Împăcarea anului. Sau a secolului :)

În septembrie, m-am împăcat cu prietena mea. De ziua ei. După trei ani şi jumătate.

M-am dus cu un trandafir, i-am urat la mulţi ani şi i-am zis că mi-a lipsit.

Restul e istorie…

Anunțuri

Mă pregătesc de vacanță

În sfârșit, mi-a venit și mie rândul la vacanță. Sună mai frumos decât concediu. Și, oricum, când spui concediu, gândul te duce la muuuuulte zile (mai mult de 10), dar la mine sunt numai 5, încadrate de două weekend-uri…

Îmi plănuiam de mai multă vreme „evadarea”, dar evenimentele de la serviciu nu m-au lăsat să plec atunci când aș fi vrut. Colegii mei intră rând pe rând în concediu, cei mai mulți au rezervări pe litoral. Pe 8 august și colega mea de birou a plecat în vacanță, urmând să revină pe 1 septembrie.

Duminica trecută, am avut o cădere nervoasă, voiam și eu la mare și nu știam cum să fac să plec odată! Eram ca un copil bosumflat. Soțul meu a încercat să mă liniștească: o să ajungem și la mare. Dar când, cum, unde, nu mi-a mai zis.

Luni dimineață, pe la 4, căutam pe net pensiuni, hoteluri, vile de pe litoral, pentru rezervare. Inutil să vă spun că, în plin sezon, toate erau full. Dar am continuat să sper. Și am găsit pe un site o ofertă. Foarte avantajoasă. Apoi, alta. În total, erau vreo 3-4. La 8 am ajuns la birou și am sunat la unul dintre cele 4 numere de telefon. Liberă între 16-21 august, avans doar pentru o zi, restul la check-in. La 10 dimineața aveam rezervarea.

Marți seară am rezervat locuri la autocar, așa că în noaptea de 15/16 august plec la mare 😉

Am spus că poate să plouă cu spume. Dacă mă văd pe malul mării, voi fi foarte fericită. Căci îmi doresc prea mult să evadez din nebunia în care trăiesc zi de zi…

Cel mai greu îmi este azi, când trebuie să stau cel puțin 3 ore și jumătate peste program. Dar mâine e zi liberă și apoi vine vacanța. Prima, după un an și opt luni. Un an și opt luni în care s-au întâmplat multe și care m-au marcat la fel de mult. Dar sunt hotărâtă să las totul în urmă. Contează doar ceea ce urmează 🙂

PS: Între timp, m-am răzgândit. Nu-mi mai caut alt loc de muncă.

…deocamdată 😀

1 an

A trecut exact un an de când viaţa mea s-a schimbat. Un an de când am plecat de la ziar, un an de când am un alt loc de muncă.

Un an greu.

Aş vrea să pot spune că i-am făcut faţă cu brio, dar aş minţi. Dar nu mă pot considera nici înfrântă de situaţiile cu care m-am confruntat. Ştiu doar că există un adevăr în zicala: „drumul până departe e lung“ 🙂

Partea bună a acestui an e că, prin fişa (nescrisă a) postului, mai scriu şi ţin legătura cu presa. Partea proastă e că, tot datorită (sau din cauza) aceleiaşi fişe (nescrise) a postului, cel mai mult ţin legătura cu redacţia care a renunţat la serviciile mele. Poate că nu m-ar fi deranjat această legătură dacă unii dintre foştii mei colegi nu s-ar mai fi comportat cu mine ca şi cum ar trebui să le fiu toată viaţa datoare că am lucrat cu sau pentru ei. Că – asta şi pentru că noul meu şef le cam permite – trebuie să le fac tot felul de favoruri, doar pentru că instituţia în care lucrez acum are mare nevoie de promovare şi eu sunt unul dintre cei care pun umărul la menţinerea unei imagini frumoase pentru public.

La început, mi-a fost greu să accept asta. Mi se părea un compromis prea mare, raportat la principiile mele şi la sistemul de valori în care am crezut şi cred. Însă viaţa nu e mereu aşa cum vreau eu şi nu întotdeauna mi se pare dreaptă, deşi mereu a dovedit că e şi că niciodată Dumnezeu nu mi-a dat mai mult decât pot duce.

După un an în care am lăsat în spate convingeri gen „jurnalismul e un mod de viaţă“ (o fi, dar nu pentru mine…), aş vrea să spun că îmi este foarte bine. Că mă simt împlinită profesional. Că îmi place mult ceea ce fac. Nu pot. Pe faţa mea nu se citeşte fericirea. Nici măcar mulţumire sufletească. E drept, la început de drum am avut aşteptări. Numai că oamenii cu care a trebuit să lucrez nu s-au ridicat la înălţimea lor. Nu am găsit în jurul meu modele, oameni de la care să învăţ ceva nou, oameni care să mă ajute să evoluez. Dacă la ziar am simţit, la un moment dat, că m-am plafonat, deşi meseria de reporter nu te lasă – cel puţin teoretic – să te complaci într-o anumită ipostază, acum am senzaţia că merg înapoi. Încerc, uneori chiar cu disperare, să uit de trecut, să fug de el sau să mă distanţez de persoanele de care mă izbeam, tot fără folos, şi când lucram la ziar, însă trecutul meu de ziarist mă urmăreşte, în continuare, oriunde merg şi orice aş face.

În conştiinţa colectivă sunt tot „Doamna ziaristă“. Iniţial, m-am bucurat să ştiu că lumea nu m-a uitat. Dar, cu fiecare zi şi fiecare lună care trecea, n-am mai simţit că sunt mândră de faptul că am fost ziarist. Şi nu pentru că satisfacţiile de la noul loc de muncă ar fi fost mari, ci pentru că trebuie să fac în continuare presă, deşi un pic altfel decât eram obişnuită şi să scriu pentru aceeaşi redacţie, deşi cu un alt mod de adresare. E ca şi cum ai fi divorţat de cineva care ţi-a fost foarte drag, pentru că te-a rănit atât de mult, dar cu care ai fi nevoit să rămâi, ca să poţi supravieţui, deşi în cazul meu nu este vorba despre dependenţă, pentru că nu mai primesc niciun ban de la redacţie.

Dacă în momentul în care am plecat din redacţie aş fi dat orice să mai pot continua, cumva, ca ziarist, acum nu-mi mai doresc asta. Dacă aş vrea să reiau, într-o zi, munca asta, aş vrea s-o fac la standarde mai înalte şi într-un loc în care aş fi respectată. Nu am simţit acest respect nici când lucram la ziar, nu îl simt nici acum. Poate din cauza asta am ajuns să nu mai fiu mândră de trecutul de ziarist….

Eram optimistă la sfârşitul lui 2013. Eram sigură că 2014 va fi un an bun. S-a scurs o jumătate din el şi nu pot spune că e un an bun. Am acumulat dezamăgiri şi multe frustrări. Am avut şi motive reale, dar şi închipuite. Recunosc, încă nu mă pricep la oameni, încă mai trebuie să învăţ să-i cunosc. Dar nu mai am răbdare, nu mai am resurse, iar spiritul justiţiar e mult prea dominant în felul meu de a fi. Nu suport nedreptăţile, minciuna, nesimţirea, fuga de responsabilitate. Şi când cei din jur dau dovadă de una sau de toate astea, nu mă pot comporta firesc. Şi sunt convinsă că pe faţa mea se citesc reproşuri pe care nu le pot exprima prin cuvinte.

Este adevărat, mi-e dor să scriu. Mi-e dor şi de blog. De bucuria cu care intram aici, ca să-i citesc pe toţi cei care m-au atras cu postările şi cu gândurile lor. Am descoperit, însă, că mulţi dintre ei nu mai scriu ori şi-au închis blogurile. Aş vrea să cred că sunt fericiţi şi împliniţi în viaţa reală. Că acum au cui să împărtăşească gândurile pe care le exprimau atât de frumos în spaţiul virtual. Aş vrea şi chiar le doresc asta! 🙂

Nu sunt nici nefericită. Sunt şi bucurii care mă încarcă sufleteşte şi care mă ajută să merg înainte. Însă am şi tristeţi pe care nu le pot depăşi. Nu pot să mă bucur când aflu că din fosta redacţie se alege, încet-încet, praful, că au mai plecat dintre foştii colegi şi încă mai sunt care vor să plece, din cauza salariilor neplătite la timp, a contractelor absurde pe care au fost nevoiţi să le semneze şi din cauza şefilor, mereu nemulţumiţi. Însă, recunosc faptul că deseori îmi doresc să nu mai rămână nimic din redacţie şi din ziar, pentru că am suferit prea mult când am fost prima care a deschis lista concediaţilor. Ştiu, e o răutate pură, dar, vorba reclamei: nu mă pot abţine.

A trecut un an, cu bune şi rele. Ştiu că puteam să-i fac faţă mult mai bine, dar mai am un an, în care pot schimba asta 🙂 Şi sper să reuşesc.

Imaginea contează

Suntem sau nu de acord cu asta, e lucru verificat: imaginea contează!

Oricât ne-am strădui să arătăm cât de bine pregătiți, culți, educați suntem, cel mai mare impact asupra celor din jur îl are imaginea! Deși poate părea oarecum deplasată comparația, suntem precum produsele de serie, deși suntem unici, în felul nostru. Aparținem aceleiași specii, dar nu suntem la fel, nici fizic, nici ca nivel intelectual.

Când vezi un milion de oameni, toți îți par identici (asta, dacă unii nu sunt negri sau chinezi 😆 ), chiar dacă unul e brunet, altul e blond. Unicitatea o dă imaginea. Cineva îți atrage atenția prin felul în care te privește, altcineva prin modul în care se îmbracă, unii prin felul în care zâmbesc, alții prin culoarea părului. Bineînțeles, va fi disgrațios un om neîngrijit, murdar. Dar te va unge la suflet și la privire un om care arată impecabil: curat, îngrijit, aranjat, îmbrăcat cu gust.

Am făcut azi un experiment. Nu a fost nimic premeditat. Inițial, am vrut să fie o glumă, o farsă. Am prelucrat o poză personală cu o anumită aplicație de pe telefonul mobil. A rezultat schimbare majoră de look. În joacă, am postat-o ca poză de profil pe Facebook și like-urile au început să curgă. Ca și comentariile gen: „wow! ce schimbare! felicitări!“ sau „îmi place, place, place!“. Prieteni reali sau din spațiul virtual au reacționat atât de repede, încât ceea ce am vrut să fie doar o glumă mi-a dat serios de gândit.

Sunt genul de femeie pentru care aspectul fizic nu a contat aproape niciodată. A nu se înțelege că mi-e indiferent cum arăt, că nu mă aranjez sau că mă prezint oricum la evenimente ori la serviciu. Sau că mă simt confortabil cu cele… kilograme în plus pe care le am (asta e altă problemă….). Dar nu fac adevărate crize existențiale dacă nu pot ajunge la salon înainte de o nuntă – mă pot aranja și acasă – ori că nu am unghii cu gel sau cu nu știu ce model aplicat pe ele – îmi pot curăța singură cuticulele cu trusa personală și mă pot da cu orice lac de unghii vreau. Nu sunt disperată dacă sunt nevoită să îmbrac aceeași rochie la două evenimente unde mă văd cu aceleași persoane.

Însă, chiar dacă  refuz să cred că imaginea nu contează, că sufletul, mintea, pregătirea și educația sunt importante, din ce în ce mai des am confirmarea că, până la urmă ȘI imaginea contează. Chiar mai mult decât ar trebui.

Nu știu dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez. Dar din experimentul meu de azi am înțeles și un alt lucru: că nu întotdeauna cei din jur îți spun că nu arăți bine sau că trebuie să schimbi ceva la aspectul exterior. Ar trebui să-și asume prea multe consecințe pentru o astfel de atitudine 😆 Însă, este evident că oamenii reacționează la schimbare, mai ales dacă ea e pozitivă.

Schimbarea mea de look, prezentată pe Facebook inițial ca o glumă, a prins bine și cred că ar trebui să-mi fac o programare la coafor. Măcar schimbarea să fie reală și să mă bucur din toată inima de like-urile care „mi-au invadat“ pagina personală 😉

Noutăți de început de an

Din ce în ce mai rar ajung aici. Pe de o parte, e semn bun: am responsabilități care îmi ocupă cea mai mare parte a timpului; pe de altă parte, însă, mi-e dor să mai scriu. Despre mine, despre alții, despre ce se întâmplă în jurul meu sau despre ce mă impresionează (pozitiv sau negativ).

Nu-mi vine să cred că suntem, deja, în luna februarie și că, peste trei săptămâni vine – cel puțin, din punct de vedere calendaristic – primăvara! Oricât de târziu a venit cu adevărat iarna, oricât ar mai ține zăpada, frigul, ceața, umezeala… și tot ce e legat de iarnă, faptul că știi că mai ai un pic și spui „Martie“ te umple de speranță și optimism.

Sunt veșnic, iremediabil îndrăgostită de vară. Niciodată nu am iubit primăvara din tot sufletul, pentru că mi se părea nedrept că nu vine fix la 1 martie, odată cu ghioceii! Pentru că nu-mi place iarna, aș vrea ca ea să țină o săptămână sau, hai, cel mult o lună (decembrie – că atunci sunt sărbătorile), să aibă tot ce trebuie: zăpadă, viscol, ger… dar să plece și să lase loc soarelui, căldurii, păsărelelor. Anul acesta, însă, simt că iubesc primăvara chiar înainte ca ea să vină. Mi-e dor de copacii înfloriți, de cerul senin, de diminețile cu miros de verde (nu știu cum să-l explic, dar sper că vi-l imaginați cumva….). Și am senzația că primăvara lui 2014 va lăsa definitiv în urmă un trecut de care greu m-am despărțit și cu care am luptat aproape zi de zi.

Se vor împlini, în curând, 8 luni de când merg pe un alt drum. Nici asta nu-mi vine să cred 🙂 Dar pot să spun că de abia acum îmi place, cu adevărat, la noul loc de muncă. Fiecare zi a fost și este o provocare, dar acum privesc (și primesc) tot ce mi se întâmplă ca pe etape obligatorii în formarea mea ca om.

Schimbările s-au simțit imediat după trecerea în neființă a șefului meu (în noiembrie). Pe unii dintre colegi, acest trist episod i-a dezbinat, pe mine, însă, m-a apropiat de colega de birou despre care v-am spus că nu-mi plăcea și cu care nu mă înțelegeam deloc, dar și de noul șef. Dumnezeu știe să le așeze pe toate! Sunt multe de povestit și nu cred că e necesar să intru în amănunte. Important e doar faptul că, într-o zi, s-a produs acel declic și relația cu a mea colegă s-a schimbat radical. Dacă erau zile în care de abia ne adresam câteva cuvinte, deși împărțeam aceeași încăpere ore întregi, acum suntem la confindențe și ne bazăm una pe alta când e vorba despre ceea ce avem de făcut la serviciu. Sunt mult mai liniștită și vin la serviciu cu alte gânduri 🙂

Am avut un sfârșit de an istovitor. Începutul lui 2014 a fost la fel de obositor. Uneori mă întreb dacă am avut vacanță de Crăciun sau doar mi s-a părut, atât de îndepărtat mi se pare decembrie! Însă, repet, faptul că mare parte din timp sunt ocupată (deși nu neg că mai am și momente de relache), îmi face mult bine, am altă stare de spirit, sunt mult mai pozitivă. Reîncep să fiu eu, cea de până în mai 2013, când credeam că plecarea din presă e sfârșitul lumii 🙂

Încet-încet am început să-mi scot din minte ideea că aș putea reveni în presă, într-o zi. Riscam să fac din toată treaba asta un scop care mi-ar fi îngreunat misiunea la noul serviciu. Las viața să-și urmeze cursul. Uneori, e mai bine să fii spectator la ceea ce ți se întâmplă. Nu e vorba despre pasivitate. Ci despre faptul că, din când în când, trebuie să-ți oferi acel răgaz în care trebuie să meditezi la ce ai realizat și ce vrei să faci în continuare, având la bază reperele pe care ți le-ai construit în timp.

Să fiu ziarist a fost, fără doar și poate, cea mai interesantă și complexă experiență din viața mea de până acum. Nu e o experiență completă, dar e destul de vastă ca să-mi dau seama că din ea am avut de învățat multe lucruri. Și nu cred că drumul meu se va opri la ceea ce fac acum. Nu simt asta. Tocmai de aceea, nu refuz nicio provocare. Am învățat să nu spun nu, să accept orice sarcină de serviciu cu zâmbetul pe buze și încurajându-mă singură: trebuie să pot! Recunosc, nu a fost și nu e simplu, dar atât timp cât reușesc să duc la bun sfârșit ceea ce mi se încredințează, nimic nu mai contează.

Îmi place că sunt oarecum diferită de multe dintre colegele mele de serviciu, preocupate în special de bârfa zilei, decât de ceea ce au de făcut la muncă. Dacă acum câteva luni regretam că biroul meu e într-o altă clădire a instituției-mamă și nu în sediul central, ca să pot socializa mai mult cu fetele, acum îmi pare bine că pot sta departe de ele cu zilele. Nu suport bârfele, discuțiile despre alții ca distracție la cafea. Cu a mea colegă glumesc, râd… i-am învățat și înjurăturile. A început să-mi fie dragă, cu toate ieșirile ei nervoase, cu țipetele, cu agitația ei. Cunoscând-o mai bine, am văzut că are principii sănătoase de viață, că e responsabilă, că nu vrea să rănească pe nimeni și că suferă când e lovită pe nedrept. Mi-a luat apărarea în fața șefului (în sensul că m-a lăudat), lucru care m-a determinat să-i acord mai multă încredere și s-o sprijin.

Cred că de la 1 ianuarie 2014 lucrurile au început să se așeze pe făgașul lor. Încă mi-e greu, dar mă bucur că reușesc să nu mai privesc în urmă cu dorința de a mă întoarce acolo unde mi s-a închis ușa în nas. Mi-e dor de presă, dar dacă aș mai vrea să fac presă, aș face-o într-un sistem în care ar fi respectate toate regulile deontologiei profesionale. Cum acest sistem încă nu există în România, probabil că va trebui să mă nasc încă o dată și în altă țară (nu știu care….) pentru a-mi face meseria așa cum trebuie.

Da, sunt scrupuloasă și perfecționistă, îmi pasă de felul în care îmi fac treaba. Pentru mine, și un lucru mărunt are importanță. Probabil, atitudinea asta enervează, dar nu mi-o voi schimba atât timp cât știu că schimbarea nu va aduce nimic bun.

În concluzie, acum sunt mai liniștită și mai optimistă. Sunt sigură că va fi bine. Și asta contează.

Sărbători magice

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit pe care mi-o dă această perioadă. Nu mă simt, neapărat, mai bună, mai darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine. Faptul că am reuşit să stau mai mult alături de cei dragi, m-a reîncărcat sufleteşte şi mi-a redat încrederea în forţele proprii.

După mulţi ani – nici nu mai vreau să ştiu câţi – am avut cel mai liniştit Crăciun şi, poate, cel mai frumos Revelion. În aceste zile, am simţit că a fi acasă, fără teama de a fi scoasă din sânul familiei, în cele mai frumoase momente (multe dintre ele unice), pentru a căuta senzaţionalul care (de multe ori) nu există sau care vor alţii, cu orice preţ, ca el să existe, a însemnat nu numai o bucurie, ci un adevărat privilegiu.

E frumos să trăieşti pentru ceilalţi, să faci cât de mult bine celor din jur. Dar niciodată nu trebuie să faci greşeala de uita de tine şi de nevoile tale. Şi TU eşti important pentru cineva, şi PE TINE te aşteaptă cineva, şi DE TINE are cineva nevoie. Şi dacă acest cineva are parte doar de absenţa ta ori de nervii tăi sau de problemele de care te plângi, mai devreme sau mai târziu rişti să-l pierzi.

Poate, de aceea, faptul că în 2013 am fost nevoită să părăsesc o lume, pentru a păşi pe un alt drum, a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, deşi atunci nu am gândit aşa.

Au trebuit să treacă săptămâni, chiar luni, în care am luptat nu numai cu mine însămi, ci mai ales cu un trecut care mi-a influenţat mult felul de a fi şi de a gândi. A trebuit să înţeleg că nimic nu a fost şi nu e întâmplător, că totul se leagă, că Dumnezeu lucrează cu oameni, prin oameni, că fiecare ne aflăm undeva, lângă cineva pentru că AŞA TREBUIE SĂ FIE.

Am păşit în 2014 cu acel optimism pe care îl credeam pierdut undeva, pe la 20 de ani. O performanţă, dacă stau şi mă gândesc prin câte am trecut şi ce am simţit, până nu demult…. Rămân cu amintiri frumoase, cu imaginea unor oameni minunaţi care, după caz, m-au simpatizat, apreciat sau iubit, cu satisfacţia că am fost utilă, că am ajutat, că am făcut tot ce a depins de mine, de principiile mele de viaţă, de educaţia mea, pentru ca unele lucruri să meargă bine. Ştiu că puteam face mai mult, ştiu că, dacă ar fi depins de mine, aş fi continuat să merg pe acel drum. Dar nimeni nu e de neînlocuit. Am ştiut asta mereu. Numai că, la un moment dat, m-am lăsat dusă de val şi de încrederea nu în mine, ci în cei care erau în măsură să decidă în ce mă priveşte. În 2013, am revenit, însă, cu picioarele pe pământ. Am fost şi dezamăgită, am şi plâns, dar am descoperit şi cine îmi este/poate fi prieten, cui i-a păsat/îi pasă de viaţa mea, cine îmi poate întinde, necondiţionat, o mână de ajutor şi cine merită să-i fiu loială.

E incredibil cât de naivi putem fi, deşi avem tot timpul impresia că ne pricepem la oameni! 2013 mi-a demonstrat că mai am mult de lucru în direcţia asta. Am aflat că oameni în care aveam încredere şi care în faţă îmi zâmbeau, n-ar fi mişcat un deget ca să mă ajute. La fel, am descoperit în oameni pentru care nu credeam că valorez ceva, dorinţa de a-mi face bine înainte ca eu să le cer ceva concret…

Aceste sărbători de iarnă au însemnat un prilej de introspecţie şi de reîntoarcere la rădăcini. La un mod de viaţă care nu are nicio legătură cu acel mod de viaţă despre care unii au încercat (şi, multă vreme, chiar au reuşit) să mă determine să cred că e singurul care merită trăit. Privesc în urmă, la cei care au rămas acolo şi ştiu cât pierd, în fiecare zi, pentru că omul s-a născut să fie liber şi să gândească liber. Privesc în urmă, fără mânie, ci cu regretul că am pierdut nu neapărat ani, ci momente frumoase, în care aş fi putut cânta, citi, dansa, iubi… pe care le-am abandonat ca să fiu acolo unde trebuia. Cu un ochi râd şi cu altul plâng când unii încă îmi mai spun că mi se simte lipsa. Atunci parcă mi-aş dori să existe o cale de întoarcere, dar revin la realitate şi îmi spun că unele lucruri trebuie să rămână în trecut, chiar dacă o parte din sufletul meu a rămas acolo pentru totdeauna…

Vreau şi sunt hotărâtă să merg înainte, alături de oameni noi, de prieteni noi. De cei care mi-au dat o şansă şi de la care am foarte multe de învăţat. Şi, peste toate, să rămân alături de cei dragi, care mi-au suportat toane, stări, nervi, probleme, absenţa îndelungată şi care, tocmai pentru că întotdeauna m-au înţeles, merită tot respectul, devotamentul şi dragostea mea.

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit care mi-o dau ele. Nu mă simt, neapărat, mai bună, ma darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine.

Şi aşa vreau să rămân.

Ştiu că există minuni. Dar niciuna nu a fost şi pentru el…

Aseară, şeful meu a piedut lupta cu boala. Opt ani s-a luptat cu ea şi nimeni (sau aproape nimeni) nu a ştiut. Firul vieţii lui s-a rupt într-o zi de 13 noiembrie. 13… Cu exact 5 luni înainte, pe 13 iunie, semnam contractul de muncă. Era sărbătoarea Înălţării Domnului. A fost ultimul eveniment la care a apărut în public… exceptând nunta fiicei sale, care a avut loc acum trei săptămâni. Atunci l-am văzut ultima oară în viaţă.

A plecat, sper, într-o lume mai bună, în care îmi doresc să-şi găsească liniştea şi odihna de care nu a avut parte în ultimii ani. De-am fi ştiut…

Şi dacă am fi ştiut, cu ce s-ar fi schimbat lucrurile? Şi dacă nu am bănuit nimic, înseamnă că nu şi-a dorit să ne întristeze. Un om bun, până la capăt, deşi a avut slăbiciunile şi greşelile lui.

Nu-mi vine să cred că nu mai e.

Mă rog pentru sufletul lui…