Mă voi întoarce

Ştiu că asta se va întâmpla într-o zi. Pentru că asta îmi doresc şi pentru că visul meu a fost să ajung acolo. Sufletul îmi spune că nu s-a terminat şi că a trebuit să plec pentru a-mi da seama ce e potrivit pentru mine şi ce nu.

Au trecut trei luni de când nu mai sunt reporter, dar lumea nu a uitat de mine. Am fost surprinsă de faptul că o elevă de şcoală primară ştia cine sunt, pentru că am scris despre activităţile de la clasa ei, deşi eu nu i-am reţinut figura. Liceenii încă mă mai salută pe stradă, iar cei care ştiu că am ieşit din sistem, dar şi că mai ţin legătura cu redacţia, mă roagă să intervin la foştii mei colegi pentru un articol. Şi fac asta, cu plăcere şi cu nostalgia anilor în care, deşi am pierdut mult în plan personal, m-am simţit atât de bine, pentru că mi-am împlinit un vis şi visul ăsta m-a făcut fericită. Dar de abia când s-a spulberat mi-am dat seama că altceva nu vreau şi că nu e altceva mai potrivit pentru mine.

Am avut această revelaţie sau convingere – spuneţi-i cum vreţi voi – că mă voi întoarce, după ce am citit cuvintele lui Mihai Bendeac (actorul) şi postate în această dimineaţă pe pagina sa de Facebook: Cel mai frumos sentiment din lume e când abia aştepţi să vină ziua de luni fiindcă adori ceea ce faci. A avea profesia pe care o visezi nu ţine de noroc. E doar o opţiune. Dar e nevoie de curaj. Riscă orice! rabdă şi foamea! şi chinul! În final, sigur câştigi. Fericirea TA e tot ce contează”.

Nu ştiu când se va întâmpla. Dar sunt sigură că mă voi întoarce acolo unde mi-e locul. Pentru că asta vreau şi pentru că la asta am visat.

Primul meu „liber“ de bugetar

vacanta În aceste zile, voi avea prima mea mini-vacanță de bugetar.

Am aflat că Guvernul a hotărât să acorde încă o zi liberă – pe 16 august – celor care lucrează în sistemul bugetar de la o fostă colegă de liceu care, înainte de prânz, văsuse la mine pe Facebook link-ul spre o publicație centrală care scria că e posibil ca Executivul să emită o ordonanță prin care și ziua de 16 august să fie declarată liberă, că tot venea ea după 15 august, care e deja sărbătoare legală. „Știi cumva și când o vom recupera? Că eu nu am prins știrea de la început, pe TV!“, mă întreabă ea. „Ce mai contează când o recuperăm? Probabil, într-o sâmbătă! Bine că ne dă liber!“, i-am răspuns eu.

Până acum trei luni îi invidiam pe bugetari din cauza zilelor libere, a mini-vacanțelor acordate din mers, a weekend-urilor pe care și le puteau oragniza cum voiau. Eu lucram de Rusalii, de 15 august, a doua zi de Paște și de Crăciun, ca să nu mai spun de duminici (după ce vinerea lucram full time). Mi se părea nedrept (chiar dacă știam că ziarul trebuia să iasă) ca eu să merg la serviciu (vorba vine, de regulă îmi păstram texte, pentru că instituțiile publice erau închise și nu prea aveam treabă cu restul lumii), iar alții fie să lenevească în pat până la prânz, fie (în funcție de anotimp) să incingă un grătar la iarbă verde sau să meargă la schi. Simțeam așa, o ciudă, când se anunțau la TV mini-vacanțele celor de la stat, mai ales că, la noi, la ziar, faptul că lucram la foc continuu nu ne aducea niciun spor la salariu.

Dar iată că mi-a venit și mie rândul și voi avea patru zile libere! Primul meu „liber“ de bugetar! Bineînțeles, n-o să rămân acasă! Nu știu sigur ce voi face, dar nu voi sta acasă. Pentru că mi-am dorit prea mult să fiu în rândul celor care au privilegiul de a avea zile libere acordate de Guvern și acum chiar vreau să mă bucur de ele!

Așadar, celor care sunteți în situația mea, vă urez distracție plăcută, iar vouă, cei care, din păcate, veți fi nevoiți să mergeți la muncă în această perioadă, vă doresc serviciu ușor și…  vă asigur că știu cum e 🙂

„Bună ziua! Sunteţi chemată la telefon! Dacă doriţi să veniţi…”

S-a întâmplat joi. O persoană (de sex feminim) a sunat la mine la birou şi a cerut să vorbească cu ea. Ex-prietena mea. Stăteam de vorbă cu un coleg şi i-am zis lui s-o cheme pentru că „ea nu vobeşte cu mine” 🙂 Dar uitasem că ea vine la serviciu la 9.30, şi nu la 8.00, ca mine şi cum era 9.20, i-am zis persoanei de la telefon să revină un pic mai târziu. Eu speram să se răzgândească, dar pe la 11.00 a sunat iar. Şi colegul nu era prin preajmă. Aşa că mi-am luat avânt şi m-am dus la ea în birou.

Când m-a văzut intrând, prima reacţie a fost aceea de a se reîntoarce la biroul dinspre care tocmai venea, dar dându-şi seama că erau şi alte persoane în încăpere, a întrebat-o ceva pe una, doar ca să mă ignore, ca de obicei.

„Bună ziua! Sunteţi chemată la telefon! Dacă doriţi să veniţi…”

M-am mirat şi eu că „am domnit-o”, nu-mi propusesem să mă adresez astfel, dar aşa mi-a ieşit.

Nu mi-a răspuns nimic, a continuat să le acorde atenţie persoanelor care veniseră la ea. Am ieşit şi m-am reîntors în biroul meu. I-a luat vreo 3 minute ca să apară şi ea (nu-i spusesem cine era la capătul firului, deşi ştiam). Când a luat receptorul de pe biroul colegei mele (care se află în concediu), m-am ridicat şi am ieşit.

Nu ştiu când a terminat convorbirea, dar când m-am întors în birou, plecase. Bineînţeles, nu m-a anunţat şi nu mi-a mulţumit. Nici nu mă aşteptam să fie altfel.

Am zâmbit. A fost exact cum am scris cândva aici: noi două vom mai vorbi, dar de la mine va porni asta. Sigur, acum n-a fost chiar o conversaţie, dar după doi ani şi jumătate, exceptând acel „bună ziua” pe care i l-am aruncat peste umăr(ul ei), acum o lună, e prima dată îi vorbesc. Exact ca acum 11 ani, când încă nu eram prietene: cu… „dumneavoastră”! Doar că acum am avut emoţii.

Da, ÎNCĂ îmi pasă.

Şi, da, mi-e dor.

Dar îmi va trece…

Securea războiului n-a fost îngropată!

Am crezut că între mine și ex-prietena mea lucrurile sunt clare, din moment ce fiecare merge pe drumul ei. Dar aseară am avut confirmarea că problemele nu s-au terminat. Mai mult, securea războiului nu a fost îngropată.

Zilele trecute, am căutat canalul ei (creat pentru instituția unde lucrează) de pe You Tube și am constatat că, de când nu i-am mai urmărit activitatea, mai postase două colaje cu imagini din orașul nostru. Unul dintre ele prezenta orașul de odinioară, iar celălalt orașul în prezent. „Frumos!”, mi-am zis, și m-am așezat confortabil în fotoliu pentru a le viziona.

Despre primul colaj, cel cu orașul de pe timpuri, nu am ce comenta. Știu că ei îi place epoca aceea, mereu spunea că ar fi vrut să se fi născut atunci, pentru că viața i se părea mai frumoasă și interesantă. Dar la al doilea colaj mi s-a urcat sângele în cap! Două dintre pozele care îl alcătuiau îmi aparțin. Sigur că le putea lua de pe Facebook-ul instituției pe care o reprezint și a cărui pagină o administrez, dar și de pe site-ul ziarului la care am lucrat. Și într-un caz, și în celălalt, fotografiile sunt ale mele (cu drepturi de autor), și toți cunosc asta. Sigur că reacția mea, vizavi de gestul ei, de a mi le copia, a fost un pic exagerată (recunosc, sunt subiectivă), în fond nu-mi furase averea, dar pentru că știu cât e de strictă și cum se apără ea când se întâmplă să atenteze cineva la ceva la care ține foarte mult, nu am iertat-o.

Primul gest a fost de a-i comenta în dreptul clipului, avertizând-o că a folosit imagini protejate de drepturi de autor. Al doilea, de a raporta problema la You Tube. Al treilea, de a-i scrie un e-mail în care, practic, o desființam!

Într-un final, nu am trimis mesajul. L-am și sters, deoarece, după ce m-am calmat și l-am recitit, mi-am dat seama că a-l expedia în forma în care se afla ar fi fost una dintre cele mai mari greșeli din viața mea. Dar am făcut altceva: am blocat-o pe Facebook, pe conturile unde postam poze pe care le putea copia (oricum, în ultima vreme, le protejez cu watermark). În plus, pentru că știu că tot ea taie și spânzură pe contul consortului, am setat anumite albume să fie vizibile doar de cei din lista de prieteni, deci va trebui să se deghizeze în alt personaj ca să-i dau ei/lui accept (oricum, nu mai dau add cu atâta ușurință, studiez foarte bine paginile înainte de a face asta….).

Știu, sunt copilării, dar de data asta am preferat să mă cobor la nivelul ei. Și ea procedează exact la fel și nu văd de ce i-aș refuza plăcerea de a vedea că-i răspund cu aceeași monedă!

Aseară, deloc întâmplător, descopăr că tocmai mi-a blocat pagina personală. Am râs și am concluzionat: securea războiului n-a fost îngropată, chiar dacă au trecut doi ani și jumătate de la ruptură.

Nu am avut niciodată nimic de împărțit, cu atât mai puțin nu avem nici acum. Bineînțeles, dacă nu aș fi făcut eu raportarea la You Tube și nu i-aș fi lăsat acolo comentariul oarecum malițios, nu ar fi reacționat așa cum a făcut-o. Eram sigură, însă, că nu va rămâne datoare și… a făcut și ea ce știa mai bine: să blocheze! De parcă asta rezolvă cauza problemelor noastre!

Pentru că e clar că avem o problemă de soluționat și singura explicație la reacțiile noastre, una față de cealaltă, este aceea că la baza rupturii din februarie 2011 stau frustrările ei, nu motivele pe care mi le-a aruncat în față. Cât timp va amâna momentul în care va pune cărțile pe masă și să spună: eu nu mai am mai avut chef să faci parte din viața mea, nu te-am mai suportat, nu am mai avut nimic în comun, nu mi-a mai plăcut mie de fața ta etc., energiile negative pe care le emană când ne întâlnim (atât în viața reală, cât și în spațiul virtual) ne vor da serios de furcă.

Mă veți întreba, pe bună dreptate: dacă ea nu face pasul, de ce nu-l faci tu? L-aș fi făcut demult, dar știu că nu s-ar fi schimbat nimic. Știu cum gândește, ce semnificații dă fiecărui gest, fiecărui cuvânt. Dacă ei i se pare că nu sună cum își dorește sau cum crede că ar fi normal să sune, deja e suspicioasă, ia poziția de atac. Eu nu pot purta un dialog cu o persoană care pornește de la ideea că toți vor să-și bată joc de ea sau că interlocutorul nu e demn de încredere. Nu pot să intru în biroul ei, chiar dacă știu când e singură, și să încep cu ea o conversație, pentru că nu m-ar asculta. De dat afară nu poate, deoarece aș avea dreptul s-o reclam: pot intra acolo și ca simplu cetățean al orașului, nu numai în calitate de colegă de serviciu. Iar asta i-ar provoca multe complicații. Nici ca ziarist nu i-am mai trecut pragul, deși eram îndreptățită s-o fac, tocmai ca să nu se simtă vânată, provocată, încolțită. Deci, am ținut cont de sensibilitățile ei, lucru pe care ea îl ignoră, la fel cum încearcă să mă ignore și pe mine, când mă vede.

Dar s-a ajuns la situații de-a dreptul penibile. Una dintre ele s-a consumat acum trei săptămâni, când a intrat în biroul meu, setată cu privirea spre biroul unde stă, de obicei, colega mea. Avea telefonul la ureche, semn că discuta cu cineva, iar când a deschis ușa, mi-a strigat pe nume colega. Ea lipsea, fapt care a determinat-o pe ex-prietena mea să se retragă pe hol, însă în fracțiunea aceea de secundă i-am strigat în spate un „Bună ziua“ accentuat, ca să se simtă un pic. Nu bai buzna într-un birou fără să saluți pe cei care se află acolo. Măcar de complezență, nu pentru că așa ți-ai exprima respectul față de ei. Care credeți că a fost replica ei, rostită, evident, din hol? „Altă dată!“ 😆

Deci, nu i-a trecut. Iar prezența mea, la doi pași distanță de  biroul ei nu este deloc o plăcere pentru ea. Sunt prea aproape. Bine, dar același lucru l-aș putea spune și eu, în ceea ce o privește. Numai că eu nu am nici un stres, cât timp nu o văd. De abia în clipa în care îi simt prezența, energiile negative care vin dinspre  ea mă afectează. Nu sunt superstițioasă, nu am pus mare preț pe ce au spus, de-a lungul anilor, adevărații bionenergeticieni sau astrologi, însă acum SIMT ostilitate, SIMT respingere, SIMT răul. Și nu mă pot opri să nu mă întreb: ce anume din mine, din comportamentul meu l-a putut genera, astfel încât ea să-și dorească cu atâta ardoare să nu mă aibă deloc prin preajmă? Asta aș vrea să știu, asta aș vrea să înțeleg. E urât ce se petrece, nu-mi place deloc felul în care reacționez când e vorba despre ea, am uneori porniri atât de violente (ca limbaj), încât dacă le-aș concertiza, de multe ori aș ajunge în fața judecătorilor, pentru insulte, calomnii și alte cele…

Sincer, nu știu cum voi pune capăt situației în care mă aflu, dar simt că se apropie ziua adevărului. Eu sunt omul lucrurilor clare, nu pot trăi în minciună, obscuritate sau nesiguranță. Toate astea mi-ar provoca un stres pe care n-aș putea să-l gestionez și probabil că reacțiile mele ar arăta precum bubele inflamate peste măsură care, la un moment dat, s-ar sparge și din ele ar curge puruioul acumulat în timp. Dar voi avea răbdare și voi aștepta ca Dumnezeu să mă lumineze și să-mi arate ce am de făcut. E singurul lucru bun pe care cred că l-aș putea face acum.

Voi credeți altceva?

Nostalgie

Deși a mai rămas încă o lună din această vară, paradoxal, eu sunt cuprinsă de … nostalgia ei. Înțelegeți ceva? Nici eu! 😆

Anul trecut, pe vremea asta, mă pregăteam să intru în concediu. Nu aveam de unde să știu că va fi ultimul meu concediu estival, în calitate de ziarist. Eram la fel de obosită ca acum și nerăbdătoare să pun în cui agenda, pixul și reportofonul, pentru a scăpa de stresul cotidian. Și am avut o vacanță frumoasă, în care am reușit să-mi încarc bateriile.

În ultimii 5-6 ani, de fiecare dată când mă aflam în concediu, îmi doream să se întâmple o minune și, la finele lui, să nu mă mai întorc la serviciul ăla. Culmea, minunea asta s-a petrecut, în sfârșit, anul ăsta, dar pentru că nu a fost chiar cum aș fi vrut eu, plecarea de la ziar a fost cel mai greu moment din viața mea profesională….

Interesant e că, la sfârșitul concediului de vara trecută, aveam sentimentul că mă aflu la un capăt de drum, dar m-am gândit că o fi din cauză că trebuie să mă întorc la lucru, în condițiile în care mi-aș mai fi dorit încă vreo 2-3 zile de relache. Îmi propuneam ca vacanța de anul ăsta să fie și mai frumoasă, dar s-ar putea ca ea să nu existe deloc, pentru că la noul serviciu am venit de numai două luni și nu știu dacă mi s-ar aproba atât de repede un concediu de cel puțin 5 zile. Și încă nu îndrăznesc să îl cer! 😀

De ce sunt nostalgică? Pentru că mi-e dor de ultimele veri, când august a însemnat vacanță. Când totul a s-a rezumat la somn, odihnă, plimbări, citit. Acum, la serviciu încă nu fac mare lucru, dar numai faptul că trebuie să stau la birou când colega, de exemplu, a plecat în concediu pentru trei săptămâni, mă stresează 😆

Dar așa e omul: oricât ar avea și oricât i s-ar oferi, tot nemulțumit e….

Știu, postarea asta nu are nimic wow, dar dacă am scris-o, asta e!

Vă doresc un august frumos și plin de distracții!