Viaţa de la zero

Nu am crezut niciodată că a lua-o de la capăt, în profesie, este atât de greu. Rutina, automatismele căpătate în timp sunt cel mai greu de depăşit atunci când te vezi nevoit să te adaptezi într-un alt loc, într-un alt mediu, într-un alt colectiv. Aşteptările tale nu au cum să fie mici, pentru că normal este să-ţi doreşti să evoluezi, chiar dacă ştii că în multe privinţe o iei, practic, de la zero.

Într-una dintre ultimele postări vă spuneam că urma să plec într-o deplasare în interes de serviciu în afara ţării. Tot atunci, vă mărturiseam că nu mă bucuram că fac parte în delegaţia asta, însă acum recunosc faptul că această ieşire mi-a oferit prilejul (l-aş putea numi unic) de a cunoaşte întreaga poveste a acceptării mele la noul loc de muncă şi de a afla, cu surprindere chiar, că multe persoane pe care le credeam ori amici, ori susţinători, în realitate îmi sunt…duşmani.

Am avut confirmarea că actualul şef a făcut tot ce se putea pentru ca eu să-mi păstrez locul la ziar, că a discutat cu persoane aflate în anturajul celor care puteau schimba, din vârful unui pix, soarta preavizului şi a deciziei de concediere, dar că acele persoane au lăsat să se înţeleagă că eliminarea mea din redacţie a avut la bază un motiv mult mai greu şi mai serios decât criza mondială şi lipsa fondurilor necesare asigurării salariului. Am fost efectiv şocată, deoarece nu m-am considerat niciodată vreun element important al redacţiei, nu am scris articole grele, cu implicaţii serioase. Pe urmă… în capul meu s-a făcut lumină: postarea mea de pe Facebook, din aprilie, care a agitat spiritele în redacţie, a fost cea care mi-a pecetluit soarta ca ziarist. Pentru că, în 11 ani, am avut un parcurs fără greşeală sau nu cu abateri care să fie de netrecut. Am respectat toate regulile, am făcut tot ce mi s-a spus, am respectat teme şi termene. Mi s-a spus în faţă că sunt bună în ceea ce fac. Şi atunci, dacă eram atât de bună, cum de au renunţat brusc la mine? Şi de ce le-a trebuit două luni să-mi plătească salariile restante şi să-mi dea decizia de concediere datată retroactiv?

Preavizul meu a fost emis pe 14 mai, iar eu de abia pe 19 iulie am încheiat conturile cu ei (salarii restante şi decizie de concediere, plus fişa fiscală pe 2012). Când am ieşit din incintă, nu am privit deloc în urmă, nici măcar cu coada ochiului. La dus, chiar la intrare, m-am întâlnit cu singura colegă care mi-a fost şi-mi va rămâne dragă multă vreme de acum înainte. Ne-am pupat, i-am spus cum îmi e acum şi ne-am urat, ca de fiecare dată, numai bine! La plecare, nu am mai vrut să trec prin redacţia de care mă simţeam, cândva, atât de mândră. Am promis doamnelor de la Resurse Umane şi de la Contabilitate că voi mai veni în vizită, deşi eram conştientă de minciuna mea.

Când m-am văzut afară, i-am zis soţului meu, care venise împreună cu mine, că de abia acum mă simt eliberată. Am lăsat în urmă 11 ani în care am crezut ceea ce au reuşit să-mi inoculeze ei: ideea că jurnalismul e un mod de viaţă. Un mod de viaţă pentru cine? Şi cu ce preţ?

Am pierdut zile, nopţi, weekend-uri, vacanţe, sărbători, momente lângă cei dragi, crezând că voi schimba ceva cu ceea ce fac. Nu am schimbat nici oameni, nici locuri, nici situaţii.  Doar eu am îmbătrânit, a trecut viaţa pe lângă mine, iar eu nu am ştiut să preţuiesc întotdeauna momentele importante care nu se vor mai repeta…

Aveam o anumită încrâncenare, eram centrată pe alte priorităţi, deşi ştiam şi simţeam că familia şi cei dragi, în general, sunt cei mai importanţi. De aceea mereu încercam să-i împac pe toţi şi să mă împart la toţi. În final, nici ei n-au fost fericiţi să mă vadă agitată, nervoasă şi stresată, nici eu nu am primit nicio răsplată, nici măcar un mulţumesc, la plecare…

Singura recompensă a fost noul loc de muncă. V-am spus că acum ştiu povestea angajării mele şi nu mai am niciun dubiu în privinţa caracterului persoanei care m-a primit cu braţele deschise, dându-mi nu numai o şansă, ci şi o bucată de pâine albă. Am aflat, însă, că oameni în care am crezut şi care au lăsat să se înţeleagă că au avut/au puterea de a face ceva pentru mine, au spus clar că au mâinile legate. Mai rău e că aceşti oameni se comportă şi acum ca şi cum m-ar susţine în prezent. Mai mult, înainte să aflu ce hram poartă eu am apucat să le spun de ce şi pentru ce îi sunt recunoscătoare actualului şef şi ei au înghiţit găluşca (ce mă bucur! 😀 )

Tot când mă aflam în deplasare, am aflat că în instituţie s-a comentat mult pe la colţuri că nici nu m-am instalat bine acolo, că am şi început să mă plimb prin străinătate. Tăietoarele de frunze la câini şi cultivatoarele de roşii de pe Farmville s-au simţit ofuscate că nu au plecat ele în locul meu, deşi eu prin natura funcţiei pe care o deţin a trebuit să fac acea deplasare! La întoarcere, niciuna nu m-a întrebat cum a fost (a fost suficient că au văzut pozele realizate de colegi, ca să le cadă greu….) şi zâmbeau forţat, de parcă mâncaseră un kil de lâmâi înainte! A, doar una a îndrăznit să-mi spună, ca şi cum nu mi s-ar fi adresat mie, ci peretelui spre care privea, că în decembrie, când e programată următoarea deplasare (evident, în altă ţară parteneră din proiect), că „n-o interesează cum se va face, dar acolo sigur va merge şi ea!“. Şi a rostit cuvintele pe un ton din care răzbătea atâta frustrare şi răutate, încât m-am hotărât să nu-mi pese dacă va reuşi să plece ea în locul meu.

Vă mai povesteam şi despre noua mea colegă de birou, cu care nu reuşeam deloc să fiu pe aceeaşi lungime de undă. Acum o accept aşa cum e, pentru că am realizat că se poate şi mai rău decât atât. Cel puţin, lângă ea nu am multă bătaie de cap şi în birou e linişte… mult mai multă linişte decât în clădirea instituţiei în care ar fi trebuit să lucrez, dar în care nu am avut loc. Ştia şeful de ce mă trimite unde mă trimite. Întâmplător sau nu, aşa m-a protejat din start. Şi eu credeam că stau, iar, la margine….

În weekend-ul care a trecut am simţit, pentru prima dată după mulţi ani, ce înseamnă să nu mai trăieşti la foc automat, ce înseamnă să ai două zile libere în care poţi să te duci unde vrei, fără teama că totul s-ar putea duce de râpă doar dacă îţi sună telefonul. Acum, el nu mai sună atât de des. Dar încă mai tresar atunci când se întâmplă, crezând că acela care mă caută e tot din redacţie şi că are ceva de cerut.

E linişte şi mă surprind că nu ştiu să gestionez liniştea asta. Întoarcerea la normalitate e mult mai grea decât am crezut. Am plâns zile şi nopţi, m-am întrebat mereu: de ce? de ce eu? de ce mie? Au fost momente în care îmi venea să urlu, în care simţeam că nu-mi găsesc locul.  În străinătate, a trebuit să fac faţă unul seminar-maraton de 7 ore în care totul s-a discutat doar în engleză, în condiţiile în care, după 1990 am învăţat engleza de una singură şi nu o vorbesc cursiv, iar translatoarea noastră nu stătea să ne traducă fiecăruia din echipă ceea ce se vorbea acolo. În primă fază, m-am speriat, m-am întrebat ce caut eu acolo, că atunci când voi reveni în România o să cer alt post, că acesta e prea greu pentru mine. În secunda 2, însă, am acceptat provocarea, m-am mobilizat, m-am concentrat şi am reuşit să înţeleg aproape tot. De azi, am alături cursul de limbă engleză şi CD-ul aferent 🙂

Totul se învaţă, totul e să vrei, să îndrăzneşti, să ai curaj şi ambiţie. La ziar am uitat ce înseamnă toate astea. Am uitat cine sunt şi ce mi-am dorit cel mai mult în viaţă. Am crezut că am ceva şi nu aveam mare lucru. Şi mă iluzionam că voi muri scriind pentru ei.

Schimbarea asta bruscă m-a forţat să mă reorientez, să nu-mi dau voie să cad. Acum ştiu că, dacă nu aveam şansa de a fi angajată imediat, intram în depresie, deşi mă străduiam să rămân echilibrată.

Am renunţat la orice blog, la orice colaborare cu foştii colegi. Nici săptămâna trecută şi nici azi nu le-am mai răspuns la telefon. S-A TERMINAT. Am iubit mai mult decât orice pe lume meseria de ziarist, dar îmi dau seama că m-a dezumanizat, din multe puncte de vedere. Vreau să redevin un om care priveşte în jurul lui fără să se gândească la faptul că orice ar putea însemna o ştire.

Vreau să iau totul de la zero.

Rezolvarea e (tot) la mine :)

Mă gândesc la faptul că nu m-am adaptat, încă, la noul serviciu pentru că refuz să cred că nu mai sunt ziarist. Totul ţine de mintea mea şi de capacitatea mea interioară de a trece peste episodul concedierii, moment care, pentru mine, chiar a fost un mare şoc.

Imaginează-ţi că ai terminat (sau, cel puţin, aşa crezi) treaba ce ţine de serviciul tău, într-o anumită zi. Că închizi computerul şi încerci să-ţi rezolvi şi problemele personale. După câteva ore, te întorci la calculator ca să-ţi verifici corespondenţa electronică şi vezi că ai un mail de la angajator. Îl deschizi, pentru că ştii că, orice ar conţine, este foarte important, şi ochii îţi cad pe fix două rânduri şi jumătate, care se vor un fel de preaviz, dar care nu are nici antet, nici semnătură, nimic… Sunt doar două rânduri şi jumătate în care eşti anunţat că e criză, că şi socitatea la care lucrezi se confruntă cu probleme financiare, că din cauza asta nu-şi mai permite să te plătească, prin urmare, „te pup, pa, pa!“, vorba cântecului şi că, de la data „d“, urmează „să se încheie lunga şi frumoasa noastră colaborare“; bineîneţeles, detaliile tehnice urmează a fi discutate mai târziu…

Ce poţi simţi într-un astfel de moment?

În primă fază, nu mi-a venit să cred! Am citit de trei-patru ori acel anunţ sec, nesemnat, nedatat, impersonal şi rece, ca să-mi dau seama că nu e o farsă. Nici nu ştiam ce să răspund, dacă trebuie să răspund… Instantaneu, m-a cuprins disperarea, un acces de plâns pe care nu-l puteam controla. NU-MI VENEA SĂ CRED! Deşi ai mei erau în casă (mama venise de Paşti din Italia), nu aveam puterea să merg la ei şi să le spun, aşa că mi-am sunat soţul, care tocmai în acea dimineaţă plecase la mama lui, şi printre lacrimi, am reuşit să-i povestesc de mail.

Mi s-a părut că lumea mea s-a prăbuşit, nu vedeam nimic înainte, deja mă gândeam unde să merg, cu cine să iau legătura, cu cine să vorbesc pentru a mă ajuta să-mi găsesc alt loc de muncă. Aveam impresia că nu ştiu să fac nimic altceva decât să scriu, că altă menire nu am în viaţa asta. Încet, încet, când lacrimile s-au oprit şi sentimentul de disperare a mai dispărut, am realizat că pot să scriu în continuare, pentru mine, pentru blog, pentru alţii, că am şi alternativa unui site personal, în care să scriu tot despre problemele şi realizările comunităţii. Mi-am redeschis blogul despre oraş, pe care îl creasem în toamna lui 2011, i-am refăcut interfaţa, după care am început să postez, concomitent cu ceea ce îmi rămăsese de făcut pentru ziar.

Cred, acum, că faza asta a fost foarte importantă pentru depăşirea primului şoc, pentru că m-a ajutat să nu cad psihic.

La patru zile după „anunţ“ am mers în redacţie, cu intenţia de a lămuri lucrurile, să stabilim cum facem cu adevăratul preaviz, cu restanţele salariale (erau două salarii de dat, respectiv pe martie şi aprilie, iar noi ne aflam, atunci, în 17 mai) şi cu formalităţile referitoare la desfacerea contractului de muncă. Am stat vreo două ore acolo, timp în care, am vorbit, pe rând, cu redactorul-şef adjunct şi cu redactorul-şef (ambele femei). Am vorbit despre toate şi despre nimic, dacă e să fiu sinceră. La vremea aia, am considerat că a fost o discuţie relaxantă, probabil şi pentru că am încercat să fim amabile, să nu ne jignim şi aşa mai departe.

A durat ceva până au catadisit să-mi redacteze preavizul. În primă fază, îmi scriseseră numele greşit şi puteam să tac din gură, ca să râd un pic de neatenţia lor care ar fi dus actul respectiv spre nulitate, dar le-am atras atenţia, aşa că, în cea de-a doua fază, l-au redactat corect.

V-am mai pvestit că, după ce l-am semnat şi am primit un exemplar, m-am liniştit instantaneu. Acum realizez că nu faptul că am conştientizat că nu aveam de ales şi că trebuia să merg mai departe, pe alt drum, mi-a dat starea asta, ci faptul că pe preaviz scria 10 iunie, şi nu 1 iunie, data la care îmi înceta contractul de muncă. Practic, mă agăţam de chestia asta, imaginându-mă că, poate, în acele 10 zile, se va petrece o minune şi că nu voi pleca.

Totuşi, partea lucidă şi realistă din mine mă îndemna să nu ascund apropiaţilor, cunoscuţilor şi colaboratorilor ce urma să se întâmple. Am scris pe Facebook despre asta şi reacţia oamenilor m-a surprins plăcut, m-a copleşit. N-a fost unul care să nu aibă o vorbă de încurajare, chiar dacă eram conştientă că mai mult nu puteau face pentru mine. Dar cel mai mult m-a marcat (pozitiv) faptul că exact persoanele de la care, pe undeva, aşteptam să mă ajute, dar nu le-am cerut expres acest lucru, au reacţionat prompt la problema mea şi nu numai la nivel declarativ au făcut ceva pentru mine. Au luat legătura cu redacţia, au intervenit pentru mine, iar când au înţeles că nu au cu cine vorbi, m-au luat sub aripa lor, dându-mi noul post…

Aşadar, nu e vina lor sau a altora că eu am o problemă de adaptabilitate, acolo unde sunt acum. E bine că îmi dau seama de asta, pentru a nu-i condamna pe cei din jur că nu mă simt ca peştele în apă sau că nu mă simt la fel de utilă. Meseria de ziarist nu se compară cu niciuna, deşi toate meseriile au complexitatea şi specificul lor. Nu realizezi asta din prima lună sau din primul an, ci după ani în şir, în care vezi fel de fel de cazuri, te confrunţi cu fel de fel de situaţii şi cu oameni din toate mediile sociale, în care trebuie să te pliezi după caracterul şi nevoile tuturor, fără a-ţi pierde, însă, verticalitatea. Jurnalismul este, într-adevăr, un mod de viaţă, dar depinde ce mod de viaţă îţi alegi când eşti ziarist, pentru că poţi foarte uşor să te duci încotro bate vântul, să fii oportunist şi corupt, să stai la masa regilor şi să le gâdili orgoliul, să câştigi, astfel, şi bani, dar şi foarte multe privilegii, dar poţi rămâne acelaşi om corect, cu principii, dar în acest din urmă caz nu vei primi nimic mai mult decât un salariu. Cel puţin, asta am înţeles eu din ceea ce am trăit, efectiv şi am văzut, timp de 11 ani. Dacă aş aşterne pe hârtie toate astea şi aş scoate o carte de memorii, cu siguranţă că lumea şi-ar schimba impresia despre ceea ce înseamnă să fii jurnalist de provincie, în România…

Totuşi, eu am iubit ceea ce am făcut. Chiar dacă mi se spunea, pe vremea aceea, că sunt activă şi omniprezentă peste tot, că nimeni nu mă poate vedea altfel decât cu aparatul foto în mână, în miezul evenimentului, eu nu am realizat cât de activă am fost decât în aceste patru săptămâni, în care nu am mai alergat după teme, informaţii şi subiecte, în care nu am sunat şi nu m-a sunat nimeni ca să mă cheme undeva. Mereu ziceam că, fiind corespondent local şi neavând drum în redacţie decât rar, biroul meu e strada. Dar, în inima mea, în doream să am şi eu locul meu într-un birou (cum era redacţia), să ştiu că am unde să mă duc şi de unde să mă întorc, să am colegi cu care să mă consult, cu care să vorbesc… La începuturi, mergeam des în redacţie, eram atât de mândră că pot să spun că fac parte din colectivul acela, intram în incintă cu fruntea sus şi piepul în faţă. Am vrut foarte mult să am relaţii bune cu cei de acolo dar, din păcate, destul de curând, mi-au cam tăiat entuziasmul, sfătuindu-mă să stau mai mult în zona mea şi să vin la ei când e cazul… Totuşi, eu cred că m-am înţeles bine cu ai mei colegi, chiar dacă, în ultimii 4-5 ani, cei care intraseră la ziar, odată cu mine, îşi luaseră zborul (mai de voie, mai împinşi) spre alte domenii.

Acum, am un birou, dar am sentimentul că istoria se repetă: nu e biroul în care ar trebui să fiu, nu e locul în care ar trebui să stau, în sensul că echipa de proiect e în instituţia-mamă, iar eu într-una subordonată. Am înţeles că spaţiul insuficient nu permite să fiu şi eu acolo, deşi am cercetat la faţa locului şi am văzut că ar mai încăpea şi calculatorul meu 😀

Mă simt puţin „la margine“, exact cum mă simţeam, de multe ori, din cauză că eram corespondent local, şi când lucram pentru ziar. Resimt acut nevoia de socializare, dar nu virtuală, unde stau ok şi acum (încă primesc cereri de prietenie, deşi nu mai sunt ziarista oraşului), vreau să simt că aparţin unui colectiv şi nu aşa, cum era pe hârtie, în căsuţa tehnică a ziarului…

Nu vreau similitudini cu fostul loc de muncă, pentru că ele sunt negative şi nu mă ajută deloc să trec peste şocul schimbării. Faptul că am fost trecută, oarecum, pe o linie moartă, când eu eram obişbuită să muncesc mult (deşi unii nu vedeau asta), să fac chestii inutile şi chiar absurde, pentru o individă care se crede Dumnezeu, deşi nu e nici măcar sfântă, mă consumă mult. Iar ideea că trecutul e încă proaspăt, că nu s-a scurs suficient timp ca să uit ce făceam acum o lună-o lună şi jumătate, nu mă ajută să accept că nu mai sunt ziarist.

De aceea spuneam, ieri, că tânjesc după ce am avut şi ce am făcut, deşi poate că sunt nedreaptă cu cei care mi-au întins mâna de ajutor de care aveam nevoie! Nu, nu sunt! Le voi fi mereu recunoscătoare şi loială pentru atitudinea lor, pentru faptul că nu m-au lăsat la moment de mare cumpănă. Numai că ceea ce fac acum nu îmi aduce satisfacţii morale, ci doar financiare (pentru că salariul e un pic mai mare şi se plăteşte corect), iar eu sunt genul de om (poate exagerez, poate nu) care vrea să muncească şi pentru a învăţa mereu câte ceva nou, să evolueze, nu să se înfunde într-un colţ de birou, cu nasu-n monitorul de la computer…

Asta e acum starea mea de spirit: sunt confuză, neliniştită, nemulţumită, trec de la bucurie la tristeţe şi invers, foarte repede. Probabil, aşa e normal, când intervine o astfel de schimbare în viaţă. Nu ştiu, eu aştept să trec peste şi fac orice-mi stă în putere pentru a ajuta ca lucrurile să se aşeze. Dar va fi un proces de durată, pentru că mă cunosc foarte bine. Cum, tot la fel de bine, ştiu că mereu am găsit în interiorul meu resurse să mă ridic şi să merg mai departe.

Prima lună

NegativePrima lună la noul loc de muncă a fost dificilă. Încă nu m-am adaptat şi cred că asta este cauza tuturor problemelor mele. Nu, nu am probleme cu şefii, mulţumesc lui Dumnezeu, însă faptul că biroul meu nu e chiar în incinta instituţiei angajatoare, ci într-o alta, subordonată ei, nu-mi face deloc bine. Şi asta, deoarece stau chiar în birou cu şefa, o tipă care nu a împlinit, încă, 25 de ani, plină de aere şi de fiţe, care încă nu a înţeles că nu e şi şefa mea, că am fost trimisă acolo de adevăratul şef, care nu mi-a spus să fac ce zice ea, ci să-mi văd, îmi primul rând, de treaba mea şi, în rest, s-o ajut când ea are nevoie. Totuşi, ea mă pune să-i curăţ filtrul de cafea şi să-i aduc apă pentru cafea, să mă duc să-i cumpăr suc de la magazinul de peste drum sau să sun în numele ei anumite persoane. Asta, în condiţiile în care nu dă la birou cu orele, motivând că e in diverse locuri, bineînţeles, cu treburi de serviciu, dar când o caut acolo în general nu prea e 🙂

Evident, nu am spus nimănui ce face ea, pentru că, surpriză, am observat că sunt mulţi care o apreciază, de ce, încă nu am înţeles, probabil pentru că nu o cunosc îndeajuns ori pentru că nu lucrează cu ea. Totuşi, persoane cu scaun la cap, s-au scăpat şi mi-au mărturisit ce cred despre individa asta, iar părerile lor nu sunt deloc bune, sunt chiar mai proaste decât ale mele.

Adevărul e că mie nu mi-a plăcut de când am văzut-o, iar asta se întâmpla în toamnă, când încă eram la ziar şi relaţia cu instituţia unde pe atunci încă nu era şefă, dar se pregătea pentru asta, era alta. A gafat faţă de mine din primul moment şi nici măcar faptul că am înţeles că voia să fie amabilă, nu a fost o circumstanţă atenuantă. Aceleaşi gafe, plus altele, le face şi azi, faţă de mai multe persoane, dar eu încă mai sper să se mai cizeleze puţin… 🙂

E şmecheră, ascunsă, epatează când nu e cazul (dacă e vreodată cazul…) şi, mai nou, am certitudinea că minte la greu.

Cu alte cuvinte, e total opusul meu. E cumplit să stau în birou cu o persoană cu care, practic, nu am nimic în comun şi cu care nu am ce discuta! Nu vorbim nici despre shopping, nici despre modă, filme, tv orice altceva despre care ar vorbi nişte femei normale. Îmi transmite energii negative, efectiv nu suport s-o am în preajmă, sunt mereu încordată. Nu îmi place nici când lipseşte, pentru că întotdeauna e cineva care o caută şi nu ştiu ce relaţii să dau, în condiţiile în care ea nu spune unde este, când intenţionează să revină la birou sau în care nu-mi răspunde când o sun.

Ieri am mai aflat că ar fi cuplată şi cu un tip dubios, care a făcut afaceri pe măsură în străinătate (nu mi s-a spus în ce domeniu), şi aşa am înţeles, oarecum, de ce are ea comportamentul ăsta.

Este evident că nu ne suportăm decât pentru că şeful mare a decis să fim colege de birou. Şi de abia acum înţeleg de ce m-a întrebat, încă de la început, dacă mă înţeleg cu ea şi de ce m-a sfătuit s-o mai ajut, pentru că e la început şi nu prea e diplomată. Problema e că eu nu sunt psiholog, or fata asta necesită multă înţelegere şi răbdare, calităţi imposibile la mine, care am schimbat nu numai locul, ci şi specificul muncii, şi trebuie să las în urmă tot ce am făcut până acum o lună.

Sincer, nu-mi place ceea ce fac, probabil şi pentru că restul echipei de proiect are biroul în instituţia-mamă. De abia săptămâna asta am început să mă duc pe la ei, asta după ce, în săptămâna precedentă, am cerut de lucru de la managerul de proiect. Deocamdată, traduc şi mă familiarizez cu activităţile, bugetul şi altele. Pe 12 iulie plecăm în prima deplasare în afara ţării, unde ne vom întâlni cu echipele de implementare ale  partenerilor. Starea mea de spirit, însă, e departe de una care să se bucure pentru ieşirea asta. Totul la mine e amorţit, încă sufăr că nu mai lucrez în presă, chiar dacă nu am pierdut orice relaţie cu ea. Am renunţat să mai trimit texte pe care să le semneze alţii, sentimentul pe care îl am atunci când mi le văd aşa e cumplit şi nu vreau să-mi mai fac rău singură. Scriu doar comunicate de presă, dar ele sunt puţine, deocamdată şi nici ele nu-mi dau un sentiment de satisfacţie.

E mare lucru să iubeşti ceea ce faci, am ştiut asta dintotdeauna, dar acum am confirmarea. Deşi am intrat într-o instituţie în care îi cunosc pe toţi, de la şefi la femeia de serviciu şi din punctul ăsta de vedere nu e nicio problemă, eu simt şi sunt convinsă că nu aici e locul meu,  că nu fac ceea ce trebuie şi că va trebui să mă reorientez rapid, dacă în două-trei luni nu mă adaptez. E mai greu decât am crezut. Am avut impresia că e ok, dar cu fiecare zi care trece e mai complicat, deşi mă străduiesc să uit de mine, să mă dedic noilor sarcini de muncă şi să le fac aşa cum trebuie.

Dar tânjesc să fiu ziarist. Nu pot să uit, încă nu-mi vine să cred că nu mai fac teren, că nu mă văd cu oamenii, că nu mai ascult problemele lor, că nu mai aflu lucruri noi, chiar şi bârfe. Mă sufoc în birou, în faţa calculatorului. La serviciu, simt cum mă descarc energetic, nu mă încarcă absolut nimic şi când ajung acasă, mă dor ochii şi capul, nu mă mai uit nici la tv, nu fac nimic, la 10 sunt în pat şi dorm tun până dimineaţă. Zilele trecute, mi-a fost rău la serviciu, am ameţit, am avut senzaţia că îmi voi pierde cunoştinţa. Mi-e teamă că mă voi îmblonăvi, dar deocamdată nu pot schimba nimic…

Încă ma sper că e ceva trecător. Mama este singura care a înţeles prin ce trec, deşi e în Italia şi nu vede cât sufăr şi nici nu i-am zis tot ce am scris aici. Restul lumii crede că sunt poveşti şi că ziarul a fost un coşmar pentru mine. Nu, n-a fost. Eu mi-am iubit meseria. Ce fac acum, nu. Dar sper să mă obişnuiesc şi peste câteva luni să zâmbesc atunci când voi vedea ce am scris acum. Sper

Foto: Facebook