Mă voi întoarce

Ştiu că asta se va întâmpla într-o zi. Pentru că asta îmi doresc şi pentru că visul meu a fost să ajung acolo. Sufletul îmi spune că nu s-a terminat şi că a trebuit să plec pentru a-mi da seama ce e potrivit pentru mine şi ce nu.

Au trecut trei luni de când nu mai sunt reporter, dar lumea nu a uitat de mine. Am fost surprinsă de faptul că o elevă de şcoală primară ştia cine sunt, pentru că am scris despre activităţile de la clasa ei, deşi eu nu i-am reţinut figura. Liceenii încă mă mai salută pe stradă, iar cei care ştiu că am ieşit din sistem, dar şi că mai ţin legătura cu redacţia, mă roagă să intervin la foştii mei colegi pentru un articol. Şi fac asta, cu plăcere şi cu nostalgia anilor în care, deşi am pierdut mult în plan personal, m-am simţit atât de bine, pentru că mi-am împlinit un vis şi visul ăsta m-a făcut fericită. Dar de abia când s-a spulberat mi-am dat seama că altceva nu vreau şi că nu e altceva mai potrivit pentru mine.

Am avut această revelaţie sau convingere – spuneţi-i cum vreţi voi – că mă voi întoarce, după ce am citit cuvintele lui Mihai Bendeac (actorul) şi postate în această dimineaţă pe pagina sa de Facebook: Cel mai frumos sentiment din lume e când abia aştepţi să vină ziua de luni fiindcă adori ceea ce faci. A avea profesia pe care o visezi nu ţine de noroc. E doar o opţiune. Dar e nevoie de curaj. Riscă orice! rabdă şi foamea! şi chinul! În final, sigur câştigi. Fericirea TA e tot ce contează”.

Nu ştiu când se va întâmpla. Dar sunt sigură că mă voi întoarce acolo unde mi-e locul. Pentru că asta vreau şi pentru că la asta am visat.

Primul meu „liber“ de bugetar

vacanta În aceste zile, voi avea prima mea mini-vacanță de bugetar.

Am aflat că Guvernul a hotărât să acorde încă o zi liberă – pe 16 august – celor care lucrează în sistemul bugetar de la o fostă colegă de liceu care, înainte de prânz, văsuse la mine pe Facebook link-ul spre o publicație centrală care scria că e posibil ca Executivul să emită o ordonanță prin care și ziua de 16 august să fie declarată liberă, că tot venea ea după 15 august, care e deja sărbătoare legală. „Știi cumva și când o vom recupera? Că eu nu am prins știrea de la început, pe TV!“, mă întreabă ea. „Ce mai contează când o recuperăm? Probabil, într-o sâmbătă! Bine că ne dă liber!“, i-am răspuns eu.

Până acum trei luni îi invidiam pe bugetari din cauza zilelor libere, a mini-vacanțelor acordate din mers, a weekend-urilor pe care și le puteau oragniza cum voiau. Eu lucram de Rusalii, de 15 august, a doua zi de Paște și de Crăciun, ca să nu mai spun de duminici (după ce vinerea lucram full time). Mi se părea nedrept (chiar dacă știam că ziarul trebuia să iasă) ca eu să merg la serviciu (vorba vine, de regulă îmi păstram texte, pentru că instituțiile publice erau închise și nu prea aveam treabă cu restul lumii), iar alții fie să lenevească în pat până la prânz, fie (în funcție de anotimp) să incingă un grătar la iarbă verde sau să meargă la schi. Simțeam așa, o ciudă, când se anunțau la TV mini-vacanțele celor de la stat, mai ales că, la noi, la ziar, faptul că lucram la foc continuu nu ne aducea niciun spor la salariu.

Dar iată că mi-a venit și mie rândul și voi avea patru zile libere! Primul meu „liber“ de bugetar! Bineînțeles, n-o să rămân acasă! Nu știu sigur ce voi face, dar nu voi sta acasă. Pentru că mi-am dorit prea mult să fiu în rândul celor care au privilegiul de a avea zile libere acordate de Guvern și acum chiar vreau să mă bucur de ele!

Așadar, celor care sunteți în situația mea, vă urez distracție plăcută, iar vouă, cei care, din păcate, veți fi nevoiți să mergeți la muncă în această perioadă, vă doresc serviciu ușor și…  vă asigur că știu cum e 🙂

„Bună ziua! Sunteţi chemată la telefon! Dacă doriţi să veniţi…”

S-a întâmplat joi. O persoană (de sex feminim) a sunat la mine la birou şi a cerut să vorbească cu ea. Ex-prietena mea. Stăteam de vorbă cu un coleg şi i-am zis lui s-o cheme pentru că „ea nu vobeşte cu mine” 🙂 Dar uitasem că ea vine la serviciu la 9.30, şi nu la 8.00, ca mine şi cum era 9.20, i-am zis persoanei de la telefon să revină un pic mai târziu. Eu speram să se răzgândească, dar pe la 11.00 a sunat iar. Şi colegul nu era prin preajmă. Aşa că mi-am luat avânt şi m-am dus la ea în birou.

Când m-a văzut intrând, prima reacţie a fost aceea de a se reîntoarce la biroul dinspre care tocmai venea, dar dându-şi seama că erau şi alte persoane în încăpere, a întrebat-o ceva pe una, doar ca să mă ignore, ca de obicei.

„Bună ziua! Sunteţi chemată la telefon! Dacă doriţi să veniţi…”

M-am mirat şi eu că „am domnit-o”, nu-mi propusesem să mă adresez astfel, dar aşa mi-a ieşit.

Nu mi-a răspuns nimic, a continuat să le acorde atenţie persoanelor care veniseră la ea. Am ieşit şi m-am reîntors în biroul meu. I-a luat vreo 3 minute ca să apară şi ea (nu-i spusesem cine era la capătul firului, deşi ştiam). Când a luat receptorul de pe biroul colegei mele (care se află în concediu), m-am ridicat şi am ieşit.

Nu ştiu când a terminat convorbirea, dar când m-am întors în birou, plecase. Bineînţeles, nu m-a anunţat şi nu mi-a mulţumit. Nici nu mă aşteptam să fie altfel.

Am zâmbit. A fost exact cum am scris cândva aici: noi două vom mai vorbi, dar de la mine va porni asta. Sigur, acum n-a fost chiar o conversaţie, dar după doi ani şi jumătate, exceptând acel „bună ziua” pe care i l-am aruncat peste umăr(ul ei), acum o lună, e prima dată îi vorbesc. Exact ca acum 11 ani, când încă nu eram prietene: cu… „dumneavoastră”! Doar că acum am avut emoţii.

Da, ÎNCĂ îmi pasă.

Şi, da, mi-e dor.

Dar îmi va trece…