Viaţa merge mai departe

Dispariţia prematură a şefului meu m-a marcat profund. Nu pot spune că nu m-am aşteptat, mi-am dat seama de asta când l-am revăzut la cununia civilă a fiicei sale. Am sperat, însă, că tratamentul pe care îl făcea, precum şi îngrijirea medicală de care a beneficiat tot timpul, îl vor menţine în viaţă. Nu a fost aşa.

În ultima seară de priveghi, cineva din familia lui mi-a spus că sfârşitul i-a fost grăbit chiar de tratament. Medicul oncolog i l-a schimbat la începutul anului şi, din nefericire, organismul nu a răspuns pozitiv la el şi toate organele au început să cedeze, rând pe rând.

Interesant e că, în ultimele luni,  toată lumea remarca schimbarea fizică – slăbea, era mai palid – însă eu nu am văzut nimic. Cu puţin timp înainte ca el să ne părăsească, mi-am reamintit că, anul trecut, apăruseră zvonuri cu privire la starea lui de sănătate, dar eu, del puţin, nu am auzit niciodată pe cineva spunând lucrurilor pe nume: care e boala, în ce stadiu ar fi etc. Nici când gura lumii nu a mai putut fi închisă, iar oamenii vorbeau din ce în ce mai mult despre o boală incurabilă, nu am vrut să cred nimic. Totuşi, el nu lipsise niciodată de la birou mai mult de 10 zile şi tocmai dispariţia lui din spaţiul public, de peste două luni, m-a pus pe gânduri…

În seara în care s-a stins, parcă nimic nu prevestea tragedia. Am rămas peste program şi am plecat după orele 18.00 de la serviciu. Se întunecase, deja. După ce am ajuns acasă,  mi-am rezolvat câteva treburi, după care am făcut o baie şi m-am instalat la tv, ca să văd „Cârcotaşii”. Între timp stăteam şi pe net. La un moment dat, am deschis site-un nostru şi am început să mă uit la fotografiile realizate în 2010, cu ocazia unui eveniment la care şeful meu ţinea foarte mult….

Puţin după ora 22.00, mi-a atras atenţia o postare de pe Facebook: cineva distribuise o poză cu şeful meu, la care adăugase un mesaj de condoleanţe. Nu aş fi luat nimic în serios (în septembrie mai circulase o astfel de postare,  care  s-a dovedit a fi o farsă), dacă una dintre persoanele care lăsase un comentariu la respectiva poză nu-mi era cunoscută şi nu-şi schimbase poza de profil cu una de doliu. Am întrebat-o ce se întâmplă şi mi-a răspuns că cineva apropiat îi dăduse vestea, dar că nu ştia amănunte. Atunci, am trimis un sms adjunctului. Cum răspunsul lui întâzia, m-a cuprins un fel de nelinişte. La 22.45 mi-a sunat telefonul. Mă apela un fost coleg de redacţie şi, chiar înainte de a răspunde, am ştiut că era adevărat….

Mi s-au înmuiat genunchii.  Nu-mi venea să cred, aproape că refuzam că e real ce se întâmplă. Colega mea de birou ştia de mai bine de o oră. Nu mă anunţase. Nu am întrebat de ce. Am scos-o din casă chiar când convoiul funerar străbătea centrul oraşului. Iniţial, s-a spus că şeful murise într-un spital din Bucureşti, cu trei ore înainte . Ulterior, am aflat că a murit în ambulanţa care urma să-l aducă acasă. Şi că ora la care s-a stins a fost aceea la care eu mă uitam pe pozele cu el, din 2010…

În noaptea aceea nu am reuşit să dorm mai mult de două ore. M-am culcat doar ca să pot rezista a doua zi, deoarece ştiam că va fi o zi grea. De fapt, până la înmormântare a fost greu. Inclusiv în ziua în care l-am condus pe ultimul drum. Mă uitam la el, eram conştientă că nu  mai e, că nu se va mai întoarce vreodată în mijlocul nostru, dar tot nu îmi venea să cred că e adevărat…În ultima seară de priveghi am aflat toată povestea ultimelor luni şi săptămâni de viaţă, cum s-a luptat cu boala şi de ce s-a agravat. L-am plâns şi în zilele acelea, l-am plâns şi după. Probabil, o voi mai face, pentru că e un om greu de uitat. 11 ani am colaborat cu el, l-am cunoscut şi în vremuri bune, şi mai puţin bune. Am plecat de multe ori zâmbind de la el din birou, dar la fel de multe ori l-am înjurat în gând, atunci când nu avea dreptate sau nu era corect. Nu a fost un deloc un sfânt 🙂 Cu toate astea, m-a ajutat. Nu mi-a cerut nimic în schimb. Dar n-a mai apucat să-mi fie şef. Decât două luni. Restul de 3 nu l-am mai văzut.

S-a dus şi e greu fără el. A dispărut fizic, dar îi simt încă prezenţa. Se întâmplă să-l visez. Nu neapărat să-l văd în vis, dar să-l simt. Aş vrea să cred că se bucură că nu-l uit şi că-l port în suflet. Că ne va ajuta să depăşim perioada asta şi să mergem înainte. Pentru că vor fi schimbări care sigur ne vor afecta pe toţi. Iar 2014 va fi încă un an greu pentru mine. Nu vreau să mă gândesc, încă, la el, deşi 2013 mi-a lăsat urme adânci în suflet. Nu mi-e teamă. Paradoxal, sunt foarte liniştită. Ştiu că nu am cum să schimb trecutul. Contează ce pot să fac pentru vitor. La el trebuie să mă gândesc. Şi la cât de pregătită sunt ca să-i fac faţă. N-am nicio strategie, niciun plan. Ştiu doar că trebuie să merg înainte.

Viaţa merge mai departe.

Ştiu că există minuni. Dar niciuna nu a fost şi pentru el…

Aseară, şeful meu a piedut lupta cu boala. Opt ani s-a luptat cu ea şi nimeni (sau aproape nimeni) nu a ştiut. Firul vieţii lui s-a rupt într-o zi de 13 noiembrie. 13… Cu exact 5 luni înainte, pe 13 iunie, semnam contractul de muncă. Era sărbătoarea Înălţării Domnului. A fost ultimul eveniment la care a apărut în public… exceptând nunta fiicei sale, care a avut loc acum trei săptămâni. Atunci l-am văzut ultima oară în viaţă.

A plecat, sper, într-o lume mai bună, în care îmi doresc să-şi găsească liniştea şi odihna de care nu a avut parte în ultimii ani. De-am fi ştiut…

Şi dacă am fi ştiut, cu ce s-ar fi schimbat lucrurile? Şi dacă nu am bănuit nimic, înseamnă că nu şi-a dorit să ne întristeze. Un om bun, până la capăt, deşi a avut slăbiciunile şi greşelile lui.

Nu-mi vine să cred că nu mai e.

Mă rog pentru sufletul lui…