Colege

Nu v-am spus că acum sunt colegă cu ex-prietena mea, de care v-am tot povestit aici 🙂

Întâmplarea, fericită sau nu (asta depinde numai de modul cum privim lucrurile fiecare dintre noi), face ca birourile noatre să fie despărţite doar de un perete. Amândouă ştim unde ne aflăm. Totuşi, nu ne vedem şi nu ne salutăm. În momentul în care am fost anunţată că voi fi angajată, i-am spus şefului că singura persoană din instituţie cu care nu vorbesc este chiar fosta mea prietenă şi că aş vrea să se ştie de la început acest lucru. Mi s-a răspuns că nu sunt singura colegă cu care ex-amica mea „face figuri“…

Zilele trecute, un fost prieten comun m-a întrebat, pe Facebook, ce mai face ea. Nu şi-a dat seama că nu mai ţinem legătura, deşi acest lucru putea fi lesne observat din postările mele, unde ea nu apare menţionată nicăieri şi nici la comentarii nu este prezentă. I-am spus adevărul şi ce m-a surprins a fost faptul că şi el mi-a zis că, oricum, ea era mai ciudăţică. Toată lumea o percepea/percepe aşa, dar nimeni nu a recunoscut asta până ce nu am mai fost prietene.

Recunosc, am uneori un sentiment neplăcut când conştientizez că nu putem avea nici măcar o relaţie strict profesională. Observ cum colega mea de birou face eforturi să nu treacă pe la ea, deşi ştiu că vorbesc. Ex-amica mea nu a mai intrat în biroul nostru de la sfârşitul lui mai, când nu ştia că mă aflu acolo şi, ca de obicei, m-a ignorat total. Nu e vina mea că se întâmplă asta şi nici nu am cum să schimb ceva.

Îmi amintesc faptul că, pe vremuri, când ne înţelegeam bine, îmi doream să fim colege de muncă. Acum suntem, dar la ce ne mai foloseşte? Nimic nu e şi nu va mai fi la fel…

Fără weekend. Iar! :)

De la începutul lunii, nu am avut niciun weekend liber, cap-coadă. Am remarcat asta sâmbătă seară, după ce, în miezul zilei, mi-am petrecut patru ore (10-14), împreună cu unul dintre şefi şi doi colegi….

Vineri, mi s-a spus că, a doua zi, trebuia să însoţesc unul dintre şefi la un eveniment la care instituţia pentru care lucrez era partener. Acolo, datoria mea era să fac poze şi, ulterior, să redactez un comunicat de presă. Părea simplu, dar vă spun că n-a fost deloc aşa.

Iniţiatorul evenimentului şi, totodată, cel care s-a ocupat de organizare, a fost o mai veche cunoştinţă, care mi-a creat mari probleme în anii petrecuţi în presă. Recalcitrant, reclamagiu, procesoman…. numai meseria (de altfel, nobilă) nu ştie să şi-o facă. Nu am înţeles niciodată de ce, de-a lungul anilor, nimeni nu a găsit o modalitate de a-l scoate, o vreme, din rândul oamenilor (cât de cât) normali, pentru ca individul să fie tratat într-o clinică de specialitate. Nebunia lui ţine, deja, de patologic şi mă mir că, până acum, în afară de faptul că i-a exasperat pe toţi din cauza comportamentului pe care îl are, acest bărbat nu a dat în cap la nimeni.

Dar să revin la evenimentul de sâmbătă. Am ajuns acolo, cu adjunctul şefului şi o colagă, cam după o oră şi jumătate de la deschidere. Făcurăm noi socoteala cât ar putea dura „ostilităţile“ şi când era mai bine pentru noi să ne facem apariţia. Cunoscându-l foarte bine pe individ, le-am spus  colegilor că 10.30 nu era cea mai potrivită oră, poate 11 sau 11.30. Ei bine, m-am înşelat şi eu, pentru că, efectiv, omul şi-a bătut joc de nervii noştri (care, deşi întinşi la maxim, nu au dat pe-afară, cum se zice) şi a amânat festivitatea din final, deşi pentru ea ceruse staţie de sonorizare, care să fie instalată încă de la orele 9.00! Omul cu staţia a şomat, pur şi simplu, până la 14.00, când eu, adjunctul şefului şi colega mea, ne-am urcat în maşină şi duşi am fost! Nu ştiu (sigur voi afla în dimineaţa asta) ce s-a mai întâmplat după, dacă până la urmă s-a mai dat drumul la microfoane sau nu. Oricum, prezenţa mea acolo nu-şi avea deloc rostul dar, na, dacă şefii voiau comunicat de presă…. Sper că acum s-au lămurit de ce fugeam eu mereu de nebunul ăla 🙂

Şi, uite-aşa, „nebunul ăla“ mi-a stricat weekend-ul, al doilea de când nu mai sunt la ziar. Vă povesteam că nici sâmbăta trecută nu am stat acasă, din cauza unei întruniri la care, din nou, nu era obligatoriu să ajung, dar nici nu am regretat că m-am dus din proprie iniţiativă. Recunosc, sunt mai obosită decât înainte. Nu mă simt bine într-un birou, după ce, ani la rând, am fost foarte activă pe teren. Încă nu m-am obişnuit cu asta, îmi vine să urlu sau să mă urc pe pereţi uneori, dar îmi spun că, deocamdată, nu am de ales şi că trebuie să mă adaptez.

Şi vineri am participat la un eveniment despre care, de regulă, scriam pentru ziar. Am făcut fotografii, am înregistrat alocuţiunile, dar n-a fost nevoie de comunicat de presă. Totuşi, după închidere, unul dintre foştii colaboratori, a venit în birou, mi-a oferit flori şi mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut pentru instituţia lui, ca reporter (nu vă mai spun că după aia m-a umflat pânsul). Duminică dimineaţă, am trecut la calculator şi am făcut un text despre tot ce s-a întâmplat vineri seară. L-am trimis, împreună cu pozele, la redacţie şi pe adresa unuia dintre „greii“ ei, spunând că, în cazul în care intră, poate fi semnat de cine vrea.

A intrat şi l-a semnat „greul“ 🙂 E destul de ciudat să-ţi vezi propriul articol semnat de altcineva. Prima senzaţie e aceea că ţi se fură ceva, apoi e regretul că nu ţi se mai recunoaşte apartenenţa la redacţie. Da, e frustrant. E prea devreme să spun că m-am împăcat cu situaţia. Dar nu am scris acel text ca să mă pedepsesc ori pentru a mă face să sufăr. Nici ca să le arăt foştilor şefil cât sunt eu de bună şi devotată. În primul rând, am făcut-o pentru oamenii ăia şi pentru munca lor. În al doilea rând, am făcut-o pentru mine şi pentru sufletul meu. Un reporter nu dispare odată cu plecarea lui dintr-o redacţie. Prezenţa lui poate fi remarcată, chiar dacă semnătura proprie nu mai însoţeşte un articol care a văzut lumina tiparului. Iar dacă asta poate fi, pe moment, modalitatea prin care pot continua să exist în presă, iar ea este acceptată de cei care îmi folosesc articolele, eu nu mă voi opri s-o folosesc. Ştiu, nu e corect. Şi, poate, îmi veţi reaminti ce scriam zilele trecute, că nu mă mai văd întorcându-mă în presă. Poate că încercam să mă conving că aşa este, deşi adevărul e cu totul altul. Poate că, din cauza asta am acceptat, cu o oarecare uşurinţă, să-mi sacrific alte două weekend-uri, deşi nimeni nu mă putea obliga să o fac.

Pentru ceea ce iubeşti cu adevărat, dai totul şi nu aştepţi nimic în schimb.

Oficial îmi merge bine

Chiar dacă azi a fost în 13, consider că a fost o zi cu noroc. Am semnat noul contract de muncă. Preavizul a expirat luni şi, teoretic, „pauza” a fost de numai două zile. Practic, însă, ea nu a existat, chiar dacă am scris ultimul articol pentru redacţie pe data de 30 mai. Din 27 mai oricum intrasem în concediu, dar de dragul vechilor mei colaboratori am mai scris câteva zile, lucru acceptat de ai mei (de acum) foşti colegi.

Simt o uşurare, pentru că, de ce să nu recunosc, nu ştiam clar când va fi gata contractul. Dar azi, când m-au sunat de la Resurse Umane, să vin la ei cu buletinul, am ştiut că, gata, lucrurile sunt pe cale să se aşeze. Şi aşa a fost. La prânz, am semnat contractul!

Salariul e bunuţ. Nu e cel care fusese vehiculat acum două săptămâni, deci e un pic mai micuţ, dar este mult mai bun decât la ziar. Aşadar, pe latură financiară nu am pierdut nimic, dimpotrivă chiar! Programul e cu adevărat de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, nu ca la ziar, unde chiar dacă în contract scria aşa, de fapt munceam 6 zile (uneori chiar 7) din 7, fără limită de program. Plus că, tot azi, la semnarea noului contract, am aflat că, datorită vechimii, aş fi avut dreptul la un concediu de odihnă de 25 de zile lucrătoare şi nu de 21, câte îmi dădea redacţia. Şi aici m-au furat, asta în condiţiile în care s-a întâmplat să scriu texte în concediu fiind, crezând că va aprecia cineva, la un moment dat! Am simţit, din nou, o silă imensă faţă de foştii şefi, care şi acum aşteaptă să-i caut eu pentru cele două salarii restante (eu am început munca în altă parte, iar ei încă nu m-au plătit  pe lunile aprilie şi mai). În plus, culmea tupeului, şi ieri, şi azi, m-au sunat ca să le furnizez materie primă pentru ştiri căci, deh, suntem vechi prieteni. Dacă ieri am răspuns la telefon, azi l-am lăsat să sune, uitându-mă la binecunoscutul număr şi înjurându-l în gând pe posesorul lui. Dacă n-ar trebui să mai scot de la ei banii aceia, azi îndrăzneam să-l înjur şi cu voce tare. Deci, mă dai afară şi după 11 ani nu găseşti o secundă măcar, ca să-mi mulţumeşti, chiar dacă nu dai doi bani pe sufletul meu, şi acum, când ai impresia că „m-am orientat bine” (ceea ce e complet fals; am avut noroc!), vrei să mă convingi că valorez ceva, deşi cu toţii ştim că doar interesul îţi poartă fesul! Urât! Dar după atâta timp petrecut în ograda lor, acum nu mă mai miră nimic….

Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că am găsit imediat un loc de muncă, în pofida faptului că, deocamdată, contractul e valabil timp de doi ani. Nu vreau să mă gândesc la asta, acum. Ceea ce mi s-a întâmplat mi-a dovedit că nimic nu e veşnic, atunci când este vorba despre serviciu. Am fost naivă când am crezut că, străduindu-mă să fiu angajatul model, cineva o să ţină cont de asta. Nu, n-a ţinut. Cu exact o lună înainte să fiu concediată, şefa mică s-a scăpat spunând că, după 40 de ani, un reporter nu mai poate face carieră, e depăşit. „Dar eu am împlinit 41”, i-am reamintit. „Dar nu era vorba de tine”, a întors-o ea. Probabil că nu era atunci vorba de mine. Între timp, însă, lucrurile s-au mai schimbat. N-o să înţeleg niciodată de ce, tocmai după 40 de ani, un reporter este depăşit, deşi tocmai atunci el se poate numi profesionist, ştie exact ce are de făcut. Sau, poate, tocmai pentru că are experienţă e mai greu de influenţat, manipulat şi ţinut la un salariu mizer…

Astăzi, o cunoştinţă din televiziunea locală, m-a sfătuit să nu-mi pierd speranţa că, într-o zi, mă voi întoarce în presă. I-am spus că simt că acest lucru nu se va mai întâmpla, pentru că nu mă mai văd la acelaşi ziar sau la altul ca el. Că n-aş mai putea să fiu cum am fost timp de 11 ani. Poate, dacă societatea va evolua şi presa din România nu va mai fi atât de subjugată politic, da, atunci voi reveni. Dar, sincer, nu cred că voi apuca acest moment.

Da, oficial se pare că îmi merge bine. Încerc să mă adaptez situaţiei. Acum o lună, pe 13 mai, încă nu ştiam că redacţia hotărâse concedierea mea. Astăzi, am semnat contractul pentru noul loc de muncă. Viaţa mea a fost total dată peste cap. Am suferit, am plâns şi încă mai plâng după meseria pe care am iubit-o atât de mult. Faptul că fişa postului îmi permite să mai ţin legătura cu presa mă ajută în perioada asta. Dar nu e la fel. Nimic nu va mai fi la fel. Iar eu nu pot accepta jumătăţile de măsură. Aşadar, voi merge pe noul drum, cu speranţa că va fi mai bine.