „ghioceii“ și amân momentul în care mi-i voi acoperi cu vopsea….), ci doar îmi exprim regretul că sentimentele, frustrările, zbuciumul interior lasă urme atât de evidente într-un timp scurt. Aș vrea să nu mai pun atât suflet în ceea ce fac, să reușesc a mă detașa puțin, să fiu mai pragmatică, mai cerebrală, să nu mai am așteptări atât de mari nici de la mine, nici de la ceilalți… dar dacă nu aș fi și nu aș gândi așa, nu aș mai fi eu. Și nimic nu mi-ar mai ieși bine.

Efectiv, sunt într-un punct al vieții mele în care simt că trebuie să iau hotărâri care vor influența foarte mult nu numai relațiile cu ceilalți, ci mai ales viitorul meu. Și, pentru că mereu am pus nevoile altora înaintea nevoilor mele, îmi va fi greu să întorc scara, pentru că știu că mulți nu mă vor înțelege, nu mă vor lua în serios. Iar mie îmi pasă și când îmi pasă orice cuvânt neadevărat mă doare. Totuși, în aceste patru luni și jumătate, am înțeles că și eu contez pe lumea asta, că și ideile mele au valoare, că trebuie să le impun, altfel se pierd și, odată cu ele, șansa mea de a evolua profesional și, de ce nu, sufletește.

Ca să concluzionez într-un mod optimist, aceste patru luni și jumătate nu au trecut chiar degeaba. Mi-au dat prilejul unei introspecții care e, încă, la început și cred că și perioada care va urma va fi interesantă. Nicio schimbare nu e întâmplătoare. Nici ceea ce mi se întâmplă în acest an nu cred că are loc aiurea. Trebuie să privesc totul ca pe o experiență care trebuie trăită, ca pe o etapă din evoluția mea. Și îmi doresc, la capătul ei, să fiu un om mai înțelept și mai puternic.

„Sănătate, că e mai bună decât toate…”

Suntem convinşi de adevărul acestor cuvinte doar atunci când ne îmbolnăvim. Sau când se îmbolnăveşte cineva drag ori apropiat.

În general, bolile vin, ne „deranjează” o zi, două, zece… după care dispar. Lăsăm în urmă medicamentele, ceaiurile, prea multele şi chinuitoarele dureri de cap, de gât, de şale sau care or mai fi pe lumea asta, ne reluăm activităţile, redevenim optimişti şi binedispuşi.

Dar sunt şi boli parşive, care apar pe nesimţite, rup din noi celulă cu celulă, ne găuresc pe dinauntru, în timp ce, pe pe dinafară, rămânem neschimbaţi. Şi vine o zi, în care simţi că te prăbuşeşti, că nu mai reuşeşti să te ridici, te duci la medic şi el îţi spune că…

Sau poate nici nu ţi-l spune, de la început. Dar cei din jur ştiu adevărul. Adevărul pe care, de cele mai multe ori,  îl vei intui singur, atunci când te vei uita în oglindă şi nu te vei recunoaşte, când îţi vei fi pierdut nu numai multele kilograme în plus pe care le aveai, ci şi culoarea din obraji. Sau sclipirea plină de viaţă din ochi. Când vei lua cele mai tari medicamente, când ţi se va spune că nu vei avea voie să te atingi de felurile preferate de mâncare sau când nu vei mai avea puterea de a te reîntoarce în colectivitate!

Ultimele 6-7 săptămâni au fost unele dintre cele mai grele din viaţa mea. La sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, mi-a ajuns la urechi zvonul că şeful ar fi foarte bolnav. Plecase în concediu pe 5 august şi toată lumea îl aştepta să revină 10 zile mai târziu. Cu o săptămână înainte de a pleca, a venit la mine, la birou, a stat cu noi (cu mine şi colega cea tânără) la taclale şi la glume şi ne-am despărţit râzând. Din momentul acela, nimeni nu l-a mai văzut.

Între timp, s-a răspândit vorba că ar fi bolnav. Apoi, grav bolnav. După care… cancer! Nimeni nu ştia de care: la colon, la pancreas, leucemie… Într-o zi, am închis ochii şi în secunda aceea mi-am reamintit de ceea ce mi-a şoptit cineva în prima mea deplasare în străinătate, făcută în interes de serviciu: faptul că şeful e bolnav şi, cât de curând, adjunctul îi va lua locul. Crezusem atunci că omul fabulase, fiind şi bine ameţit de băutură. Dar mi-am dat seama că nu minţise. Am fost, poate, printre primii care au ştiut ce-o să urmeze, dar nu am realizat asta decât în zilele în care gura lumii nu mai putea fi închisă decât cu o confirmare/infirmare din partea celui în cauză.

Şi ea venit ieri.

M-am rugat să nu fie adevărat. Să fie un joc. O glumă (e adevărat, proastă). O strategie de imagine. Nu ştiu. Orice!

Am văzut maşina oprindu-se fix în faţa scărilor de la intrarea în clădirea în care fuseserăm cu toţii invitaţi la asistăm la cununia civilă a fetei lui. Fata era în cadrul uşii, împreună cu cel care urma să-i devină soţ. Întâi, am zărit-o pe nevasta lui. Apoi…

Am resimiţit din plin şocul. M-a durut fizic secunda în care l-am revăzut şi în care am înţeles că, pentru el, s-ar părea că începuse deja numărătoarea inversă. Din muntele de om cu care glumisem în 30 iulie, rămăsese o umbră. Un omuleţ palid, fără vlagă, foarte slab dar care, încă, mai putea zâmbi. Pentru fata lui. Şi pentru noi. Care l-am înconjurat şi am fi vrut să-l îmbrăţișăm… dar ne-a spus că… nu are voie să….

Cu toţii îi zâmbeam, cu toţii îi arătam bucuria că ne revedem, dar nu a fost vreunul care, în spate, să nu-şi ascundă lacrimile. Ne uitam la el, cu dragoste şi cu neputinţă, ne uitam, apoi, unul la celălalt şi tot nu ne venea să credem că nu e un vis urât.

După cununia civilă, a rămas cu invitaţii, câteva zeci de minute… un efort mult prea mare pentru el, lucru pe care l-am simţit când şi-a luat rămas bun de la noi: „Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit şi vă aşteptăm la nuntă!”.

Vocea îi tremura sub ameninţarea lacrimilor care stăteau să-i cadă.  „Mă intimidează mulţimea, mi-e greu să stau mult timp în faţa oamenilor…“, îmi zisese el, odată, pe vremea când încă eram ziarist şi mă bucuram de încrederea lui. Mi-am amintit de asta când l-am văzut plecând, sprijinit de cineva din familie. El, muntele de om, care ne-a sprijinit pe toţi când am avut nevoie….

Sunt ultima persoană pe care a angajat-o, înainte de …. cădere. Cel puţin, aşa ştiu eu. Nu am avut timp să mă bucur de el, ca şef, deşi când m-a anunţat că voi lucra în instituţie, i-am zis că deja ştiu că e cel mai bun şef din lume. „Mă bucur tare mult că te-am putut ajuta, pe cuvânt de onoare…!“, a fost replica lui.

Nu ştiu cum şi dacă îi voi putea spune, vreodată, cât de mult a însemnat  mâna pe care mi-a întins-o când conducerea ziarului a decis concedierea mea. Cât mult îi datorez şi cât de rău îmi pare că nu-mi va mai fi prea curând alături! Cât de mult mă rog să se întâmple o minune! Şi cât de mult cred că el o merită!

Întotdeauna credem că banii, statutul social, o casă, o maşină de lux, relaţiile din aşa-zisa înaltă societate sunt cele mai importante în viaţă. Uităm, însă, că degeaba le avem pe toate astea, dacă lipseşte sănătatea. Omul acesta a avut tot. A pornit de jos, a făcut şi bune, dar n-a fost lipsit nici de greşeli, nici de păcate, dar a ajuns acolo unde nu toţi pot ajunge şi chiar lasă ceva în urmă. Mai mult decât un pom, un copil şi o casă.

Şi ar fi nedrept să se termine aşa.