Oficial îmi merge bine

Chiar dacă azi a fost în 13, consider că a fost o zi cu noroc. Am semnat noul contract de muncă. Preavizul a expirat luni şi, teoretic, „pauza” a fost de numai două zile. Practic, însă, ea nu a existat, chiar dacă am scris ultimul articol pentru redacţie pe data de 30 mai. Din 27 mai oricum intrasem în concediu, dar de dragul vechilor mei colaboratori am mai scris câteva zile, lucru acceptat de ai mei (de acum) foşti colegi.

Simt o uşurare, pentru că, de ce să nu recunosc, nu ştiam clar când va fi gata contractul. Dar azi, când m-au sunat de la Resurse Umane, să vin la ei cu buletinul, am ştiut că, gata, lucrurile sunt pe cale să se aşeze. Şi aşa a fost. La prânz, am semnat contractul!

Salariul e bunuţ. Nu e cel care fusese vehiculat acum două săptămâni, deci e un pic mai micuţ, dar este mult mai bun decât la ziar. Aşadar, pe latură financiară nu am pierdut nimic, dimpotrivă chiar! Programul e cu adevărat de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, nu ca la ziar, unde chiar dacă în contract scria aşa, de fapt munceam 6 zile (uneori chiar 7) din 7, fără limită de program. Plus că, tot azi, la semnarea noului contract, am aflat că, datorită vechimii, aş fi avut dreptul la un concediu de odihnă de 25 de zile lucrătoare şi nu de 21, câte îmi dădea redacţia. Şi aici m-au furat, asta în condiţiile în care s-a întâmplat să scriu texte în concediu fiind, crezând că va aprecia cineva, la un moment dat! Am simţit, din nou, o silă imensă faţă de foştii şefi, care şi acum aşteaptă să-i caut eu pentru cele două salarii restante (eu am început munca în altă parte, iar ei încă nu m-au plătit  pe lunile aprilie şi mai). În plus, culmea tupeului, şi ieri, şi azi, m-au sunat ca să le furnizez materie primă pentru ştiri căci, deh, suntem vechi prieteni. Dacă ieri am răspuns la telefon, azi l-am lăsat să sune, uitându-mă la binecunoscutul număr şi înjurându-l în gând pe posesorul lui. Dacă n-ar trebui să mai scot de la ei banii aceia, azi îndrăzneam să-l înjur şi cu voce tare. Deci, mă dai afară şi după 11 ani nu găseşti o secundă măcar, ca să-mi mulţumeşti, chiar dacă nu dai doi bani pe sufletul meu, şi acum, când ai impresia că „m-am orientat bine” (ceea ce e complet fals; am avut noroc!), vrei să mă convingi că valorez ceva, deşi cu toţii ştim că doar interesul îţi poartă fesul! Urât! Dar după atâta timp petrecut în ograda lor, acum nu mă mai miră nimic….

Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că am găsit imediat un loc de muncă, în pofida faptului că, deocamdată, contractul e valabil timp de doi ani. Nu vreau să mă gândesc la asta, acum. Ceea ce mi s-a întâmplat mi-a dovedit că nimic nu e veşnic, atunci când este vorba despre serviciu. Am fost naivă când am crezut că, străduindu-mă să fiu angajatul model, cineva o să ţină cont de asta. Nu, n-a ţinut. Cu exact o lună înainte să fiu concediată, şefa mică s-a scăpat spunând că, după 40 de ani, un reporter nu mai poate face carieră, e depăşit. „Dar eu am împlinit 41”, i-am reamintit. „Dar nu era vorba de tine”, a întors-o ea. Probabil că nu era atunci vorba de mine. Între timp, însă, lucrurile s-au mai schimbat. N-o să înţeleg niciodată de ce, tocmai după 40 de ani, un reporter este depăşit, deşi tocmai atunci el se poate numi profesionist, ştie exact ce are de făcut. Sau, poate, tocmai pentru că are experienţă e mai greu de influenţat, manipulat şi ţinut la un salariu mizer…

Astăzi, o cunoştinţă din televiziunea locală, m-a sfătuit să nu-mi pierd speranţa că, într-o zi, mă voi întoarce în presă. I-am spus că simt că acest lucru nu se va mai întâmpla, pentru că nu mă mai văd la acelaşi ziar sau la altul ca el. Că n-aş mai putea să fiu cum am fost timp de 11 ani. Poate, dacă societatea va evolua şi presa din România nu va mai fi atât de subjugată politic, da, atunci voi reveni. Dar, sincer, nu cred că voi apuca acest moment.

Da, oficial se pare că îmi merge bine. Încerc să mă adaptez situaţiei. Acum o lună, pe 13 mai, încă nu ştiam că redacţia hotărâse concedierea mea. Astăzi, am semnat contractul pentru noul loc de muncă. Viaţa mea a fost total dată peste cap. Am suferit, am plâns şi încă mai plâng după meseria pe care am iubit-o atât de mult. Faptul că fişa postului îmi permite să mai ţin legătura cu presa mă ajută în perioada asta. Dar nu e la fel. Nimic nu va mai fi la fel. Iar eu nu pot accepta jumătăţile de măsură. Aşadar, voi merge pe noul drum, cu speranţa că va fi mai bine.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s