4 luni și jumătate

Acest post ar fi trebuit scris atunci când s-au împlinit 4 luni de „viață de la zero“, din punct de vedere profesional. Dar, pentru că nu am găsit nici timpul, nici dispoziția de a-l scrie, el a întârziat puțin.

Ei bine, da, au trecut patru luni și jumătate de când, fără voia mea, am plecat din presă, pornind, cu speranță și optimism (moderat) pe un nou drum. V-am mai spus că adaptarea a fost foarte grea, nici acum nu pot afirma că m-am obișnuit la/cu noul loc de muncă, și nu pentru că ar fi complicat ceea ce fac, ci pentru că îmi lipsește ceea ce mi-a plăcut cel mai mult: să scriu. E drept că, datorită fișei postului, legătura mea cu media și cu redactarea textelor către presă nu s-a pierdut, dimpotrivă, discut destul de des cu foștii colegi, pe care îi ajut cu o informație sau cu fotografii de la evenimentele la care ajung, însă nu e același lucru ca atunci când mergeam pe teren. Îmi lipsesc oamenii cu care mă întâlneam. Nu erau foarte mulți, dar era o plăcere să discut cu ei și chestiuni care nu țineau doar de profesie. Acum, socializez puțin. Sunt doar trei persoane pe care le văd aproape zilnic la serviciu, iar după opt ore petrecute la birou merg direct acasă și nu prea mai ies decât la supermarket, la cumpărături. Chiar dacă am mers în două deplasări de serviciu în străinătate (prima dată, în iulie, a doua, la sfârșitul lui august), precum și la nunta unei colege (în septembrie), am din ce în ce mai des sentimentul că mă izolez, iar acest lucru nu reflectă neapărat vina mea.

Sunt angajata unei instituții publice care are și alte instituții în subordine. Biroul meu este în incinta uneia dintre aceste instituții, motiv pentru care nu ajung decât foarte rar „la centru“. Nu-mi văd majoritatea colegilor decât atunci când am treabă în „unitatea-mamă“ sau la diferite evenimente. Nu mă oprește nimeni să țin și în alt mod legătura cu ei, dar cum nu ne vedem zilnic și nu găsim subiecte de conversație, e greu să ne cunoaștem așa. Să ne cunoaștem sufletește, ca să spun așa, pentru că eu i-am cunoscut pe toți ca angajați ai instituției de pe vremea de când lucram la ziar.

Necazul cu neașteptata boală a șefului, pe care nimeni nu o putea anticipa, mi-a înăbușit inițiativele personale în ceea ce privește promovarea imaginii sale și a instituției. Este adevărat, pot discuta cu adjunctul lui, cu care mă cunosc de peste 10 ani și căruia îi spun pe numele mic, dar cu șeful mare altfel se stabileau niște strategii. Regretul meu este că nu am avut ocazia să-i demonstrez că sunt și eu (măcar un pic) așa cum îi plac lui angajații: cu spirit de inițiativă și cu mintea destupată. Poate că exagerez, fiind foarte marcată de boala care l-a lovit (și al cărei diagnostic nici acum nu-l știu), atunci când afirm că nu mai sper că se va mai reîntoarce la muncă. Necunoscute și neștiute sunt căile Domnului, minuni încă se mai întâmplă și de ce nu ar beneficia și al meu șef de una dintre ele? Poate că, într-o bună și frumoasă zi, va deschide iar ușa biroului nostru și va intra călcând apăsat, hotărât, salutându-ne cordial, cu glasul lui puternic. Și atunci, toate ar putea reintra pe făgașul normal…

Același nefericit eveniment m-a determinat să încep a mă gândi la ce voi face în viitor, pentru că, aici, postul îmi este asigurat cât timp se lucrează la proiectul în care am fost angajată. Contractul expiră în mai 2015, iar dacă nu va mai fi nevoie de mine în alte proiecte ori șeful de atunci (sau chiar cel de acum) nu va mai dori să fac parte din colectivul instituției, va trebui să o iau din nou de a capăt, în altă parte. Și nu vreau să ajung să mă gândesc atunci pe ce drum să apuc. Nu vreau să mai trec încă o dată prin ceea ce am trecut când am primit vestea concedierii de la ziar. Nu am fost și nu voi rămâne singurul angajat concediat pe motive financiare, însă modul în care s-a renunțat la serviciile mele, minciunile pe care mi le-au aruncat în față, probabil, de a suporta mai ușor șocul, acestea în condițiile în care, profesional, cel puțin oficial, nu mi s-a putut reproșa nimic, nu pot uita.

Știu că timpul trece și că fiecare zi reprezintă o etapă în procesul maturizării noastre, al evoluției noastre, ca indivizi. Numai dacă nu vrem nu învățăm, nu luăm de la cei din jur ce e bun și nu ne adaptăm la niște condiții de muncă sau de viață. Totuși, aceste patru luni și jumătate sunt prea puține pentru a putea spune că am lăsat definitiv, în spate, tot trecutul meu de ziarist, că mă bucur că nu mai sunt ceea ce am fost, că îmi place atât de mult ceea ce fac acum, încât n-aș da prezentul pe altceva din ce am mai trăit. Nu am lăsat în urmă decât stresul, faptul că știu că pot sta liniștită după orele de program, că telefonul nu-mi mai sună pentru a fi anunțată că trebuie să merg pe coclauri. Dar munca peste orele de program și în weekend a rămas. Și nimic nu e mai frustrant să știi că, de fapt, tu nu trebuie să fii într-un anumit loc, făcând ceea ce e de datoria altora să facă, ci alături de familia care, în continuare, îți duce lipsa în momente importante. Dar mereu îmi găsesc o motivație și dau un sens pentru ceea ce fac, pentru a nu ajunge să mă descarc pe oameni care nu au absolut nicio vină că eu nu știu cum să mă impun în situații care cer acest lucru….

În acest patru luni și jumătate simt că nu am evoluat prea mult, pentru că nu am fost în preajma acelor oameni de calitate de la care să am ce învăța și pe care să-i văd ca modele. Cu toate astea, încerc să le descopăr, în permanență, părțile bune, să aflu dacă mi se potrivește și mie sistemul de valori după care se ghidează. Însă, nu prea am ce lua de la ei, și cred că și ei gândesc același lucru despre mine. Am ajuns la concluzia că e mare lucru să fii compatibil cu colegul de birou, să ai cel puțin o pasiune comună cu el, să ai ce discuta cu el… Cât am fost la ziar, eram corespondent local și mă întâlneam rar cu ai mei colegi. Dar de fiecare dată când ne revedeam, aveam ce vorbi. Sufeream că nu-s acolo, cu ei și în primii ani nu o dată am cerut să fiu și eu reporter acolo. Mi se spunea că nu se poate, iar colegii care țineu cât de cât la mine mă consolau cu faptul că sunt mai ferită de zbucium, de stres aici. Culmea, același lucru mi se spune și acum, când cer să fiu mutată într-un birou de la „centru“: că acolo este mult zgomot, mult stres și că mai protejată sunt unde mă aflu. Totuși…

Am sentimentul că sunt unde nu trebuie, că nu fac ceea ce trebuie. Nu trebuie neapărat să-mi placă, pentru că nu toată lumea face exact ceea ce se pricepe și îi place. Dar am o mare tristețe în suflet și tristețea asta mă macină… Nu mi-am dat seama decât văzându-mă într-o fotografie realizată de altcineva, la sfârșitul lunii septembrie, cât de mult am albit din mai-încoace. Nu spun că nu știam că nu am păr alb, pentru că mă văd în oglindă și nu mi-e teamă de semnele bătrâneții (încă îmi port cu mândrie „ghioceii“ și amân momentul în care mi-i voi acoperi cu vopsea….), ci doar îmi exprim regretul că sentimentele, frustrările, zbuciumul interior lasă urme atât de evidente într-un timp scurt. Aș vrea să nu mai pun atât suflet în ceea ce fac, să reușesc a mă detașa puțin, să fiu mai pragmatică, mai cerebrală, să nu mai am așteptări atât de mari nici de la mine, nici de la ceilalți… dar dacă nu aș fi și nu aș gândi așa, nu aș mai fi eu. Și nimic nu mi-ar mai ieși bine.

Efectiv, sunt într-un punct al vieții mele în care simt că trebuie să iau hotărâri care vor influența foarte mult nu numai relațiile cu ceilalți, ci mai ales viitorul meu. Și, pentru că mereu am pus nevoile altora înaintea nevoilor mele, îmi va fi greu să întorc scara, pentru că știu că mulți nu mă vor înțelege, nu mă vor lua în serios. Iar mie îmi pasă și când îmi pasă orice cuvânt neadevărat mă doare. Totuși, în aceste patru luni și jumătate, am înțeles că și eu contez pe lumea asta, că și ideile mele au valoare, că trebuie să le impun, altfel se pierd și, odată cu ele, șansa mea de a evolua profesional și, de ce nu, sufletește.

Ca să concluzionez într-un mod optimist, aceste patru luni și jumătate nu au trecut chiar degeaba. Mi-au dat prilejul unei introspecții care e, încă, la început și cred că și perioada care va urma va fi interesantă. Nicio schimbare nu e întâmplătoare. Nici ceea ce mi se întâmplă în acest an nu cred că are loc aiurea. Trebuie să privesc totul ca pe o experiență care trebuie trăită, ca pe o etapă din evoluția mea. Și îmi doresc, la capătul ei, să fiu un om mai înțelept și mai puternic.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s