Bianca+Victor = Bahmu+Prigoană 2 ?

Na, mă întreb şi eu 🙂

Pentru că, iniţial, m-am lăsat dusă de val şi am crezut în „divorţul anului”! Acum, m-am liniştit. Am impresia că era nevoie şi de un scandal, ca prea ne săturaserăm de –Cadâne Zâne şi de poveşti de amor ca-n filme(le turceşti) 😉

Am, aşa, senzaţia că povestea asta e prea trasă de păr. Iar dacă e adevărată… săracul de Slav. Dar ce-şi face omul cu mâna lui… Oricum, pentru mine Drăguşanu e zero barat şi la fel a fost de când a apărut în prim-plan. Despre Slav nu ştiam până să aud că e cu Anda Adam. Deci, despre cine vorbim?

Eu cred că nu va fi niciun divorţ. Or să se dea şi ăştia în spectacol pe la Măruţă, Capatos & comp. şi, după ce-şi vor lua banii se vor sătura de  vorbe, se vor împăca în direct, cu flori şi lacrimi (de crocodil), ca Zăvo cu mă-sa. Sau ca Bahmu şi Prigoană 😉

Peste vreo două luni iar or să se certe – de data asta pleacă Victor la Roma, unde are Anda un concert – iarăşi scriu fomiştii de la tabloide despre ei şi alţi fraieri le servesc povestea pe nemestecate. Şi iarăşi se împacă după vreo lună şi tot aşa…

Bahmu şi Progoană 2 (în devenire). Zic şi eu.

PS: Mda… se putea şi fără postarea asta. Dar o mai dăm şi prin „bălării”, câteodată.

Anunțuri

Andreea Marin şi psihologia inversă

„Psihologia inversă este o tehnică de convingere care folosește falsa susținere a unei credințe sau a unui comportament contrar celui susținut în prezent (…) Deși această tehnică de manipulare este una foarte simplistă și aparent foarte ușor de folosit, cunoașterea psihicului interlocutorului nostru este crucială și nu ne putem lipsi de ea înainte să ne decidem să aplicăm psihologia inversă…“ (Wikipedia)

Niciodată nu mi-a plăcut Andreea Marin. Am spus-o întotdeauna. Nu mi-a plăcut nici când era prezentatoare de ştiri, nu mi-a plăcut nici la „Surprize, surprize“, nu mi-a plăcut nici când era nevasta lu’ Bănică-jr. Chestie de gust? Probabil… Da, e frumoasă; da, e deşteaptă; da…, da…, da… (completaţi fiecare cum doriţi aceste „puncte-puncte“). Dar, ca mulţi alţii care i-au urmărit, vrând-nevrând, evoluţia de când a apărut „pe sticlă“ şi până azi, şi eu i-am pus eticheta de „falsă“.

Am deseori obiceiul de a viziona emisiunile TV cu sonorul pe „mute“. Exact ca filmele străine, care au subtitrare în limba română. Îmi place să observ chipurile personajelor, mimica lor. Nu ştiu dacă aţi remarcat: de cele mai multe ori, faţa exprimă cel mai bine o stare sufletească, ochii transmit sentimente. Mie, cel puţin, Andreea Marin nu mi-a transmis nimic. Nu mi s-a părut niciodată sinceră, normală, umană. Mi-a dat mereu impresia că la ea totul este studiat: privire, gesturi, zâmbet. De aceea nu am înţeles niciodată de ce i s-a spus „Zână“, pentru că, din poveştile copilăriei am înţeles că zânele sunt întotdeauna bune. Iar Andreea Marin nu mi s-a părut aşa. Nu spun că ar fi rea. Dar faptul că ştie întotdeauna ce vrea, că e perseverentă şi ambiţioasă (da, sunt nişte calităţi pe care nimeni nu i le poate contesta) – cerebrală, cum spun unii – îi imprimă o anumită expresie facială pe care nu şi-o poate ascunde şi care nu are nimic în comun cu chipul angelic al zânelor din basme.

Mi-a displăcut mereu atitudinea ei în relaţia cu presa mondenă, chiar dacă au fost şi cazuri în care i-am dat dreptate (vezi procesul intentat -şi chiar câştigat – împotriva unui tabloid, care a susţinut neadevăruri despre viaţa ei privată). Pentru că am fost şi eu jurnalist, nu de monden, dar jurnalist, totuşi, ştiu cum se „fabrică“ o ştire, ştiu că niciodată nu are prioritate ceea ce vrea subiectul-sursă ci doar ceea ce publicul cititor cere. E drept că, în ziua de azi, tabloidele au ajuns să exagereze, să facă o ştire din orice nimic, să interpreteze aiurea orice gest sau cuvânt al unei persoane publice. Dar, tocmai pentru că sunt persoane publice, ele ar trebui să-şi asume şi toate consecinţele care decurg din această postură. Chiar dacă, în realitate, unele dintre aceste persoane, au o viaţă lipsită de senzaţional şi chiar doresc să o protejeze de restul lumii, au grijă cei din anturaj, vecinii, colegii sau cunoscuţii să-i scoată din anonimat. Pentru că, de ce să nu recunoaştem: există public avid după bârfe, există persoane care, în pauza de cafea comentează ce a făcut X sau Y, din show-bizz, ce au văzut la Măruţă, la Gherghe sau la Capatos. Numai eu cunosc o droaie 🙂

Pornind de la acestea, nu am crezut niciodată nevoia de „discreţie“ a Andreei Marin. Întotdeauna a vrut să se scrie ori să se vorbească despre ea. Dar în termenii agreaţi de ea. Mai pe înţelesul tuturor: Andreea Marin a vrut să fie remarcată pentru faptele caritabile, pentru realizările profesionale, pentru ceea ce arăta doar la evenimente oficiale. Restul era considerat subiect-tabu, lăsând, însă, impresia că şi viaţa ei privată e la fel de frumoasă şi de strălucitoare ca aceea din lumina reflectoarelor. A fost întotdeauna de înţeles înverşunarea cu care s-a năpustit asupra presei, atunci când aceasta a consemnat despre „derapajele“ conjugale ale consortului şi a încercat, din răsputeri, să i le minimalizeze ori să i le acopere. Că a fost energie risipită în van a demonstrat-o însuşi divorţul căruia -coincidenţă? – i-a urmat relaţia ex-consortului cu amanta despre care tabloidele au scris că el o avea încă din 2011…

Mitul despre dorinţa de discreţie în viaţa personală a Andreei Marin a fost spulberat, nu o dată, prin acţiuni coordonate de ea însăşi. Exact atunci când a cerut înţelegere şi discreţie, a oferit cele mai multe subiecte presei. Cele mai recente exemple sunt cele referitoare la divorţ, la noua relaţie şi, evident, la noua căsnicie. Andreea Marin a ştiut foarte bine ce face şi ce vrea să comunice prin mesajele de pe Facebook sau prin emisiunile TV. Că mulţi au înţeles mai târziu (sau deloc) ceea ce a vrut ea să transmită, e altceva. Şi e tot victoria ei, până la urmă 🙂 Pentru că Andreea Marin e, înainte de toate, jurnalist şi, după atâţia ani de televiziune în spate, cunoaşte psihologia maselor. Tocmai de aceea, le dă exact ce-şi doresc ele, dar în doze mici şi frumos ambalate, pentru că, nu-i aşa (sic!) o imagine bună cu efort se ţine! Iar folosirea psihologiei inverse e cea mai bună metodă în acest caz: nu vreau să-mi expun viaţa pe tarabă, dar fix asta fac, postând mesaje pe Facebook, preluate imediat de toată presa; nu vreau să spun că m-am măritat, dar exact asta fac, prin intermediul mesajului postat de proaspătul soţ; vreau să se domolească interesul faţă de noua căsătorie până la revenirea acasă, din minunata lună de miere, dar am grijă să fiu aşteptată de toată presa la aeroport, fix a doua zi după acest mesaj…

La urma urmelor, e treaba Andreei Marin cum înţelege să-şi construiască şi să-şi menţină o anumită imagine în faţa admiratorilor (foarte mulţi) pe care îi are. Dar nu-i poate obliga pe toţi să creadă ce vrea ea. Dacă nu aş privi (şi) viaţa ei ca pe un spectacol cu toate „ingredientele“ necesare: personaje, atmosferă, regie, probabil că Andreea Marin nu mi s-ar părea amuzantă.

Sunt persoane care asta îşi doresc: să le fie recunoscute cu uşurinţă pe stradă, să le fie remarcate faptele bune, frumuseţea, pregătirea profesională, familia. Nu toate sunt sau pot fi  în lumina reflectoarelor, nu toate sunt în atenţia presei şi a lumii întregi. Unii se mulţumesc cu aprecierile prietenilor, colegilor de muncă, ale vecinilor. Alţii, însă, vor mai mult. Şi când obţin acest „mai mult“, încep o muncă teribilă pentru a se păstra în vârf, de teama unei căderi care ar însemna uitare….

Nu sunt sigură că Andreea Marin e una dintre aceste persoane, dar mi-e clar că nu-i place anonimatul… decât atunci când încearcă să-şi camufleze relaţii oarecum nepotrivite sau din interes 😉 Andreea Marin vrea să arate mereu ceva, vrea să transmită mereu ceva, se joacă cu presa pentru că ştie cum s-o facă şi savurează fiecare victorie. Mă întreb cum ar fi dacă, timp de o lună, presa nu ar mai urmări-o, nu ar mai căuta-o, nu s-ar mai arăta interesată de relaţia ei cu Tuncay, de locurile în care merg împreună, de mesajele ei de pe Facebook. Frumos exerciţiu de imaginaţie, nu-i aşa? 🙂 E valabil pentru orice persoană publică, cu pretenţii de vedetă din România. Ştiu că detestă comparaţia, dar Andreea Marin, ca persoană publică, este tot produsul presei, la fel ca Drăguşanu sau Tonciu. Dacă mass-media nu le-ar băga în seamă şi intersul maselor s-ar diminua treptat.

Dar acest lucru nu se va întâmpla, pentru că nu toţi simt şi gândesc la fel. Nu toţi îşi pot începe ziua fără să deschidă o pagină de tabloid în care să nu se scrie despre ce au făcut şi ce au gândit, peste noapte, Andreea Marin, Simona Traşcă, Bianca Drăguşanu etc. Norocul lor, nu-i aşa?

A nu se înţelege greşit. Faptul că nu-mi place Andreea Marin nu înseamnă că aş vrea să dispară din peisaj. Dar aş vrea să ştie că nu-mi place să fiu prostită pe faţă de cineva. Chiar dacă acest „cineva“ are vreo 15 ani de televiziune în spate, e aboslventă de Automatică (parcă….), e ambasador UNESCO (hm…, acum mi-am amintit!) şi aşa mai departe.

Totul are limite.

Sărbători magice

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit pe care mi-o dă această perioadă. Nu mă simt, neapărat, mai bună, mai darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine. Faptul că am reuşit să stau mai mult alături de cei dragi, m-a reîncărcat sufleteşte şi mi-a redat încrederea în forţele proprii.

După mulţi ani – nici nu mai vreau să ştiu câţi – am avut cel mai liniştit Crăciun şi, poate, cel mai frumos Revelion. În aceste zile, am simţit că a fi acasă, fără teama de a fi scoasă din sânul familiei, în cele mai frumoase momente (multe dintre ele unice), pentru a căuta senzaţionalul care (de multe ori) nu există sau care vor alţii, cu orice preţ, ca el să existe, a însemnat nu numai o bucurie, ci un adevărat privilegiu.

E frumos să trăieşti pentru ceilalţi, să faci cât de mult bine celor din jur. Dar niciodată nu trebuie să faci greşeala de uita de tine şi de nevoile tale. Şi TU eşti important pentru cineva, şi PE TINE te aşteaptă cineva, şi DE TINE are cineva nevoie. Şi dacă acest cineva are parte doar de absenţa ta ori de nervii tăi sau de problemele de care te plângi, mai devreme sau mai târziu rişti să-l pierzi.

Poate, de aceea, faptul că în 2013 am fost nevoită să părăsesc o lume, pentru a păşi pe un alt drum, a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, deşi atunci nu am gândit aşa.

Au trebuit să treacă săptămâni, chiar luni, în care am luptat nu numai cu mine însămi, ci mai ales cu un trecut care mi-a influenţat mult felul de a fi şi de a gândi. A trebuit să înţeleg că nimic nu a fost şi nu e întâmplător, că totul se leagă, că Dumnezeu lucrează cu oameni, prin oameni, că fiecare ne aflăm undeva, lângă cineva pentru că AŞA TREBUIE SĂ FIE.

Am păşit în 2014 cu acel optimism pe care îl credeam pierdut undeva, pe la 20 de ani. O performanţă, dacă stau şi mă gândesc prin câte am trecut şi ce am simţit, până nu demult…. Rămân cu amintiri frumoase, cu imaginea unor oameni minunaţi care, după caz, m-au simpatizat, apreciat sau iubit, cu satisfacţia că am fost utilă, că am ajutat, că am făcut tot ce a depins de mine, de principiile mele de viaţă, de educaţia mea, pentru ca unele lucruri să meargă bine. Ştiu că puteam face mai mult, ştiu că, dacă ar fi depins de mine, aş fi continuat să merg pe acel drum. Dar nimeni nu e de neînlocuit. Am ştiut asta mereu. Numai că, la un moment dat, m-am lăsat dusă de val şi de încrederea nu în mine, ci în cei care erau în măsură să decidă în ce mă priveşte. În 2013, am revenit, însă, cu picioarele pe pământ. Am fost şi dezamăgită, am şi plâns, dar am descoperit şi cine îmi este/poate fi prieten, cui i-a păsat/îi pasă de viaţa mea, cine îmi poate întinde, necondiţionat, o mână de ajutor şi cine merită să-i fiu loială.

E incredibil cât de naivi putem fi, deşi avem tot timpul impresia că ne pricepem la oameni! 2013 mi-a demonstrat că mai am mult de lucru în direcţia asta. Am aflat că oameni în care aveam încredere şi care în faţă îmi zâmbeau, n-ar fi mişcat un deget ca să mă ajute. La fel, am descoperit în oameni pentru care nu credeam că valorez ceva, dorinţa de a-mi face bine înainte ca eu să le cer ceva concret…

Aceste sărbători de iarnă au însemnat un prilej de introspecţie şi de reîntoarcere la rădăcini. La un mod de viaţă care nu are nicio legătură cu acel mod de viaţă despre care unii au încercat (şi, multă vreme, chiar au reuşit) să mă determine să cred că e singurul care merită trăit. Privesc în urmă, la cei care au rămas acolo şi ştiu cât pierd, în fiecare zi, pentru că omul s-a născut să fie liber şi să gândească liber. Privesc în urmă, fără mânie, ci cu regretul că am pierdut nu neapărat ani, ci momente frumoase, în care aş fi putut cânta, citi, dansa, iubi… pe care le-am abandonat ca să fiu acolo unde trebuia. Cu un ochi râd şi cu altul plâng când unii încă îmi mai spun că mi se simte lipsa. Atunci parcă mi-aş dori să existe o cale de întoarcere, dar revin la realitate şi îmi spun că unele lucruri trebuie să rămână în trecut, chiar dacă o parte din sufletul meu a rămas acolo pentru totdeauna…

Vreau şi sunt hotărâtă să merg înainte, alături de oameni noi, de prieteni noi. De cei care mi-au dat o şansă şi de la care am foarte multe de învăţat. Şi, peste toate, să rămân alături de cei dragi, care mi-au suportat toane, stări, nervi, probleme, absenţa îndelungată şi care, tocmai pentru că întotdeauna m-au înţeles, merită tot respectul, devotamentul şi dragostea mea.

Anul acesta am avut parte de sărbători de iarnă magice. Şi nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, ci la starea de spirit care mi-o dau ele. Nu mă simt, neapărat, mai bună, ma darnică sau mai fericită, ci mai liniştită şi împăcată cu sine.

Şi aşa vreau să rămân.