Rezolvarea e (tot) la mine :)

Mă gândesc la faptul că nu m-am adaptat, încă, la noul serviciu pentru că refuz să cred că nu mai sunt ziarist. Totul ţine de mintea mea şi de capacitatea mea interioară de a trece peste episodul concedierii, moment care, pentru mine, chiar a fost un mare şoc.

Imaginează-ţi că ai terminat (sau, cel puţin, aşa crezi) treaba ce ţine de serviciul tău, într-o anumită zi. Că închizi computerul şi încerci să-ţi rezolvi şi problemele personale. După câteva ore, te întorci la calculator ca să-ţi verifici corespondenţa electronică şi vezi că ai un mail de la angajator. Îl deschizi, pentru că ştii că, orice ar conţine, este foarte important, şi ochii îţi cad pe fix două rânduri şi jumătate, care se vor un fel de preaviz, dar care nu are nici antet, nici semnătură, nimic… Sunt doar două rânduri şi jumătate în care eşti anunţat că e criză, că şi socitatea la care lucrezi se confruntă cu probleme financiare, că din cauza asta nu-şi mai permite să te plătească, prin urmare, „te pup, pa, pa!“, vorba cântecului şi că, de la data „d“, urmează „să se încheie lunga şi frumoasa noastră colaborare“; bineîneţeles, detaliile tehnice urmează a fi discutate mai târziu…

Ce poţi simţi într-un astfel de moment?

În primă fază, nu mi-a venit să cred! Am citit de trei-patru ori acel anunţ sec, nesemnat, nedatat, impersonal şi rece, ca să-mi dau seama că nu e o farsă. Nici nu ştiam ce să răspund, dacă trebuie să răspund… Instantaneu, m-a cuprins disperarea, un acces de plâns pe care nu-l puteam controla. NU-MI VENEA SĂ CRED! Deşi ai mei erau în casă (mama venise de Paşti din Italia), nu aveam puterea să merg la ei şi să le spun, aşa că mi-am sunat soţul, care tocmai în acea dimineaţă plecase la mama lui, şi printre lacrimi, am reuşit să-i povestesc de mail.

Mi s-a părut că lumea mea s-a prăbuşit, nu vedeam nimic înainte, deja mă gândeam unde să merg, cu cine să iau legătura, cu cine să vorbesc pentru a mă ajuta să-mi găsesc alt loc de muncă. Aveam impresia că nu ştiu să fac nimic altceva decât să scriu, că altă menire nu am în viaţa asta. Încet, încet, când lacrimile s-au oprit şi sentimentul de disperare a mai dispărut, am realizat că pot să scriu în continuare, pentru mine, pentru blog, pentru alţii, că am şi alternativa unui site personal, în care să scriu tot despre problemele şi realizările comunităţii. Mi-am redeschis blogul despre oraş, pe care îl creasem în toamna lui 2011, i-am refăcut interfaţa, după care am început să postez, concomitent cu ceea ce îmi rămăsese de făcut pentru ziar.

Cred, acum, că faza asta a fost foarte importantă pentru depăşirea primului şoc, pentru că m-a ajutat să nu cad psihic.

La patru zile după „anunţ“ am mers în redacţie, cu intenţia de a lămuri lucrurile, să stabilim cum facem cu adevăratul preaviz, cu restanţele salariale (erau două salarii de dat, respectiv pe martie şi aprilie, iar noi ne aflam, atunci, în 17 mai) şi cu formalităţile referitoare la desfacerea contractului de muncă. Am stat vreo două ore acolo, timp în care, am vorbit, pe rând, cu redactorul-şef adjunct şi cu redactorul-şef (ambele femei). Am vorbit despre toate şi despre nimic, dacă e să fiu sinceră. La vremea aia, am considerat că a fost o discuţie relaxantă, probabil şi pentru că am încercat să fim amabile, să nu ne jignim şi aşa mai departe.

A durat ceva până au catadisit să-mi redacteze preavizul. În primă fază, îmi scriseseră numele greşit şi puteam să tac din gură, ca să râd un pic de neatenţia lor care ar fi dus actul respectiv spre nulitate, dar le-am atras atenţia, aşa că, în cea de-a doua fază, l-au redactat corect.

V-am mai pvestit că, după ce l-am semnat şi am primit un exemplar, m-am liniştit instantaneu. Acum realizez că nu faptul că am conştientizat că nu aveam de ales şi că trebuia să merg mai departe, pe alt drum, mi-a dat starea asta, ci faptul că pe preaviz scria 10 iunie, şi nu 1 iunie, data la care îmi înceta contractul de muncă. Practic, mă agăţam de chestia asta, imaginându-mă că, poate, în acele 10 zile, se va petrece o minune şi că nu voi pleca.

Totuşi, partea lucidă şi realistă din mine mă îndemna să nu ascund apropiaţilor, cunoscuţilor şi colaboratorilor ce urma să se întâmple. Am scris pe Facebook despre asta şi reacţia oamenilor m-a surprins plăcut, m-a copleşit. N-a fost unul care să nu aibă o vorbă de încurajare, chiar dacă eram conştientă că mai mult nu puteau face pentru mine. Dar cel mai mult m-a marcat (pozitiv) faptul că exact persoanele de la care, pe undeva, aşteptam să mă ajute, dar nu le-am cerut expres acest lucru, au reacţionat prompt la problema mea şi nu numai la nivel declarativ au făcut ceva pentru mine. Au luat legătura cu redacţia, au intervenit pentru mine, iar când au înţeles că nu au cu cine vorbi, m-au luat sub aripa lor, dându-mi noul post…

Aşadar, nu e vina lor sau a altora că eu am o problemă de adaptabilitate, acolo unde sunt acum. E bine că îmi dau seama de asta, pentru a nu-i condamna pe cei din jur că nu mă simt ca peştele în apă sau că nu mă simt la fel de utilă. Meseria de ziarist nu se compară cu niciuna, deşi toate meseriile au complexitatea şi specificul lor. Nu realizezi asta din prima lună sau din primul an, ci după ani în şir, în care vezi fel de fel de cazuri, te confrunţi cu fel de fel de situaţii şi cu oameni din toate mediile sociale, în care trebuie să te pliezi după caracterul şi nevoile tuturor, fără a-ţi pierde, însă, verticalitatea. Jurnalismul este, într-adevăr, un mod de viaţă, dar depinde ce mod de viaţă îţi alegi când eşti ziarist, pentru că poţi foarte uşor să te duci încotro bate vântul, să fii oportunist şi corupt, să stai la masa regilor şi să le gâdili orgoliul, să câştigi, astfel, şi bani, dar şi foarte multe privilegii, dar poţi rămâne acelaşi om corect, cu principii, dar în acest din urmă caz nu vei primi nimic mai mult decât un salariu. Cel puţin, asta am înţeles eu din ceea ce am trăit, efectiv şi am văzut, timp de 11 ani. Dacă aş aşterne pe hârtie toate astea şi aş scoate o carte de memorii, cu siguranţă că lumea şi-ar schimba impresia despre ceea ce înseamnă să fii jurnalist de provincie, în România…

Totuşi, eu am iubit ceea ce am făcut. Chiar dacă mi se spunea, pe vremea aceea, că sunt activă şi omniprezentă peste tot, că nimeni nu mă poate vedea altfel decât cu aparatul foto în mână, în miezul evenimentului, eu nu am realizat cât de activă am fost decât în aceste patru săptămâni, în care nu am mai alergat după teme, informaţii şi subiecte, în care nu am sunat şi nu m-a sunat nimeni ca să mă cheme undeva. Mereu ziceam că, fiind corespondent local şi neavând drum în redacţie decât rar, biroul meu e strada. Dar, în inima mea, în doream să am şi eu locul meu într-un birou (cum era redacţia), să ştiu că am unde să mă duc şi de unde să mă întorc, să am colegi cu care să mă consult, cu care să vorbesc… La începuturi, mergeam des în redacţie, eram atât de mândră că pot să spun că fac parte din colectivul acela, intram în incintă cu fruntea sus şi piepul în faţă. Am vrut foarte mult să am relaţii bune cu cei de acolo dar, din păcate, destul de curând, mi-au cam tăiat entuziasmul, sfătuindu-mă să stau mai mult în zona mea şi să vin la ei când e cazul… Totuşi, eu cred că m-am înţeles bine cu ai mei colegi, chiar dacă, în ultimii 4-5 ani, cei care intraseră la ziar, odată cu mine, îşi luaseră zborul (mai de voie, mai împinşi) spre alte domenii.

Acum, am un birou, dar am sentimentul că istoria se repetă: nu e biroul în care ar trebui să fiu, nu e locul în care ar trebui să stau, în sensul că echipa de proiect e în instituţia-mamă, iar eu într-una subordonată. Am înţeles că spaţiul insuficient nu permite să fiu şi eu acolo, deşi am cercetat la faţa locului şi am văzut că ar mai încăpea şi calculatorul meu 😀

Mă simt puţin „la margine“, exact cum mă simţeam, de multe ori, din cauză că eram corespondent local, şi când lucram pentru ziar. Resimt acut nevoia de socializare, dar nu virtuală, unde stau ok şi acum (încă primesc cereri de prietenie, deşi nu mai sunt ziarista oraşului), vreau să simt că aparţin unui colectiv şi nu aşa, cum era pe hârtie, în căsuţa tehnică a ziarului…

Nu vreau similitudini cu fostul loc de muncă, pentru că ele sunt negative şi nu mă ajută deloc să trec peste şocul schimbării. Faptul că am fost trecută, oarecum, pe o linie moartă, când eu eram obişbuită să muncesc mult (deşi unii nu vedeau asta), să fac chestii inutile şi chiar absurde, pentru o individă care se crede Dumnezeu, deşi nu e nici măcar sfântă, mă consumă mult. Iar ideea că trecutul e încă proaspăt, că nu s-a scurs suficient timp ca să uit ce făceam acum o lună-o lună şi jumătate, nu mă ajută să accept că nu mai sunt ziarist.

De aceea spuneam, ieri, că tânjesc după ce am avut şi ce am făcut, deşi poate că sunt nedreaptă cu cei care mi-au întins mâna de ajutor de care aveam nevoie! Nu, nu sunt! Le voi fi mereu recunoscătoare şi loială pentru atitudinea lor, pentru faptul că nu m-au lăsat la moment de mare cumpănă. Numai că ceea ce fac acum nu îmi aduce satisfacţii morale, ci doar financiare (pentru că salariul e un pic mai mare şi se plăteşte corect), iar eu sunt genul de om (poate exagerez, poate nu) care vrea să muncească şi pentru a învăţa mereu câte ceva nou, să evolueze, nu să se înfunde într-un colţ de birou, cu nasu-n monitorul de la computer…

Asta e acum starea mea de spirit: sunt confuză, neliniştită, nemulţumită, trec de la bucurie la tristeţe şi invers, foarte repede. Probabil, aşa e normal, când intervine o astfel de schimbare în viaţă. Nu ştiu, eu aştept să trec peste şi fac orice-mi stă în putere pentru a ajuta ca lucrurile să se aşeze. Dar va fi un proces de durată, pentru că mă cunosc foarte bine. Cum, tot la fel de bine, ştiu că mereu am găsit în interiorul meu resurse să mă ridic şi să merg mai departe.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s