Viaţa de la zero

Nu am crezut niciodată că a lua-o de la capăt, în profesie, este atât de greu. Rutina, automatismele căpătate în timp sunt cel mai greu de depăşit atunci când te vezi nevoit să te adaptezi într-un alt loc, într-un alt mediu, într-un alt colectiv. Aşteptările tale nu au cum să fie mici, pentru că normal este să-ţi doreşti să evoluezi, chiar dacă ştii că în multe privinţe o iei, practic, de la zero.

Într-una dintre ultimele postări vă spuneam că urma să plec într-o deplasare în interes de serviciu în afara ţării. Tot atunci, vă mărturiseam că nu mă bucuram că fac parte în delegaţia asta, însă acum recunosc faptul că această ieşire mi-a oferit prilejul (l-aş putea numi unic) de a cunoaşte întreaga poveste a acceptării mele la noul loc de muncă şi de a afla, cu surprindere chiar, că multe persoane pe care le credeam ori amici, ori susţinători, în realitate îmi sunt…duşmani.

Am avut confirmarea că actualul şef a făcut tot ce se putea pentru ca eu să-mi păstrez locul la ziar, că a discutat cu persoane aflate în anturajul celor care puteau schimba, din vârful unui pix, soarta preavizului şi a deciziei de concediere, dar că acele persoane au lăsat să se înţeleagă că eliminarea mea din redacţie a avut la bază un motiv mult mai greu şi mai serios decât criza mondială şi lipsa fondurilor necesare asigurării salariului. Am fost efectiv şocată, deoarece nu m-am considerat niciodată vreun element important al redacţiei, nu am scris articole grele, cu implicaţii serioase. Pe urmă… în capul meu s-a făcut lumină: postarea mea de pe Facebook, din aprilie, care a agitat spiritele în redacţie, a fost cea care mi-a pecetluit soarta ca ziarist. Pentru că, în 11 ani, am avut un parcurs fără greşeală sau nu cu abateri care să fie de netrecut. Am respectat toate regulile, am făcut tot ce mi s-a spus, am respectat teme şi termene. Mi s-a spus în faţă că sunt bună în ceea ce fac. Şi atunci, dacă eram atât de bună, cum de au renunţat brusc la mine? Şi de ce le-a trebuit două luni să-mi plătească salariile restante şi să-mi dea decizia de concediere datată retroactiv?

Preavizul meu a fost emis pe 14 mai, iar eu de abia pe 19 iulie am încheiat conturile cu ei (salarii restante şi decizie de concediere, plus fişa fiscală pe 2012). Când am ieşit din incintă, nu am privit deloc în urmă, nici măcar cu coada ochiului. La dus, chiar la intrare, m-am întâlnit cu singura colegă care mi-a fost şi-mi va rămâne dragă multă vreme de acum înainte. Ne-am pupat, i-am spus cum îmi e acum şi ne-am urat, ca de fiecare dată, numai bine! La plecare, nu am mai vrut să trec prin redacţia de care mă simţeam, cândva, atât de mândră. Am promis doamnelor de la Resurse Umane şi de la Contabilitate că voi mai veni în vizită, deşi eram conştientă de minciuna mea.

Când m-am văzut afară, i-am zis soţului meu, care venise împreună cu mine, că de abia acum mă simt eliberată. Am lăsat în urmă 11 ani în care am crezut ceea ce au reuşit să-mi inoculeze ei: ideea că jurnalismul e un mod de viaţă. Un mod de viaţă pentru cine? Şi cu ce preţ?

Am pierdut zile, nopţi, weekend-uri, vacanţe, sărbători, momente lângă cei dragi, crezând că voi schimba ceva cu ceea ce fac. Nu am schimbat nici oameni, nici locuri, nici situaţii.  Doar eu am îmbătrânit, a trecut viaţa pe lângă mine, iar eu nu am ştiut să preţuiesc întotdeauna momentele importante care nu se vor mai repeta…

Aveam o anumită încrâncenare, eram centrată pe alte priorităţi, deşi ştiam şi simţeam că familia şi cei dragi, în general, sunt cei mai importanţi. De aceea mereu încercam să-i împac pe toţi şi să mă împart la toţi. În final, nici ei n-au fost fericiţi să mă vadă agitată, nervoasă şi stresată, nici eu nu am primit nicio răsplată, nici măcar un mulţumesc, la plecare…

Singura recompensă a fost noul loc de muncă. V-am spus că acum ştiu povestea angajării mele şi nu mai am niciun dubiu în privinţa caracterului persoanei care m-a primit cu braţele deschise, dându-mi nu numai o şansă, ci şi o bucată de pâine albă. Am aflat, însă, că oameni în care am crezut şi care au lăsat să se înţeleagă că au avut/au puterea de a face ceva pentru mine, au spus clar că au mâinile legate. Mai rău e că aceşti oameni se comportă şi acum ca şi cum m-ar susţine în prezent. Mai mult, înainte să aflu ce hram poartă eu am apucat să le spun de ce şi pentru ce îi sunt recunoscătoare actualului şef şi ei au înghiţit găluşca (ce mă bucur! 😀 )

Tot când mă aflam în deplasare, am aflat că în instituţie s-a comentat mult pe la colţuri că nici nu m-am instalat bine acolo, că am şi început să mă plimb prin străinătate. Tăietoarele de frunze la câini şi cultivatoarele de roşii de pe Farmville s-au simţit ofuscate că nu au plecat ele în locul meu, deşi eu prin natura funcţiei pe care o deţin a trebuit să fac acea deplasare! La întoarcere, niciuna nu m-a întrebat cum a fost (a fost suficient că au văzut pozele realizate de colegi, ca să le cadă greu….) şi zâmbeau forţat, de parcă mâncaseră un kil de lâmâi înainte! A, doar una a îndrăznit să-mi spună, ca şi cum nu mi s-ar fi adresat mie, ci peretelui spre care privea, că în decembrie, când e programată următoarea deplasare (evident, în altă ţară parteneră din proiect), că „n-o interesează cum se va face, dar acolo sigur va merge şi ea!“. Şi a rostit cuvintele pe un ton din care răzbătea atâta frustrare şi răutate, încât m-am hotărât să nu-mi pese dacă va reuşi să plece ea în locul meu.

Vă mai povesteam şi despre noua mea colegă de birou, cu care nu reuşeam deloc să fiu pe aceeaşi lungime de undă. Acum o accept aşa cum e, pentru că am realizat că se poate şi mai rău decât atât. Cel puţin, lângă ea nu am multă bătaie de cap şi în birou e linişte… mult mai multă linişte decât în clădirea instituţiei în care ar fi trebuit să lucrez, dar în care nu am avut loc. Ştia şeful de ce mă trimite unde mă trimite. Întâmplător sau nu, aşa m-a protejat din start. Şi eu credeam că stau, iar, la margine….

În weekend-ul care a trecut am simţit, pentru prima dată după mulţi ani, ce înseamnă să nu mai trăieşti la foc automat, ce înseamnă să ai două zile libere în care poţi să te duci unde vrei, fără teama că totul s-ar putea duce de râpă doar dacă îţi sună telefonul. Acum, el nu mai sună atât de des. Dar încă mai tresar atunci când se întâmplă, crezând că acela care mă caută e tot din redacţie şi că are ceva de cerut.

E linişte şi mă surprind că nu ştiu să gestionez liniştea asta. Întoarcerea la normalitate e mult mai grea decât am crezut. Am plâns zile şi nopţi, m-am întrebat mereu: de ce? de ce eu? de ce mie? Au fost momente în care îmi venea să urlu, în care simţeam că nu-mi găsesc locul.  În străinătate, a trebuit să fac faţă unul seminar-maraton de 7 ore în care totul s-a discutat doar în engleză, în condiţiile în care, după 1990 am învăţat engleza de una singură şi nu o vorbesc cursiv, iar translatoarea noastră nu stătea să ne traducă fiecăruia din echipă ceea ce se vorbea acolo. În primă fază, m-am speriat, m-am întrebat ce caut eu acolo, că atunci când voi reveni în România o să cer alt post, că acesta e prea greu pentru mine. În secunda 2, însă, am acceptat provocarea, m-am mobilizat, m-am concentrat şi am reuşit să înţeleg aproape tot. De azi, am alături cursul de limbă engleză şi CD-ul aferent 🙂

Totul se învaţă, totul e să vrei, să îndrăzneşti, să ai curaj şi ambiţie. La ziar am uitat ce înseamnă toate astea. Am uitat cine sunt şi ce mi-am dorit cel mai mult în viaţă. Am crezut că am ceva şi nu aveam mare lucru. Şi mă iluzionam că voi muri scriind pentru ei.

Schimbarea asta bruscă m-a forţat să mă reorientez, să nu-mi dau voie să cad. Acum ştiu că, dacă nu aveam şansa de a fi angajată imediat, intram în depresie, deşi mă străduiam să rămân echilibrată.

Am renunţat la orice blog, la orice colaborare cu foştii colegi. Nici săptămâna trecută şi nici azi nu le-am mai răspuns la telefon. S-A TERMINAT. Am iubit mai mult decât orice pe lume meseria de ziarist, dar îmi dau seama că m-a dezumanizat, din multe puncte de vedere. Vreau să redevin un om care priveşte în jurul lui fără să se gândească la faptul că orice ar putea însemna o ştire.

Vreau să iau totul de la zero.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s