Securea războiului n-a fost îngropată!

Am crezut că între mine și ex-prietena mea lucrurile sunt clare, din moment ce fiecare merge pe drumul ei. Dar aseară am avut confirmarea că problemele nu s-au terminat. Mai mult, securea războiului nu a fost îngropată.

Zilele trecute, am căutat canalul ei (creat pentru instituția unde lucrează) de pe You Tube și am constatat că, de când nu i-am mai urmărit activitatea, mai postase două colaje cu imagini din orașul nostru. Unul dintre ele prezenta orașul de odinioară, iar celălalt orașul în prezent. „Frumos!”, mi-am zis, și m-am așezat confortabil în fotoliu pentru a le viziona.

Despre primul colaj, cel cu orașul de pe timpuri, nu am ce comenta. Știu că ei îi place epoca aceea, mereu spunea că ar fi vrut să se fi născut atunci, pentru că viața i se părea mai frumoasă și interesantă. Dar la al doilea colaj mi s-a urcat sângele în cap! Două dintre pozele care îl alcătuiau îmi aparțin. Sigur că le putea lua de pe Facebook-ul instituției pe care o reprezint și a cărui pagină o administrez, dar și de pe site-ul ziarului la care am lucrat. Și într-un caz, și în celălalt, fotografiile sunt ale mele (cu drepturi de autor), și toți cunosc asta. Sigur că reacția mea, vizavi de gestul ei, de a mi le copia, a fost un pic exagerată (recunosc, sunt subiectivă), în fond nu-mi furase averea, dar pentru că știu cât e de strictă și cum se apără ea când se întâmplă să atenteze cineva la ceva la care ține foarte mult, nu am iertat-o.

Primul gest a fost de a-i comenta în dreptul clipului, avertizând-o că a folosit imagini protejate de drepturi de autor. Al doilea, de a raporta problema la You Tube. Al treilea, de a-i scrie un e-mail în care, practic, o desființam!

Într-un final, nu am trimis mesajul. L-am și sters, deoarece, după ce m-am calmat și l-am recitit, mi-am dat seama că a-l expedia în forma în care se afla ar fi fost una dintre cele mai mari greșeli din viața mea. Dar am făcut altceva: am blocat-o pe Facebook, pe conturile unde postam poze pe care le putea copia (oricum, în ultima vreme, le protejez cu watermark). În plus, pentru că știu că tot ea taie și spânzură pe contul consortului, am setat anumite albume să fie vizibile doar de cei din lista de prieteni, deci va trebui să se deghizeze în alt personaj ca să-i dau ei/lui accept (oricum, nu mai dau add cu atâta ușurință, studiez foarte bine paginile înainte de a face asta….).

Știu, sunt copilării, dar de data asta am preferat să mă cobor la nivelul ei. Și ea procedează exact la fel și nu văd de ce i-aș refuza plăcerea de a vedea că-i răspund cu aceeași monedă!

Aseară, deloc întâmplător, descopăr că tocmai mi-a blocat pagina personală. Am râs și am concluzionat: securea războiului n-a fost îngropată, chiar dacă au trecut doi ani și jumătate de la ruptură.

Nu am avut niciodată nimic de împărțit, cu atât mai puțin nu avem nici acum. Bineînțeles, dacă nu aș fi făcut eu raportarea la You Tube și nu i-aș fi lăsat acolo comentariul oarecum malițios, nu ar fi reacționat așa cum a făcut-o. Eram sigură, însă, că nu va rămâne datoare și… a făcut și ea ce știa mai bine: să blocheze! De parcă asta rezolvă cauza problemelor noastre!

Pentru că e clar că avem o problemă de soluționat și singura explicație la reacțiile noastre, una față de cealaltă, este aceea că la baza rupturii din februarie 2011 stau frustrările ei, nu motivele pe care mi le-a aruncat în față. Cât timp va amâna momentul în care va pune cărțile pe masă și să spună: eu nu mai am mai avut chef să faci parte din viața mea, nu te-am mai suportat, nu am mai avut nimic în comun, nu mi-a mai plăcut mie de fața ta etc., energiile negative pe care le emană când ne întâlnim (atât în viața reală, cât și în spațiul virtual) ne vor da serios de furcă.

Mă veți întreba, pe bună dreptate: dacă ea nu face pasul, de ce nu-l faci tu? L-aș fi făcut demult, dar știu că nu s-ar fi schimbat nimic. Știu cum gândește, ce semnificații dă fiecărui gest, fiecărui cuvânt. Dacă ei i se pare că nu sună cum își dorește sau cum crede că ar fi normal să sune, deja e suspicioasă, ia poziția de atac. Eu nu pot purta un dialog cu o persoană care pornește de la ideea că toți vor să-și bată joc de ea sau că interlocutorul nu e demn de încredere. Nu pot să intru în biroul ei, chiar dacă știu când e singură, și să încep cu ea o conversație, pentru că nu m-ar asculta. De dat afară nu poate, deoarece aș avea dreptul s-o reclam: pot intra acolo și ca simplu cetățean al orașului, nu numai în calitate de colegă de serviciu. Iar asta i-ar provoca multe complicații. Nici ca ziarist nu i-am mai trecut pragul, deși eram îndreptățită s-o fac, tocmai ca să nu se simtă vânată, provocată, încolțită. Deci, am ținut cont de sensibilitățile ei, lucru pe care ea îl ignoră, la fel cum încearcă să mă ignore și pe mine, când mă vede.

Dar s-a ajuns la situații de-a dreptul penibile. Una dintre ele s-a consumat acum trei săptămâni, când a intrat în biroul meu, setată cu privirea spre biroul unde stă, de obicei, colega mea. Avea telefonul la ureche, semn că discuta cu cineva, iar când a deschis ușa, mi-a strigat pe nume colega. Ea lipsea, fapt care a determinat-o pe ex-prietena mea să se retragă pe hol, însă în fracțiunea aceea de secundă i-am strigat în spate un „Bună ziua“ accentuat, ca să se simtă un pic. Nu bai buzna într-un birou fără să saluți pe cei care se află acolo. Măcar de complezență, nu pentru că așa ți-ai exprima respectul față de ei. Care credeți că a fost replica ei, rostită, evident, din hol? „Altă dată!“ 😆

Deci, nu i-a trecut. Iar prezența mea, la doi pași distanță de  biroul ei nu este deloc o plăcere pentru ea. Sunt prea aproape. Bine, dar același lucru l-aș putea spune și eu, în ceea ce o privește. Numai că eu nu am nici un stres, cât timp nu o văd. De abia în clipa în care îi simt prezența, energiile negative care vin dinspre  ea mă afectează. Nu sunt superstițioasă, nu am pus mare preț pe ce au spus, de-a lungul anilor, adevărații bionenergeticieni sau astrologi, însă acum SIMT ostilitate, SIMT respingere, SIMT răul. Și nu mă pot opri să nu mă întreb: ce anume din mine, din comportamentul meu l-a putut genera, astfel încât ea să-și dorească cu atâta ardoare să nu mă aibă deloc prin preajmă? Asta aș vrea să știu, asta aș vrea să înțeleg. E urât ce se petrece, nu-mi place deloc felul în care reacționez când e vorba despre ea, am uneori porniri atât de violente (ca limbaj), încât dacă le-aș concertiza, de multe ori aș ajunge în fața judecătorilor, pentru insulte, calomnii și alte cele…

Sincer, nu știu cum voi pune capăt situației în care mă aflu, dar simt că se apropie ziua adevărului. Eu sunt omul lucrurilor clare, nu pot trăi în minciună, obscuritate sau nesiguranță. Toate astea mi-ar provoca un stres pe care n-aș putea să-l gestionez și probabil că reacțiile mele ar arăta precum bubele inflamate peste măsură care, la un moment dat, s-ar sparge și din ele ar curge puruioul acumulat în timp. Dar voi avea răbdare și voi aștepta ca Dumnezeu să mă lumineze și să-mi arate ce am de făcut. E singurul lucru bun pe care cred că l-aș putea face acum.

Voi credeți altceva?

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s