A doua săptămână

…sau, mai corect spus, către mijlocul ei!

În aceste zile mă încearcă o senzaţie de inutilitate. Încă nu m-am obişnuit cu faptul că nu mai fac teren şi nu mai scriu articole. Tot mi se mai pare ceva nefiresc, mai ales pentru că, pe jumătate, mai păstrez relaţiile cu sursele. Recunosc, mi-e foarte greu. Mai ales după ce, azi, mi s-a confirmat bănuiala că nu corespondenţii locali au fost cei vizaţi de concedierea cauzată, chipurile, de criza financiară, ci tocmai eu. Celălalt coleg, din altă zonă, scrie în continuare la ziar. Nu pot să nu mă gândesc la asta, deşi încerc să nu port ranchiună, să merg mai departe, să iau lucrurile aşa cum vin. E greu să nu-mi pun întrebări, deşi acum ştiu răspunsul la ele. Da, în aprilie am deranjat mult prin ceea ce am scris într-o postare pe Facebook. V-am povestit despre acest episod. Eu am crezut că a fost depăşit, dar m-am înşelat. E nu ştiu a câta oară când redacţia (şi mă refer la cei din fruntea ei, nu la toţi colegii) dovedeşte că nu suportă nici adevărul, nici pe cel care îl strigă în gura mare. Mi-e milă de fetele alea care se cred cineva doar pentru că, ierarhic, sunt un pic peste restul celor care muncesc acolo. Când am fost să semnez preavizul şi am vorbit cu ele, le priveam cu o oarecare detaşare. Niciodată, în 11 ani, nu au găsit răgazul de a discuta cu mine despre toate şi despre orice, dar la un moment dat, redactorul-şef adjunct (sau şefa-mică) a spus că timp de 30 de ani are de plătit un credit. Sigur e pentru casa nouă. Şi atunci am înţeles de ce e nevoită să stea în genunchi şi de ce părerile ei de rău, în ce priveşte situaţia mea, nu erau 100% sincere. Fiecare trebuie să supravieţuiască. Şi dacă am picat eu, pentru ea nu e nicio pierdere. Oricine poate suplini absenţa mea cu un alt text. Dar absenţa salariului ei, din care să-şi plătească lunar şi la termen rata, nu prea poate fi trecută cu vederea….

Privind lucrurile din acest unghi, nu am de ce să regret plecarea din presă. Nu poţi rămâne acolo unde nu eşti dorit. Când vocea ta se aude peste vocea turmei, iar turma se teme să recunoască adevărul, nu e normal să rămâi în mijlocul ei. Mă bucur că, la scurtă vreme după răbufnirea mea de pe Facebook, una dintre colege a repetat greşeala care mă exasperase. Şi a făcut-o pe teritoriul meu, faţă de o sursă de-a mea care a remarcat situaţia în care se afla şi mi-a relatat-o. Mai mult de atât, ce să spun?!

Tot în aceste zile, mi s-a confirmat că da, în unele instituţii bugetare, nu se prea munceşte, ba mai mult, se fură din timpul de serviciu, deşi salariul se încasează bine-merci, la data stabilită, de pe card… Şi culmea e că eu, fiind nouă, trebuie să ţin locul celor care altceva mai bun de făcut nu au decât să taie frunză la câini, deşi se plâng că au mult de muncă!

Partea bună e că, în viitor, nu voi lucra cu ei şi că voi fi ocupată suficient cât să ajung obosită acasă şi să nu am chef decât să dorm…

În rest, e linişte. Încă nu m-am obişnuit cu modul ăsta de viaţă, după atâţia ani de zbucium, dar am tot timpul…

Reclame

Un gând despre “A doua săptămână

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s