Noutăți de început de an

Din ce în ce mai rar ajung aici. Pe de o parte, e semn bun: am responsabilități care îmi ocupă cea mai mare parte a timpului; pe de altă parte, însă, mi-e dor să mai scriu. Despre mine, despre alții, despre ce se întâmplă în jurul meu sau despre ce mă impresionează (pozitiv sau negativ).

Nu-mi vine să cred că suntem, deja, în luna februarie și că, peste trei săptămâni vine – cel puțin, din punct de vedere calendaristic – primăvara! Oricât de târziu a venit cu adevărat iarna, oricât ar mai ține zăpada, frigul, ceața, umezeala… și tot ce e legat de iarnă, faptul că știi că mai ai un pic și spui „Martie“ te umple de speranță și optimism.

Sunt veșnic, iremediabil îndrăgostită de vară. Niciodată nu am iubit primăvara din tot sufletul, pentru că mi se părea nedrept că nu vine fix la 1 martie, odată cu ghioceii! Pentru că nu-mi place iarna, aș vrea ca ea să țină o săptămână sau, hai, cel mult o lună (decembrie – că atunci sunt sărbătorile), să aibă tot ce trebuie: zăpadă, viscol, ger… dar să plece și să lase loc soarelui, căldurii, păsărelelor. Anul acesta, însă, simt că iubesc primăvara chiar înainte ca ea să vină. Mi-e dor de copacii înfloriți, de cerul senin, de diminețile cu miros de verde (nu știu cum să-l explic, dar sper că vi-l imaginați cumva….). Și am senzația că primăvara lui 2014 va lăsa definitiv în urmă un trecut de care greu m-am despărțit și cu care am luptat aproape zi de zi.

Se vor împlini, în curând, 8 luni de când merg pe un alt drum. Nici asta nu-mi vine să cred 🙂 Dar pot să spun că de abia acum îmi place, cu adevărat, la noul loc de muncă. Fiecare zi a fost și este o provocare, dar acum privesc (și primesc) tot ce mi se întâmplă ca pe etape obligatorii în formarea mea ca om.

Schimbările s-au simțit imediat după trecerea în neființă a șefului meu (în noiembrie). Pe unii dintre colegi, acest trist episod i-a dezbinat, pe mine, însă, m-a apropiat de colega de birou despre care v-am spus că nu-mi plăcea și cu care nu mă înțelegeam deloc, dar și de noul șef. Dumnezeu știe să le așeze pe toate! Sunt multe de povestit și nu cred că e necesar să intru în amănunte. Important e doar faptul că, într-o zi, s-a produs acel declic și relația cu a mea colegă s-a schimbat radical. Dacă erau zile în care de abia ne adresam câteva cuvinte, deși împărțeam aceeași încăpere ore întregi, acum suntem la confindențe și ne bazăm una pe alta când e vorba despre ceea ce avem de făcut la serviciu. Sunt mult mai liniștită și vin la serviciu cu alte gânduri 🙂

Am avut un sfârșit de an istovitor. Începutul lui 2014 a fost la fel de obositor. Uneori mă întreb dacă am avut vacanță de Crăciun sau doar mi s-a părut, atât de îndepărtat mi se pare decembrie! Însă, repet, faptul că mare parte din timp sunt ocupată (deși nu neg că mai am și momente de relache), îmi face mult bine, am altă stare de spirit, sunt mult mai pozitivă. Reîncep să fiu eu, cea de până în mai 2013, când credeam că plecarea din presă e sfârșitul lumii 🙂

Încet-încet am început să-mi scot din minte ideea că aș putea reveni în presă, într-o zi. Riscam să fac din toată treaba asta un scop care mi-ar fi îngreunat misiunea la noul serviciu. Las viața să-și urmeze cursul. Uneori, e mai bine să fii spectator la ceea ce ți se întâmplă. Nu e vorba despre pasivitate. Ci despre faptul că, din când în când, trebuie să-ți oferi acel răgaz în care trebuie să meditezi la ce ai realizat și ce vrei să faci în continuare, având la bază reperele pe care ți le-ai construit în timp.

Să fiu ziarist a fost, fără doar și poate, cea mai interesantă și complexă experiență din viața mea de până acum. Nu e o experiență completă, dar e destul de vastă ca să-mi dau seama că din ea am avut de învățat multe lucruri. Și nu cred că drumul meu se va opri la ceea ce fac acum. Nu simt asta. Tocmai de aceea, nu refuz nicio provocare. Am învățat să nu spun nu, să accept orice sarcină de serviciu cu zâmbetul pe buze și încurajându-mă singură: trebuie să pot! Recunosc, nu a fost și nu e simplu, dar atât timp cât reușesc să duc la bun sfârșit ceea ce mi se încredințează, nimic nu mai contează.

Îmi place că sunt oarecum diferită de multe dintre colegele mele de serviciu, preocupate în special de bârfa zilei, decât de ceea ce au de făcut la muncă. Dacă acum câteva luni regretam că biroul meu e într-o altă clădire a instituției-mamă și nu în sediul central, ca să pot socializa mai mult cu fetele, acum îmi pare bine că pot sta departe de ele cu zilele. Nu suport bârfele, discuțiile despre alții ca distracție la cafea. Cu a mea colegă glumesc, râd… i-am învățat și înjurăturile. A început să-mi fie dragă, cu toate ieșirile ei nervoase, cu țipetele, cu agitația ei. Cunoscând-o mai bine, am văzut că are principii sănătoase de viață, că e responsabilă, că nu vrea să rănească pe nimeni și că suferă când e lovită pe nedrept. Mi-a luat apărarea în fața șefului (în sensul că m-a lăudat), lucru care m-a determinat să-i acord mai multă încredere și s-o sprijin.

Cred că de la 1 ianuarie 2014 lucrurile au început să se așeze pe făgașul lor. Încă mi-e greu, dar mă bucur că reușesc să nu mai privesc în urmă cu dorința de a mă întoarce acolo unde mi s-a închis ușa în nas. Mi-e dor de presă, dar dacă aș mai vrea să fac presă, aș face-o într-un sistem în care ar fi respectate toate regulile deontologiei profesionale. Cum acest sistem încă nu există în România, probabil că va trebui să mă nasc încă o dată și în altă țară (nu știu care….) pentru a-mi face meseria așa cum trebuie.

Da, sunt scrupuloasă și perfecționistă, îmi pasă de felul în care îmi fac treaba. Pentru mine, și un lucru mărunt are importanță. Probabil, atitudinea asta enervează, dar nu mi-o voi schimba atât timp cât știu că schimbarea nu va aduce nimic bun.

În concluzie, acum sunt mai liniștită și mai optimistă. Sunt sigură că va fi bine. Și asta contează.