1 an

A trecut exact un an de când viaţa mea s-a schimbat. Un an de când am plecat de la ziar, un an de când am un alt loc de muncă.

Un an greu.

Aş vrea să pot spune că i-am făcut faţă cu brio, dar aş minţi. Dar nu mă pot considera nici înfrântă de situaţiile cu care m-am confruntat. Ştiu doar că există un adevăr în zicala: „drumul până departe e lung“ 🙂

Partea bună a acestui an e că, prin fişa (nescrisă a) postului, mai scriu şi ţin legătura cu presa. Partea proastă e că, tot datorită (sau din cauza) aceleiaşi fişe (nescrise) a postului, cel mai mult ţin legătura cu redacţia care a renunţat la serviciile mele. Poate că nu m-ar fi deranjat această legătură dacă unii dintre foştii mei colegi nu s-ar mai fi comportat cu mine ca şi cum ar trebui să le fiu toată viaţa datoare că am lucrat cu sau pentru ei. Că – asta şi pentru că noul meu şef le cam permite – trebuie să le fac tot felul de favoruri, doar pentru că instituţia în care lucrez acum are mare nevoie de promovare şi eu sunt unul dintre cei care pun umărul la menţinerea unei imagini frumoase pentru public.

La început, mi-a fost greu să accept asta. Mi se părea un compromis prea mare, raportat la principiile mele şi la sistemul de valori în care am crezut şi cred. Însă viaţa nu e mereu aşa cum vreau eu şi nu întotdeauna mi se pare dreaptă, deşi mereu a dovedit că e şi că niciodată Dumnezeu nu mi-a dat mai mult decât pot duce.

După un an în care am lăsat în spate convingeri gen „jurnalismul e un mod de viaţă“ (o fi, dar nu pentru mine…), aş vrea să spun că îmi este foarte bine. Că mă simt împlinită profesional. Că îmi place mult ceea ce fac. Nu pot. Pe faţa mea nu se citeşte fericirea. Nici măcar mulţumire sufletească. E drept, la început de drum am avut aşteptări. Numai că oamenii cu care a trebuit să lucrez nu s-au ridicat la înălţimea lor. Nu am găsit în jurul meu modele, oameni de la care să învăţ ceva nou, oameni care să mă ajute să evoluez. Dacă la ziar am simţit, la un moment dat, că m-am plafonat, deşi meseria de reporter nu te lasă – cel puţin teoretic – să te complaci într-o anumită ipostază, acum am senzaţia că merg înapoi. Încerc, uneori chiar cu disperare, să uit de trecut, să fug de el sau să mă distanţez de persoanele de care mă izbeam, tot fără folos, şi când lucram la ziar, însă trecutul meu de ziarist mă urmăreşte, în continuare, oriunde merg şi orice aş face.

În conştiinţa colectivă sunt tot „Doamna ziaristă“. Iniţial, m-am bucurat să ştiu că lumea nu m-a uitat. Dar, cu fiecare zi şi fiecare lună care trecea, n-am mai simţit că sunt mândră de faptul că am fost ziarist. Şi nu pentru că satisfacţiile de la noul loc de muncă ar fi fost mari, ci pentru că trebuie să fac în continuare presă, deşi un pic altfel decât eram obişnuită şi să scriu pentru aceeaşi redacţie, deşi cu un alt mod de adresare. E ca şi cum ai fi divorţat de cineva care ţi-a fost foarte drag, pentru că te-a rănit atât de mult, dar cu care ai fi nevoit să rămâi, ca să poţi supravieţui, deşi în cazul meu nu este vorba despre dependenţă, pentru că nu mai primesc niciun ban de la redacţie.

Dacă în momentul în care am plecat din redacţie aş fi dat orice să mai pot continua, cumva, ca ziarist, acum nu-mi mai doresc asta. Dacă aş vrea să reiau, într-o zi, munca asta, aş vrea s-o fac la standarde mai înalte şi într-un loc în care aş fi respectată. Nu am simţit acest respect nici când lucram la ziar, nu îl simt nici acum. Poate din cauza asta am ajuns să nu mai fiu mândră de trecutul de ziarist….

Eram optimistă la sfârşitul lui 2013. Eram sigură că 2014 va fi un an bun. S-a scurs o jumătate din el şi nu pot spune că e un an bun. Am acumulat dezamăgiri şi multe frustrări. Am avut şi motive reale, dar şi închipuite. Recunosc, încă nu mă pricep la oameni, încă mai trebuie să învăţ să-i cunosc. Dar nu mai am răbdare, nu mai am resurse, iar spiritul justiţiar e mult prea dominant în felul meu de a fi. Nu suport nedreptăţile, minciuna, nesimţirea, fuga de responsabilitate. Şi când cei din jur dau dovadă de una sau de toate astea, nu mă pot comporta firesc. Şi sunt convinsă că pe faţa mea se citesc reproşuri pe care nu le pot exprima prin cuvinte.

Este adevărat, mi-e dor să scriu. Mi-e dor şi de blog. De bucuria cu care intram aici, ca să-i citesc pe toţi cei care m-au atras cu postările şi cu gândurile lor. Am descoperit, însă, că mulţi dintre ei nu mai scriu ori şi-au închis blogurile. Aş vrea să cred că sunt fericiţi şi împliniţi în viaţa reală. Că acum au cui să împărtăşească gândurile pe care le exprimau atât de frumos în spaţiul virtual. Aş vrea şi chiar le doresc asta! 🙂

Nu sunt nici nefericită. Sunt şi bucurii care mă încarcă sufleteşte şi care mă ajută să merg înainte. Însă am şi tristeţi pe care nu le pot depăşi. Nu pot să mă bucur când aflu că din fosta redacţie se alege, încet-încet, praful, că au mai plecat dintre foştii colegi şi încă mai sunt care vor să plece, din cauza salariilor neplătite la timp, a contractelor absurde pe care au fost nevoiţi să le semneze şi din cauza şefilor, mereu nemulţumiţi. Însă, recunosc faptul că deseori îmi doresc să nu mai rămână nimic din redacţie şi din ziar, pentru că am suferit prea mult când am fost prima care a deschis lista concediaţilor. Ştiu, e o răutate pură, dar, vorba reclamei: nu mă pot abţine.

A trecut un an, cu bune şi rele. Ştiu că puteam să-i fac faţă mult mai bine, dar mai am un an, în care pot schimba asta 🙂 Şi sper să reuşesc.

Anunțuri