Planuri pentru un job nou

Azi am ajuns la concluzia că singurul lucru bun pe care l-aş putea face pentru mine este să-mi caut un alt job. Iar punctele de reper ar trebui să-mi fie pregătirea profesională, experienţa şi, mai ales, abilităţile personale.

Nu îmi este uşor să recunosc faptul că am greşit. Dar asta s-a întâmplat. Am fost naivă, am avut aşteptări, am crezut că oamenii respectă anumite principii. Da, m-am născut… ieri 🙂 Sunt, poate, o catastrofă în relaţia cu unii, în pofida altor calităţi de care sunt mândră: loialitate, corectitudine, punctualitate, respect, sinceritate. Am crezut şi încă mai cred (nu ştiu nici eu de ce) în spiritul de echipă, dar aici, unde lucrez eu, aproape că nu există.

Ştiam încă de când am semnat contractul de la noul loc de muncă de faptul că am colegi care s-au considerat nedreptăţiţi că am fost angajată în proiect, pentru că ei aveau experienţă şi eu nu, am aflat şi ce au putut vorbi în spatele meu, dar am continuat să mă port frumos cu ei, să le zâmbesc şi să-i întreb mereu de sănătate.

Vineri, ne-am luat rămas bun de la managerul de proiect. Pleacă în Capitală, la un job foarte bine plătit (consultanţă pentru achiziţii publice). Ca să rămână cu amintiri frumoase despre noi, în ultima zi de lucru i-am pregătit mici suprize: o scrisoare de recomandare haioasă, un portofel – de firmă – în care i-am pus bani pentru drum (urându-i să-l umple cu lovele la noul loc de muncă) şi cărţi de vizită cu numerele noastre de telefon, precum şi un filmuleţ, realizat cu folografii pe care le-a făcut cu noi.

Filmuleţul a fost făcut de mine, la fel şi pozele de grup de la final. De obicei, eu nu-mi manifest dorinţa de a apărea în pozele de la evenimentele instituţiei (reminiscenţe de pe vremea când eram ziarist), dar vineri am rugat o colegă să mă fotografieze şi pe mine împreună cu managerul care pleacă şi cu toţi cei de la proiecte. Şi în momentul acela, unul dintre cei care s-au considerat nedreptaţiţi că mănânc şi eu o pâine albă alături de ei, m-a întrebat: „Dar ce, tu lucrezi la Proiecte?”. Nu, doar la unul… deocamdată, aş fi vrut să-i răspund. La ăla datorită căruia am avut trei ieşiri peste hotare şi încă de la prima dintre ele ai comentat că nici nu mi s-a uscat semnătura pe contract şi am început să mă plimb prin ţări străine. Dar am fost modestă, spunându-i că: „Eu am făcut filmuleţul…”. „Da, foarte important…. ” – a remarcat el, cu o maliţiozitate care m-a durut de-mi simţeam lacrimile cum stau să cadă.

Am trecut peste momentul ăsta cu zâmbetul pe buze, pentru că nu era cazul să-i stric viitorului fost coleg ultima zi petrecută alături de noi cu replici acide sau cu vreo ceartă de aiurea.

Dar nu pot să uit tonul cu care mi s-a vorbit, frustrarea şi, mai ales, răutatea din cuvintele: „TU lucrezi la Proiecte?”. Acum câţiva ani, 3-4, poate şi mai mulţi, tot el a gândit cu voce tare, în secretariatul aceleiaşi instituţii pentru care lucrăm împreună azi, dar în care atunci intram ca ziarist: „Mai bine mă făceam şi eu jurnalist!”. A fost tot o mostră de răutate, aruncată într-un moment în care el avea de finalizat, la termen, nişte dosare, iar eu făceam anticameră la şef, pentru declaraţii de presă. Omul avea impresia că a aştepta cu zecile de minute, de multe ori chiar cu orele, să intri la vreun şef sau manager era o imensă bucurie pentru mine. Nu, era cel mai tâmpit mod de a-mi pierde vremea, dar trebuia să trec prin asta pentru că toţi şefii şi şefuţii aveau şi au obiceiul de a nu răspunde la telefon şi de a evita întâlnirile face to face cu presa. Şi atunci, stăteai după ei sau îi pândeai ca să-i prinzi pentru o declaraţie, chiar dacă declaraţia asta consta în 2-3 fraze rostite într-un minut….

După episodul de vineri, m-am întrebat, pe bună dreptate, oare cum sunt ceilalţi colegi? Care nu-mi comentează în faţă, dar care, poate, au şi ei opinii care nu-mi sunt favorabile. M-am întrebat dacă îmi place colectivul în care am intrat, dacă mă satisface ceea ce fac zilnic, dacă şeful e mulţumit de munca mea, dacă am vreo şansă ca, după expirarea contractului, să rămân în unitate, evident, într-un alt proiect sau pe un alt post.

M-am analizat pe mine, cu părţile bune şi cu cele mai puţin bune. Cu ceea ce pot să fac şi care îmi sunt limitele. Cât de jos le pot coborî şi cât de sus le pot urca.

Tot ce ştiu e că, până acum, doar am coborât standardele. Cum scriam şi în postarea anterioară, am avut aşteptări prea mari de la oameni care nu-mi pot fi modele, deşi iniţial am crezut contrariul. M-am pliat pe nevoile lor, pentru că salariul primit pentru rezolvarea lor a meritat şi merită. Dar banii nu sunt mereu totul. Când lipseşte satisfacţia muncii pe care o faci, ceva nu este în regulă. Am crezut că la mine e problema. Am luat mereu vina asupra mea. Am tăcut, pe principiul: capul plecat, sabia nu-l taie. Nimic mai fals! Cu cât înduri mai mult în tăcere, cu cât aprobi ce nu e corect sau nu-ţi expui opinia, cu atât cresc frustrările. Şi atunci, într-adevăr, tu şi nimeni altul e vinovat că ţie nu-ţi merge bine.

Mi-am dorit mereu să lucrez unde sunt acum, deşi nu întotdeauna am recunoscut asta. Cum, în viaţă, nimic nu e întâmplător, iar vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple”, nu a fost rostită de cineva degeaba, aşa am ajuns să muncesc unde sunt acum. Din afară, totul părea roz şi entuziasmul că voi lucra cu oameni pe care îi cunoşteam de mulţi ani mi-a dat multă energie. Dar ea s-a risipit în primele 2-3 luni, când am început să cunosc adevărata faţă a unor colegi. Dar ceea ce m-a lovit foarte tare, pe parcursul acestui an care a trecut de când sunt aici, e faptul că nu mă simt nici respectată, nici luată în serios.

Şi nu-mi place şeful care nu ştie să fie lider. Care nu ştie să te încurajeze, care nu ştie să te tragă după el, să fie un exemplu pentru tine. Aici am greşit, având aşteptări. Şi am mai greşit, arătând, din când în când, că ştiu mai multe decât ştie el. Da, niciodată şeful nu trebuie să vadă ori să simtă că eşti cu o idee mai deştept decât el. Trebuie să munceşti în aşa fel încât el e forţat să recunoască asta. Şi să nu-l laşi să-ţi dea lecţii acolo unde tu deja ai o experienţă pe care el nu o va obţine niciodată, pentru că mintea nu-l ajută.

Sunt genul de persoană care admite că un om cât trăieşte, învaţă. Că niciodată nu ştii destul. Că nu există o limită a cunoaşterii, decât dacă ţi-o impui sau simţi că dincolo de un prag nu poţi trece. Dar îţi eşti dator să încerci să te perfecţionezi în orice clipă, oriunde mergi. Cât am fost la ziar, am făcut asta. Am învăţat de la colegii de redacţie, de la şefi, de la ziarişti cunoscuţi, din manuale de jurnalism. Până într-o zi, când am înţeles că, acolo unde eram, mai multe nu ţi se permit. Că degeaba poţi mai mult, dacă în ziarul ăla niciodată nu va intra ce ai mai vrea tu să scrii. Dar am continuat să accept condiţiile pentru… salariu. Un salariu care, în ultimii 3-4 ani nu a mai crescut, apoi a început să fie plătit cu întârziere de 3 luni… până când ţi s-a băgat preavizul sub nas.

N-aş mai vrea să repet greşeala asta. Să ajung în aceeaşi situaţie. Să mă văd cu hârtia aia în mână şi să refuz să cred că singurul lucru bun pe care ar trebui să-l fac ar fi să-mi depun dosarul la Forţele de Muncă, pentru un ajutor de şomaj care nu mi-ar acoperi, lunar, nici măcar facturile pe care le am de plătit.

Mai am un an de contract şi am ajuns la concluzia că trebuie să caut de pe acum un loc mai bun. Şi dacă îl găsesc înainte de termen, cu atât mai bine. Îmi sunt datoare mie să fac asta. Pentru că nimeni nu-mi va deschide uşa, dacă nu voi bate la ea. Nimeni nu mă va vedea, dacă nu voi şti să mă fac remarcată. Nimeni nu mă va stimula, daca nu găsesc eu forţa de a ieşi în faţă.

Am înţeles destul de târziu toate astea, dar nici acum nu e timpul pierdut.

De aceea, de azi, am început să mă gândesc la un alt job. Să caut. Simt că trebuie să fac asta şi nu mai amân. Dumnezeu m-a iubit mult până acum, deşi m-a încercat cu multe. Ştiu că mă va iubi şi de acum înainte. Şi mai ştiu că, dacă îmi doresc din suflet asta, voi reuşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s