Planuri pentru un job nou

Azi am ajuns la concluzia că singurul lucru bun pe care l-aş putea face pentru mine este să-mi caut un alt job. Iar punctele de reper ar trebui să-mi fie pregătirea profesională, experienţa şi, mai ales, abilităţile personale.

Nu îmi este uşor să recunosc faptul că am greşit. Dar asta s-a întâmplat. Am fost naivă, am avut aşteptări, am crezut că oamenii respectă anumite principii. Da, m-am născut… ieri 🙂 Sunt, poate, o catastrofă în relaţia cu unii, în pofida altor calităţi de care sunt mândră: loialitate, corectitudine, punctualitate, respect, sinceritate. Am crezut şi încă mai cred (nu ştiu nici eu de ce) în spiritul de echipă, dar aici, unde lucrez eu, aproape că nu există.

Ştiam încă de când am semnat contractul de la noul loc de muncă de faptul că am colegi care s-au considerat nedreptăţiţi că am fost angajată în proiect, pentru că ei aveau experienţă şi eu nu, am aflat şi ce au putut vorbi în spatele meu, dar am continuat să mă port frumos cu ei, să le zâmbesc şi să-i întreb mereu de sănătate.

Vineri, ne-am luat rămas bun de la managerul de proiect. Pleacă în Capitală, la un job foarte bine plătit (consultanţă pentru achiziţii publice). Ca să rămână cu amintiri frumoase despre noi, în ultima zi de lucru i-am pregătit mici suprize: o scrisoare de recomandare haioasă, un portofel – de firmă – în care i-am pus bani pentru drum (urându-i să-l umple cu lovele la noul loc de muncă) şi cărţi de vizită cu numerele noastre de telefon, precum şi un filmuleţ, realizat cu folografii pe care le-a făcut cu noi.

Filmuleţul a fost făcut de mine, la fel şi pozele de grup de la final. De obicei, eu nu-mi manifest dorinţa de a apărea în pozele de la evenimentele instituţiei (reminiscenţe de pe vremea când eram ziarist), dar vineri am rugat o colegă să mă fotografieze şi pe mine împreună cu managerul care pleacă şi cu toţi cei de la proiecte. Şi în momentul acela, unul dintre cei care s-au considerat nedreptaţiţi că mănânc şi eu o pâine albă alături de ei, m-a întrebat: „Dar ce, tu lucrezi la Proiecte?”. Nu, doar la unul… deocamdată, aş fi vrut să-i răspund. La ăla datorită căruia am avut trei ieşiri peste hotare şi încă de la prima dintre ele ai comentat că nici nu mi s-a uscat semnătura pe contract şi am început să mă plimb prin ţări străine. Dar am fost modestă, spunându-i că: „Eu am făcut filmuleţul…”. „Da, foarte important…. ” – a remarcat el, cu o maliţiozitate care m-a durut de-mi simţeam lacrimile cum stau să cadă.

Am trecut peste momentul ăsta cu zâmbetul pe buze, pentru că nu era cazul să-i stric viitorului fost coleg ultima zi petrecută alături de noi cu replici acide sau cu vreo ceartă de aiurea.

Dar nu pot să uit tonul cu care mi s-a vorbit, frustrarea şi, mai ales, răutatea din cuvintele: „TU lucrezi la Proiecte?”. Acum câţiva ani, 3-4, poate şi mai mulţi, tot el a gândit cu voce tare, în secretariatul aceleiaşi instituţii pentru care lucrăm împreună azi, dar în care atunci intram ca ziarist: „Mai bine mă făceam şi eu jurnalist!”. A fost tot o mostră de răutate, aruncată într-un moment în care el avea de finalizat, la termen, nişte dosare, iar eu făceam anticameră la şef, pentru declaraţii de presă. Omul avea impresia că a aştepta cu zecile de minute, de multe ori chiar cu orele, să intri la vreun şef sau manager era o imensă bucurie pentru mine. Nu, era cel mai tâmpit mod de a-mi pierde vremea, dar trebuia să trec prin asta pentru că toţi şefii şi şefuţii aveau şi au obiceiul de a nu răspunde la telefon şi de a evita întâlnirile face to face cu presa. Şi atunci, stăteai după ei sau îi pândeai ca să-i prinzi pentru o declaraţie, chiar dacă declaraţia asta consta în 2-3 fraze rostite într-un minut….

După episodul de vineri, m-am întrebat, pe bună dreptate, oare cum sunt ceilalţi colegi? Care nu-mi comentează în faţă, dar care, poate, au şi ei opinii care nu-mi sunt favorabile. M-am întrebat dacă îmi place colectivul în care am intrat, dacă mă satisface ceea ce fac zilnic, dacă şeful e mulţumit de munca mea, dacă am vreo şansă ca, după expirarea contractului, să rămân în unitate, evident, într-un alt proiect sau pe un alt post.

M-am analizat pe mine, cu părţile bune şi cu cele mai puţin bune. Cu ceea ce pot să fac şi care îmi sunt limitele. Cât de jos le pot coborî şi cât de sus le pot urca.

Tot ce ştiu e că, până acum, doar am coborât standardele. Cum scriam şi în postarea anterioară, am avut aşteptări prea mari de la oameni care nu-mi pot fi modele, deşi iniţial am crezut contrariul. M-am pliat pe nevoile lor, pentru că salariul primit pentru rezolvarea lor a meritat şi merită. Dar banii nu sunt mereu totul. Când lipseşte satisfacţia muncii pe care o faci, ceva nu este în regulă. Am crezut că la mine e problema. Am luat mereu vina asupra mea. Am tăcut, pe principiul: capul plecat, sabia nu-l taie. Nimic mai fals! Cu cât înduri mai mult în tăcere, cu cât aprobi ce nu e corect sau nu-ţi expui opinia, cu atât cresc frustrările. Şi atunci, într-adevăr, tu şi nimeni altul e vinovat că ţie nu-ţi merge bine.

Mi-am dorit mereu să lucrez unde sunt acum, deşi nu întotdeauna am recunoscut asta. Cum, în viaţă, nimic nu e întâmplător, iar vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, nu a fost rostită de cineva degeaba, aşa am ajuns să muncesc unde sunt acum. Din afară, totul părea roz şi entuziasmul că voi lucra cu oameni pe care îi cunoşteam de mulţi ani mi-a dat multă energie. Dar ea s-a risipit în primele 2-3 luni, când am început să cunosc adevărata faţă a unor colegi. Dar ceea ce m-a lovit foarte tare, pe parcursul acestui an care a trecut de când sunt aici, e faptul că nu mă simt nici respectată, nici luată în serios.

Şi nu-mi place şeful care nu ştie să fie lider. Care nu ştie să te încurajeze, care nu ştie să te tragă după el, să fie un exemplu pentru tine. Aici am greşit, având aşteptări. Şi am mai greşit, arătând, din când în când, că ştiu mai multe decât ştie el. Da, niciodată şeful nu trebuie să vadă ori să simtă că eşti cu o idee mai deştept decât el. Trebuie să munceşti în aşa fel încât el e forţat să recunoască asta. Şi să nu-l laşi să-ţi dea lecţii acolo unde tu deja ai o experienţă pe care el nu o va obţine niciodată, pentru că mintea nu-l ajută.

Sunt genul de persoană care admite că un om cât trăieşte, învaţă. Că niciodată nu ştii destul. Că nu există o limită a cunoaşterii, decât dacă ţi-o impui sau simţi că dincolo de un prag nu poţi trece. Dar îţi eşti dator să încerci să te perfecţionezi în orice clipă, oriunde mergi. Cât am fost la ziar, am făcut asta. Am învăţat de la colegii de redacţie, de la şefi, de la ziarişti cunoscuţi, din manuale de jurnalism. Până într-o zi, când am înţeles că, acolo unde eram, mai multe nu ţi se permit. Că degeaba poţi mai mult, dacă în ziarul ăla niciodată nu va intra ce ai mai vrea tu să scrii. Dar am continuat să accept condiţiile pentru… salariu. Un salariu care, în ultimii 3-4 ani nu a mai crescut, apoi a început să fie plătit cu întârziere de 3 luni… până când ţi s-a băgat preavizul sub nas.

N-aş mai vrea să repet greşeala asta. Să ajung în aceeaşi situaţie. Să mă văd cu hârtia aia în mână şi să refuz să cred că singurul lucru bun pe care ar trebui să-l fac ar fi să-mi depun dosarul la Forţele de Muncă, pentru un ajutor de şomaj care nu mi-ar acoperi, lunar, nici măcar facturile pe care le am de plătit.

Mai am un an de contract şi am ajuns la concluzia că trebuie să caut de pe acum un loc mai bun. Şi dacă îl găsesc înainte de termen, cu atât mai bine. Îmi sunt datoare mie să fac asta. Pentru că nimeni nu-mi va deschide uşa, dacă nu voi bate la ea. Nimeni nu mă va vedea, dacă nu voi şti să mă fac remarcată. Nimeni nu mă va stimula, daca nu găsesc eu forţa de a ieşi în faţă.

Am înţeles destul de târziu toate astea, dar nici acum nu e timpul pierdut.

De aceea, de azi, am început să mă gândesc la un alt job. Să caut. Simt că trebuie să fac asta şi nu mai amân. Dumnezeu m-a iubit mult până acum, deşi m-a încercat cu multe. Ştiu că mă va iubi şi de acum înainte. Şi mai ştiu că, dacă îmi doresc din suflet asta, voi reuşi.

Bianca+Victor = Bahmu+Prigoană 2 ?

Na, mă întreb şi eu 🙂

Pentru că, iniţial, m-am lăsat dusă de val şi am crezut în „divorţul anului”! Acum, m-am liniştit. Am impresia că era nevoie şi de un scandal, ca prea ne săturaserăm de –Cadâne Zâne şi de poveşti de amor ca-n filme(le turceşti) 😉

Am, aşa, senzaţia că povestea asta e prea trasă de păr. Iar dacă e adevărată… săracul de Slav. Dar ce-şi face omul cu mâna lui… Oricum, pentru mine Drăguşanu e zero barat şi la fel a fost de când a apărut în prim-plan. Despre Slav nu ştiam până să aud că e cu Anda Adam. Deci, despre cine vorbim?

Eu cred că nu va fi niciun divorţ. Or să se dea şi ăştia în spectacol pe la Măruţă, Capatos & comp. şi, după ce-şi vor lua banii se vor sătura de  vorbe, se vor împăca în direct, cu flori şi lacrimi (de crocodil), ca Zăvo cu mă-sa. Sau ca Bahmu şi Prigoană 😉

Peste vreo două luni iar or să se certe – de data asta pleacă Victor la Roma, unde are Anda un concert – iarăşi scriu fomiştii de la tabloide despre ei şi alţi fraieri le servesc povestea pe nemestecate. Şi iarăşi se împacă după vreo lună şi tot aşa…

Bahmu şi Progoană 2 (în devenire). Zic şi eu.

PS: Mda… se putea şi fără postarea asta. Dar o mai dăm şi prin „bălării”, câteodată.

Andreea Marin şi psihologia inversă

„Psihologia inversă este o tehnică de convingere care folosește falsa susținere a unei credințe sau a unui comportament contrar celui susținut în prezent (…) Deși această tehnică de manipulare este una foarte simplistă și aparent foarte ușor de folosit, cunoașterea psihicului interlocutorului nostru este crucială și nu ne putem lipsi de ea înainte să ne decidem să aplicăm psihologia inversă…“ (Wikipedia)

Niciodată nu mi-a plăcut Andreea Marin. Am spus-o întotdeauna. Nu mi-a plăcut nici când era prezentatoare de ştiri, nu mi-a plăcut nici la „Surprize, surprize“, nu mi-a plăcut nici când era nevasta lu’ Bănică-jr. Chestie de gust? Probabil… Da, e frumoasă; da, e deşteaptă; da…, da…, da… (completaţi fiecare cum doriţi aceste „puncte-puncte“). Dar, ca mulţi alţii care i-au urmărit, vrând-nevrând, evoluţia de când a apărut „pe sticlă“ şi până azi, şi eu i-am pus eticheta de „falsă“.

Am deseori obiceiul de a viziona emisiunile TV cu sonorul pe „mute“. Exact ca filmele străine, care au subtitrare în limba română. Îmi place să observ chipurile personajelor, mimica lor. Nu ştiu dacă aţi remarcat: de cele mai multe ori, faţa exprimă cel mai bine o stare sufletească, ochii transmit sentimente. Mie, cel puţin, Andreea Marin nu mi-a transmis nimic. Nu mi s-a părut niciodată sinceră, normală, umană. Mi-a dat mereu impresia că la ea totul este studiat: privire, gesturi, zâmbet. De aceea nu am înţeles niciodată de ce i s-a spus „Zână“, pentru că, din poveştile copilăriei am înţeles că zânele sunt întotdeauna bune. Iar Andreea Marin nu mi s-a părut aşa. Nu spun că ar fi rea. Dar faptul că ştie întotdeauna ce vrea, că e perseverentă şi ambiţioasă (da, sunt nişte calităţi pe care nimeni nu i le poate contesta) – cerebrală, cum spun unii – îi imprimă o anumită expresie facială pe care nu şi-o poate ascunde şi care nu are nimic în comun cu chipul angelic al zânelor din basme.

Mi-a displăcut mereu atitudinea ei în relaţia cu presa mondenă, chiar dacă au fost şi cazuri în care i-am dat dreptate (vezi procesul intentat -şi chiar câştigat – împotriva unui tabloid, care a susţinut neadevăruri despre viaţa ei privată). Pentru că am fost şi eu jurnalist, nu de monden, dar jurnalist, totuşi, ştiu cum se „fabrică“ o ştire, ştiu că niciodată nu are prioritate ceea ce vrea subiectul-sursă ci doar ceea ce publicul cititor cere. E drept că, în ziua de azi, tabloidele au ajuns să exagereze, să facă o ştire din orice nimic, să interpreteze aiurea orice gest sau cuvânt al unei persoane publice. Dar, tocmai pentru că sunt persoane publice, ele ar trebui să-şi asume şi toate consecinţele care decurg din această postură. Chiar dacă, în realitate, unele dintre aceste persoane, au o viaţă lipsită de senzaţional şi chiar doresc să o protejeze de restul lumii, au grijă cei din anturaj, vecinii, colegii sau cunoscuţii să-i scoată din anonimat. Pentru că, de ce să nu recunoaştem: există public avid după bârfe, există persoane care, în pauza de cafea comentează ce a făcut X sau Y, din show-bizz, ce au văzut la Măruţă, la Gherghe sau la Capatos. Numai eu cunosc o droaie 🙂

Pornind de la acestea, nu am crezut niciodată nevoia de „discreţie“ a Andreei Marin. Întotdeauna a vrut să se scrie ori să se vorbească despre ea. Dar în termenii agreaţi de ea. Mai pe înţelesul tuturor: Andreea Marin a vrut să fie remarcată pentru faptele caritabile, pentru realizările profesionale, pentru ceea ce arăta doar la evenimente oficiale. Restul era considerat subiect-tabu, lăsând, însă, impresia că şi viaţa ei privată e la fel de frumoasă şi de strălucitoare ca aceea din lumina reflectoarelor. A fost întotdeauna de înţeles înverşunarea cu care s-a năpustit asupra presei, atunci când aceasta a consemnat despre „derapajele“ conjugale ale consortului şi a încercat, din răsputeri, să i le minimalizeze ori să i le acopere. Că a fost energie risipită în van a demonstrat-o însuşi divorţul căruia -coincidenţă? – i-a urmat relaţia ex-consortului cu amanta despre care tabloidele au scris că el o avea încă din 2011…

Mitul despre dorinţa de discreţie în viaţa personală a Andreei Marin a fost spulberat, nu o dată, prin acţiuni coordonate de ea însăşi. Exact atunci când a cerut înţelegere şi discreţie, a oferit cele mai multe subiecte presei. Cele mai recente exemple sunt cele referitoare la divorţ, la noua relaţie şi, evident, la noua căsnicie. Andreea Marin a ştiut foarte bine ce face şi ce vrea să comunice prin mesajele de pe Facebook sau prin emisiunile TV. Că mulţi au înţeles mai târziu (sau deloc) ceea ce a vrut ea să transmită, e altceva. Şi e tot victoria ei, până la urmă 🙂 Pentru că Andreea Marin e, înainte de toate, jurnalist şi, după atâţia ani de televiziune în spate, cunoaşte psihologia maselor. Tocmai de aceea, le dă exact ce-şi doresc ele, dar în doze mici şi frumos ambalate, pentru că, nu-i aşa (sic!) o imagine bună cu efort se ţine! Iar folosirea psihologiei inverse e cea mai bună metodă în acest caz: nu vreau să-mi expun viaţa pe tarabă, dar fix asta fac, postând mesaje pe Facebook, preluate imediat de toată presa; nu vreau să spun că m-am măritat, dar exact asta fac, prin intermediul mesajului postat de proaspătul soţ; vreau să se domolească interesul faţă de noua căsătorie până la revenirea acasă, din minunata lună de miere, dar am grijă să fiu aşteptată de toată presa la aeroport, fix a doua zi după acest mesaj…

La urma urmelor, e treaba Andreei Marin cum înţelege să-şi construiască şi să-şi menţină o anumită imagine în faţa admiratorilor (foarte mulţi) pe care îi are. Dar nu-i poate obliga pe toţi să creadă ce vrea ea. Dacă nu aş privi (şi) viaţa ei ca pe un spectacol cu toate „ingredientele“ necesare: personaje, atmosferă, regie, probabil că Andreea Marin nu mi s-ar părea amuzantă.

Sunt persoane care asta îşi doresc: să le fie recunoscute cu uşurinţă pe stradă, să le fie remarcate faptele bune, frumuseţea, pregătirea profesională, familia. Nu toate sunt sau pot fi  în lumina reflectoarelor, nu toate sunt în atenţia presei şi a lumii întregi. Unii se mulţumesc cu aprecierile prietenilor, colegilor de muncă, ale vecinilor. Alţii, însă, vor mai mult. Şi când obţin acest „mai mult“, încep o muncă teribilă pentru a se păstra în vârf, de teama unei căderi care ar însemna uitare….

Nu sunt sigură că Andreea Marin e una dintre aceste persoane, dar mi-e clar că nu-i place anonimatul… decât atunci când încearcă să-şi camufleze relaţii oarecum nepotrivite sau din interes 😉 Andreea Marin vrea să arate mereu ceva, vrea să transmită mereu ceva, se joacă cu presa pentru că ştie cum s-o facă şi savurează fiecare victorie. Mă întreb cum ar fi dacă, timp de o lună, presa nu ar mai urmări-o, nu ar mai căuta-o, nu s-ar mai arăta interesată de relaţia ei cu Tuncay, de locurile în care merg împreună, de mesajele ei de pe Facebook. Frumos exerciţiu de imaginaţie, nu-i aşa? 🙂 E valabil pentru orice persoană publică, cu pretenţii de vedetă din România. Ştiu că detestă comparaţia, dar Andreea Marin, ca persoană publică, este tot produsul presei, la fel ca Drăguşanu sau Tonciu. Dacă mass-media nu le-ar băga în seamă şi intersul maselor s-ar diminua treptat.

Dar acest lucru nu se va întâmpla, pentru că nu toţi simt şi gândesc la fel. Nu toţi îşi pot începe ziua fără să deschidă o pagină de tabloid în care să nu se scrie despre ce au făcut şi ce au gândit, peste noapte, Andreea Marin, Simona Traşcă, Bianca Drăguşanu etc. Norocul lor, nu-i aşa?

A nu se înţelege greşit. Faptul că nu-mi place Andreea Marin nu înseamnă că aş vrea să dispară din peisaj. Dar aş vrea să ştie că nu-mi place să fiu prostită pe faţă de cineva. Chiar dacă acest „cineva“ are vreo 15 ani de televiziune în spate, e aboslventă de Automatică (parcă….), e ambasador UNESCO (hm…, acum mi-am amintit!) şi aşa mai departe.

Totul are limite.