„Sănătate, că e mai bună decât toate…”

Suntem convinşi de adevărul acestor cuvinte doar atunci când ne îmbolnăvim. Sau când se îmbolnăveşte cineva drag ori apropiat.

În general, bolile vin, ne „deranjează” o zi, două, zece… după care dispar. Lăsăm în urmă medicamentele, ceaiurile, prea multele şi chinuitoarele dureri de cap, de gât, de şale sau care or mai fi pe lumea asta, ne reluăm activităţile, redevenim optimişti şi binedispuşi.

Dar sunt şi boli parşive, care apar pe nesimţite, rup din noi celulă cu celulă, ne găuresc pe dinauntru, în timp ce, pe pe dinafară, rămânem neschimbaţi. Şi vine o zi, în care simţi că te prăbuşeşti, că nu mai reuşeşti să te ridici, te duci la medic şi el îţi spune că…

Sau poate nici nu ţi-l spune, de la început. Dar cei din jur ştiu adevărul. Adevărul pe care, de cele mai multe ori,  îl vei intui singur, atunci când te vei uita în oglindă şi nu te vei recunoaşte, când îţi vei fi pierdut nu numai multele kilograme în plus pe care le aveai, ci şi culoarea din obraji. Sau sclipirea plină de viaţă din ochi. Când vei lua cele mai tari medicamente, când ţi se va spune că nu vei avea voie să te atingi de felurile preferate de mâncare sau când nu vei mai avea puterea de a te reîntoarce în colectivitate!

Ultimele 6-7 săptămâni au fost unele dintre cele mai grele din viaţa mea. La sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, mi-a ajuns la urechi zvonul că şeful ar fi foarte bolnav. Plecase în concediu pe 5 august şi toată lumea îl aştepta să revină 10 zile mai târziu. Cu o săptămână înainte de a pleca, a venit la mine, la birou, a stat cu noi (cu mine şi colega cea tânără) la taclale şi la glume şi ne-am despărţit râzând. Din momentul acela, nimeni nu l-a mai văzut.

Între timp, s-a răspândit vorba că ar fi bolnav. Apoi, grav bolnav. După care… cancer! Nimeni nu ştia de care: la colon, la pancreas, leucemie… Într-o zi, am închis ochii şi în secunda aceea mi-am reamintit de ceea ce mi-a şoptit cineva în prima mea deplasare în străinătate, făcută în interes de serviciu: faptul că şeful e bolnav şi, cât de curând, adjunctul îi va lua locul. Crezusem atunci că omul fabulase, fiind şi bine ameţit de băutură. Dar mi-am dat seama că nu minţise. Am fost, poate, printre primii care au ştiut ce-o să urmeze, dar nu am realizat asta decât în zilele în care gura lumii nu mai putea fi închisă decât cu o confirmare/infirmare din partea celui în cauză.

Şi ea venit ieri.

M-am rugat să nu fie adevărat. Să fie un joc. O glumă (e adevărat, proastă). O strategie de imagine. Nu ştiu. Orice!

Am văzut maşina oprindu-se fix în faţa scărilor de la intrarea în clădirea în care fuseserăm cu toţii invitaţi la asistăm la cununia civilă a fetei lui. Fata era în cadrul uşii, împreună cu cel care urma să-i devină soţ. Întâi, am zărit-o pe nevasta lui. Apoi…

Am resimiţit din plin şocul. M-a durut fizic secunda în care l-am revăzut şi în care am înţeles că, pentru el, s-ar părea că începuse deja numărătoarea inversă. Din muntele de om cu care glumisem în 30 iulie, rămăsese o umbră. Un omuleţ palid, fără vlagă, foarte slab dar care, încă, mai putea zâmbi. Pentru fata lui. Şi pentru noi. Care l-am înconjurat şi am fi vrut să-l îmbrăţișăm… dar ne-a spus că… nu are voie să….

Cu toţii îi zâmbeam, cu toţii îi arătam bucuria că ne revedem, dar nu a fost vreunul care, în spate, să nu-şi ascundă lacrimile. Ne uitam la el, cu dragoste şi cu neputinţă, ne uitam, apoi, unul la celălalt şi tot nu ne venea să credem că nu e un vis urât.

După cununia civilă, a rămas cu invitaţii, câteva zeci de minute… un efort mult prea mare pentru el, lucru pe care l-am simţit când şi-a luat rămas bun de la noi: „Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit şi vă aşteptăm la nuntă!”.

Vocea îi tremura sub ameninţarea lacrimilor care stăteau să-i cadă.  „Mă intimidează mulţimea, mi-e greu să stau mult timp în faţa oamenilor…“, îmi zisese el, odată, pe vremea când încă eram ziarist şi mă bucuram de încrederea lui. Mi-am amintit de asta când l-am văzut plecând, sprijinit de cineva din familie. El, muntele de om, care ne-a sprijinit pe toţi când am avut nevoie….

Sunt ultima persoană pe care a angajat-o, înainte de …. cădere. Cel puţin, aşa ştiu eu. Nu am avut timp să mă bucur de el, ca şef, deşi când m-a anunţat că voi lucra în instituţie, i-am zis că deja ştiu că e cel mai bun şef din lume. „Mă bucur tare mult că te-am putut ajuta, pe cuvânt de onoare…!“, a fost replica lui.

Nu ştiu cum şi dacă îi voi putea spune, vreodată, cât de mult a însemnat  mâna pe care mi-a întins-o când conducerea ziarului a decis concedierea mea. Cât mult îi datorez şi cât de rău îmi pare că nu-mi va mai fi prea curând alături! Cât de mult mă rog să se întâmple o minune! Şi cât de mult cred că el o merită!

Întotdeauna credem că banii, statutul social, o casă, o maşină de lux, relaţiile din aşa-zisa înaltă societate sunt cele mai importante în viaţă. Uităm, însă, că degeaba le avem pe toate astea, dacă lipseşte sănătatea. Omul acesta a avut tot. A pornit de jos, a făcut şi bune, dar n-a fost lipsit nici de greşeli, nici de păcate, dar a ajuns acolo unde nu toţi pot ajunge şi chiar lasă ceva în urmă. Mai mult decât un pom, un copil şi o casă.

Şi ar fi nedrept să se termine aşa.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s