Fără weekend. Iar! :)

De la începutul lunii, nu am avut niciun weekend liber, cap-coadă. Am remarcat asta sâmbătă seară, după ce, în miezul zilei, mi-am petrecut patru ore (10-14), împreună cu unul dintre şefi şi doi colegi….

Vineri, mi s-a spus că, a doua zi, trebuia să însoţesc unul dintre şefi la un eveniment la care instituţia pentru care lucrez era partener. Acolo, datoria mea era să fac poze şi, ulterior, să redactez un comunicat de presă. Părea simplu, dar vă spun că n-a fost deloc aşa.

Iniţiatorul evenimentului şi, totodată, cel care s-a ocupat de organizare, a fost o mai veche cunoştinţă, care mi-a creat mari probleme în anii petrecuţi în presă. Recalcitrant, reclamagiu, procesoman…. numai meseria (de altfel, nobilă) nu ştie să şi-o facă. Nu am înţeles niciodată de ce, de-a lungul anilor, nimeni nu a găsit o modalitate de a-l scoate, o vreme, din rândul oamenilor (cât de cât) normali, pentru ca individul să fie tratat într-o clinică de specialitate. Nebunia lui ţine, deja, de patologic şi mă mir că, până acum, în afară de faptul că i-a exasperat pe toţi din cauza comportamentului pe care îl are, acest bărbat nu a dat în cap la nimeni.

Dar să revin la evenimentul de sâmbătă. Am ajuns acolo, cu adjunctul şefului şi o colagă, cam după o oră şi jumătate de la deschidere. Făcurăm noi socoteala cât ar putea dura „ostilităţile“ şi când era mai bine pentru noi să ne facem apariţia. Cunoscându-l foarte bine pe individ, le-am spus  colegilor că 10.30 nu era cea mai potrivită oră, poate 11 sau 11.30. Ei bine, m-am înşelat şi eu, pentru că, efectiv, omul şi-a bătut joc de nervii noştri (care, deşi întinşi la maxim, nu au dat pe-afară, cum se zice) şi a amânat festivitatea din final, deşi pentru ea ceruse staţie de sonorizare, care să fie instalată încă de la orele 9.00! Omul cu staţia a şomat, pur şi simplu, până la 14.00, când eu, adjunctul şefului şi colega mea, ne-am urcat în maşină şi duşi am fost! Nu ştiu (sigur voi afla în dimineaţa asta) ce s-a mai întâmplat după, dacă până la urmă s-a mai dat drumul la microfoane sau nu. Oricum, prezenţa mea acolo nu-şi avea deloc rostul dar, na, dacă şefii voiau comunicat de presă…. Sper că acum s-au lămurit de ce fugeam eu mereu de nebunul ăla 🙂

Şi, uite-aşa, „nebunul ăla“ mi-a stricat weekend-ul, al doilea de când nu mai sunt la ziar. Vă povesteam că nici sâmbăta trecută nu am stat acasă, din cauza unei întruniri la care, din nou, nu era obligatoriu să ajung, dar nici nu am regretat că m-am dus din proprie iniţiativă. Recunosc, sunt mai obosită decât înainte. Nu mă simt bine într-un birou, după ce, ani la rând, am fost foarte activă pe teren. Încă nu m-am obişnuit cu asta, îmi vine să urlu sau să mă urc pe pereţi uneori, dar îmi spun că, deocamdată, nu am de ales şi că trebuie să mă adaptez.

Şi vineri am participat la un eveniment despre care, de regulă, scriam pentru ziar. Am făcut fotografii, am înregistrat alocuţiunile, dar n-a fost nevoie de comunicat de presă. Totuşi, după închidere, unul dintre foştii colaboratori, a venit în birou, mi-a oferit flori şi mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut pentru instituţia lui, ca reporter (nu vă mai spun că după aia m-a umflat pânsul). Duminică dimineaţă, am trecut la calculator şi am făcut un text despre tot ce s-a întâmplat vineri seară. L-am trimis, împreună cu pozele, la redacţie şi pe adresa unuia dintre „greii“ ei, spunând că, în cazul în care intră, poate fi semnat de cine vrea.

A intrat şi l-a semnat „greul“ 🙂 E destul de ciudat să-ţi vezi propriul articol semnat de altcineva. Prima senzaţie e aceea că ţi se fură ceva, apoi e regretul că nu ţi se mai recunoaşte apartenenţa la redacţie. Da, e frustrant. E prea devreme să spun că m-am împăcat cu situaţia. Dar nu am scris acel text ca să mă pedepsesc ori pentru a mă face să sufăr. Nici ca să le arăt foştilor şefil cât sunt eu de bună şi devotată. În primul rând, am făcut-o pentru oamenii ăia şi pentru munca lor. În al doilea rând, am făcut-o pentru mine şi pentru sufletul meu. Un reporter nu dispare odată cu plecarea lui dintr-o redacţie. Prezenţa lui poate fi remarcată, chiar dacă semnătura proprie nu mai însoţeşte un articol care a văzut lumina tiparului. Iar dacă asta poate fi, pe moment, modalitatea prin care pot continua să exist în presă, iar ea este acceptată de cei care îmi folosesc articolele, eu nu mă voi opri s-o folosesc. Ştiu, nu e corect. Şi, poate, îmi veţi reaminti ce scriam zilele trecute, că nu mă mai văd întorcându-mă în presă. Poate că încercam să mă conving că aşa este, deşi adevărul e cu totul altul. Poate că, din cauza asta am acceptat, cu o oarecare uşurinţă, să-mi sacrific alte două weekend-uri, deşi nimeni nu mă putea obliga să o fac.

Pentru ceea ce iubeşti cu adevărat, dai totul şi nu aştepţi nimic în schimb.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s