Colege

Nu v-am spus că acum sunt colegă cu ex-prietena mea, de care v-am tot povestit aici 🙂

Întâmplarea, fericită sau nu (asta depinde numai de modul cum privim lucrurile fiecare dintre noi), face ca birourile noatre să fie despărţite doar de un perete. Amândouă ştim unde ne aflăm. Totuşi, nu ne vedem şi nu ne salutăm. În momentul în care am fost anunţată că voi fi angajată, i-am spus şefului că singura persoană din instituţie cu care nu vorbesc este chiar fosta mea prietenă şi că aş vrea să se ştie de la început acest lucru. Mi s-a răspuns că nu sunt singura colegă cu care ex-amica mea „face figuri“…

Zilele trecute, un fost prieten comun m-a întrebat, pe Facebook, ce mai face ea. Nu şi-a dat seama că nu mai ţinem legătura, deşi acest lucru putea fi lesne observat din postările mele, unde ea nu apare menţionată nicăieri şi nici la comentarii nu este prezentă. I-am spus adevărul şi ce m-a surprins a fost faptul că şi el mi-a zis că, oricum, ea era mai ciudăţică. Toată lumea o percepea/percepe aşa, dar nimeni nu a recunoscut asta până ce nu am mai fost prietene.

Recunosc, am uneori un sentiment neplăcut când conştientizez că nu putem avea nici măcar o relaţie strict profesională. Observ cum colega mea de birou face eforturi să nu treacă pe la ea, deşi ştiu că vorbesc. Ex-amica mea nu a mai intrat în biroul nostru de la sfârşitul lui mai, când nu ştia că mă aflu acolo şi, ca de obicei, m-a ignorat total. Nu e vina mea că se întâmplă asta şi nici nu am cum să schimb ceva.

Îmi amintesc faptul că, pe vremuri, când ne înţelegeam bine, îmi doream să fim colege de muncă. Acum suntem, dar la ce ne mai foloseşte? Nimic nu e şi nu va mai fi la fel…

Anunțuri

Fără weekend. Iar! :)

De la începutul lunii, nu am avut niciun weekend liber, cap-coadă. Am remarcat asta sâmbătă seară, după ce, în miezul zilei, mi-am petrecut patru ore (10-14), împreună cu unul dintre şefi şi doi colegi….

Vineri, mi s-a spus că, a doua zi, trebuia să însoţesc unul dintre şefi la un eveniment la care instituţia pentru care lucrez era partener. Acolo, datoria mea era să fac poze şi, ulterior, să redactez un comunicat de presă. Părea simplu, dar vă spun că n-a fost deloc aşa.

Iniţiatorul evenimentului şi, totodată, cel care s-a ocupat de organizare, a fost o mai veche cunoştinţă, care mi-a creat mari probleme în anii petrecuţi în presă. Recalcitrant, reclamagiu, procesoman…. numai meseria (de altfel, nobilă) nu ştie să şi-o facă. Nu am înţeles niciodată de ce, de-a lungul anilor, nimeni nu a găsit o modalitate de a-l scoate, o vreme, din rândul oamenilor (cât de cât) normali, pentru ca individul să fie tratat într-o clinică de specialitate. Nebunia lui ţine, deja, de patologic şi mă mir că, până acum, în afară de faptul că i-a exasperat pe toţi din cauza comportamentului pe care îl are, acest bărbat nu a dat în cap la nimeni.

Dar să revin la evenimentul de sâmbătă. Am ajuns acolo, cu adjunctul şefului şi o colagă, cam după o oră şi jumătate de la deschidere. Făcurăm noi socoteala cât ar putea dura „ostilităţile“ şi când era mai bine pentru noi să ne facem apariţia. Cunoscându-l foarte bine pe individ, le-am spus  colegilor că 10.30 nu era cea mai potrivită oră, poate 11 sau 11.30. Ei bine, m-am înşelat şi eu, pentru că, efectiv, omul şi-a bătut joc de nervii noştri (care, deşi întinşi la maxim, nu au dat pe-afară, cum se zice) şi a amânat festivitatea din final, deşi pentru ea ceruse staţie de sonorizare, care să fie instalată încă de la orele 9.00! Omul cu staţia a şomat, pur şi simplu, până la 14.00, când eu, adjunctul şefului şi colega mea, ne-am urcat în maşină şi duşi am fost! Nu ştiu (sigur voi afla în dimineaţa asta) ce s-a mai întâmplat după, dacă până la urmă s-a mai dat drumul la microfoane sau nu. Oricum, prezenţa mea acolo nu-şi avea deloc rostul dar, na, dacă şefii voiau comunicat de presă…. Sper că acum s-au lămurit de ce fugeam eu mereu de nebunul ăla 🙂

Şi, uite-aşa, „nebunul ăla“ mi-a stricat weekend-ul, al doilea de când nu mai sunt la ziar. Vă povesteam că nici sâmbăta trecută nu am stat acasă, din cauza unei întruniri la care, din nou, nu era obligatoriu să ajung, dar nici nu am regretat că m-am dus din proprie iniţiativă. Recunosc, sunt mai obosită decât înainte. Nu mă simt bine într-un birou, după ce, ani la rând, am fost foarte activă pe teren. Încă nu m-am obişnuit cu asta, îmi vine să urlu sau să mă urc pe pereţi uneori, dar îmi spun că, deocamdată, nu am de ales şi că trebuie să mă adaptez.

Şi vineri am participat la un eveniment despre care, de regulă, scriam pentru ziar. Am făcut fotografii, am înregistrat alocuţiunile, dar n-a fost nevoie de comunicat de presă. Totuşi, după închidere, unul dintre foştii colaboratori, a venit în birou, mi-a oferit flori şi mi-a mulţumit pentru tot ce am făcut pentru instituţia lui, ca reporter (nu vă mai spun că după aia m-a umflat pânsul). Duminică dimineaţă, am trecut la calculator şi am făcut un text despre tot ce s-a întâmplat vineri seară. L-am trimis, împreună cu pozele, la redacţie şi pe adresa unuia dintre „greii“ ei, spunând că, în cazul în care intră, poate fi semnat de cine vrea.

A intrat şi l-a semnat „greul“ 🙂 E destul de ciudat să-ţi vezi propriul articol semnat de altcineva. Prima senzaţie e aceea că ţi se fură ceva, apoi e regretul că nu ţi se mai recunoaşte apartenenţa la redacţie. Da, e frustrant. E prea devreme să spun că m-am împăcat cu situaţia. Dar nu am scris acel text ca să mă pedepsesc ori pentru a mă face să sufăr. Nici ca să le arăt foştilor şefil cât sunt eu de bună şi devotată. În primul rând, am făcut-o pentru oamenii ăia şi pentru munca lor. În al doilea rând, am făcut-o pentru mine şi pentru sufletul meu. Un reporter nu dispare odată cu plecarea lui dintr-o redacţie. Prezenţa lui poate fi remarcată, chiar dacă semnătura proprie nu mai însoţeşte un articol care a văzut lumina tiparului. Iar dacă asta poate fi, pe moment, modalitatea prin care pot continua să exist în presă, iar ea este acceptată de cei care îmi folosesc articolele, eu nu mă voi opri s-o folosesc. Ştiu, nu e corect. Şi, poate, îmi veţi reaminti ce scriam zilele trecute, că nu mă mai văd întorcându-mă în presă. Poate că încercam să mă conving că aşa este, deşi adevărul e cu totul altul. Poate că, din cauza asta am acceptat, cu o oarecare uşurinţă, să-mi sacrific alte două weekend-uri, deşi nimeni nu mă putea obliga să o fac.

Pentru ceea ce iubeşti cu adevărat, dai totul şi nu aştepţi nimic în schimb.

Oficial îmi merge bine

Chiar dacă azi a fost în 13, consider că a fost o zi cu noroc. Am semnat noul contract de muncă. Preavizul a expirat luni şi, teoretic, „pauza” a fost de numai două zile. Practic, însă, ea nu a existat, chiar dacă am scris ultimul articol pentru redacţie pe data de 30 mai. Din 27 mai oricum intrasem în concediu, dar de dragul vechilor mei colaboratori am mai scris câteva zile, lucru acceptat de ai mei (de acum) foşti colegi.

Simt o uşurare, pentru că, de ce să nu recunosc, nu ştiam clar când va fi gata contractul. Dar azi, când m-au sunat de la Resurse Umane, să vin la ei cu buletinul, am ştiut că, gata, lucrurile sunt pe cale să se aşeze. Şi aşa a fost. La prânz, am semnat contractul!

Salariul e bunuţ. Nu e cel care fusese vehiculat acum două săptămâni, deci e un pic mai micuţ, dar este mult mai bun decât la ziar. Aşadar, pe latură financiară nu am pierdut nimic, dimpotrivă chiar! Programul e cu adevărat de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, nu ca la ziar, unde chiar dacă în contract scria aşa, de fapt munceam 6 zile (uneori chiar 7) din 7, fără limită de program. Plus că, tot azi, la semnarea noului contract, am aflat că, datorită vechimii, aş fi avut dreptul la un concediu de odihnă de 25 de zile lucrătoare şi nu de 21, câte îmi dădea redacţia. Şi aici m-au furat, asta în condiţiile în care s-a întâmplat să scriu texte în concediu fiind, crezând că va aprecia cineva, la un moment dat! Am simţit, din nou, o silă imensă faţă de foştii şefi, care şi acum aşteaptă să-i caut eu pentru cele două salarii restante (eu am început munca în altă parte, iar ei încă nu m-au plătit  pe lunile aprilie şi mai). În plus, culmea tupeului, şi ieri, şi azi, m-au sunat ca să le furnizez materie primă pentru ştiri căci, deh, suntem vechi prieteni. Dacă ieri am răspuns la telefon, azi l-am lăsat să sune, uitându-mă la binecunoscutul număr şi înjurându-l în gând pe posesorul lui. Dacă n-ar trebui să mai scot de la ei banii aceia, azi îndrăzneam să-l înjur şi cu voce tare. Deci, mă dai afară şi după 11 ani nu găseşti o secundă măcar, ca să-mi mulţumeşti, chiar dacă nu dai doi bani pe sufletul meu, şi acum, când ai impresia că „m-am orientat bine” (ceea ce e complet fals; am avut noroc!), vrei să mă convingi că valorez ceva, deşi cu toţii ştim că doar interesul îţi poartă fesul! Urât! Dar după atâta timp petrecut în ograda lor, acum nu mă mai miră nimic….

Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că am găsit imediat un loc de muncă, în pofida faptului că, deocamdată, contractul e valabil timp de doi ani. Nu vreau să mă gândesc la asta, acum. Ceea ce mi s-a întâmplat mi-a dovedit că nimic nu e veşnic, atunci când este vorba despre serviciu. Am fost naivă când am crezut că, străduindu-mă să fiu angajatul model, cineva o să ţină cont de asta. Nu, n-a ţinut. Cu exact o lună înainte să fiu concediată, şefa mică s-a scăpat spunând că, după 40 de ani, un reporter nu mai poate face carieră, e depăşit. „Dar eu am împlinit 41”, i-am reamintit. „Dar nu era vorba de tine”, a întors-o ea. Probabil că nu era atunci vorba de mine. Între timp, însă, lucrurile s-au mai schimbat. N-o să înţeleg niciodată de ce, tocmai după 40 de ani, un reporter este depăşit, deşi tocmai atunci el se poate numi profesionist, ştie exact ce are de făcut. Sau, poate, tocmai pentru că are experienţă e mai greu de influenţat, manipulat şi ţinut la un salariu mizer…

Astăzi, o cunoştinţă din televiziunea locală, m-a sfătuit să nu-mi pierd speranţa că, într-o zi, mă voi întoarce în presă. I-am spus că simt că acest lucru nu se va mai întâmpla, pentru că nu mă mai văd la acelaşi ziar sau la altul ca el. Că n-aş mai putea să fiu cum am fost timp de 11 ani. Poate, dacă societatea va evolua şi presa din România nu va mai fi atât de subjugată politic, da, atunci voi reveni. Dar, sincer, nu cred că voi apuca acest moment.

Da, oficial se pare că îmi merge bine. Încerc să mă adaptez situaţiei. Acum o lună, pe 13 mai, încă nu ştiam că redacţia hotărâse concedierea mea. Astăzi, am semnat contractul pentru noul loc de muncă. Viaţa mea a fost total dată peste cap. Am suferit, am plâns şi încă mai plâng după meseria pe care am iubit-o atât de mult. Faptul că fişa postului îmi permite să mai ţin legătura cu presa mă ajută în perioada asta. Dar nu e la fel. Nimic nu va mai fi la fel. Iar eu nu pot accepta jumătăţile de măsură. Aşadar, voi merge pe noul drum, cu speranţa că va fi mai bine.

A doua săptămână

…sau, mai corect spus, către mijlocul ei!

În aceste zile mă încearcă o senzaţie de inutilitate. Încă nu m-am obişnuit cu faptul că nu mai fac teren şi nu mai scriu articole. Tot mi se mai pare ceva nefiresc, mai ales pentru că, pe jumătate, mai păstrez relaţiile cu sursele. Recunosc, mi-e foarte greu. Mai ales după ce, azi, mi s-a confirmat bănuiala că nu corespondenţii locali au fost cei vizaţi de concedierea cauzată, chipurile, de criza financiară, ci tocmai eu. Celălalt coleg, din altă zonă, scrie în continuare la ziar. Nu pot să nu mă gândesc la asta, deşi încerc să nu port ranchiună, să merg mai departe, să iau lucrurile aşa cum vin. E greu să nu-mi pun întrebări, deşi acum ştiu răspunsul la ele. Da, în aprilie am deranjat mult prin ceea ce am scris într-o postare pe Facebook. V-am povestit despre acest episod. Eu am crezut că a fost depăşit, dar m-am înşelat. E nu ştiu a câta oară când redacţia (şi mă refer la cei din fruntea ei, nu la toţi colegii) dovedeşte că nu suportă nici adevărul, nici pe cel care îl strigă în gura mare. Mi-e milă de fetele alea care se cred cineva doar pentru că, ierarhic, sunt un pic peste restul celor care muncesc acolo. Când am fost să semnez preavizul şi am vorbit cu ele, le priveam cu o oarecare detaşare. Niciodată, în 11 ani, nu au găsit răgazul de a discuta cu mine despre toate şi despre orice, dar la un moment dat, redactorul-şef adjunct (sau şefa-mică) a spus că timp de 30 de ani are de plătit un credit. Sigur e pentru casa nouă. Şi atunci am înţeles de ce e nevoită să stea în genunchi şi de ce părerile ei de rău, în ce priveşte situaţia mea, nu erau 100% sincere. Fiecare trebuie să supravieţuiască. Şi dacă am picat eu, pentru ea nu e nicio pierdere. Oricine poate suplini absenţa mea cu un alt text. Dar absenţa salariului ei, din care să-şi plătească lunar şi la termen rata, nu prea poate fi trecută cu vederea….

Privind lucrurile din acest unghi, nu am de ce să regret plecarea din presă. Nu poţi rămâne acolo unde nu eşti dorit. Când vocea ta se aude peste vocea turmei, iar turma se teme să recunoască adevărul, nu e normal să rămâi în mijlocul ei. Mă bucur că, la scurtă vreme după răbufnirea mea de pe Facebook, una dintre colege a repetat greşeala care mă exasperase. Şi a făcut-o pe teritoriul meu, faţă de o sursă de-a mea care a remarcat situaţia în care se afla şi mi-a relatat-o. Mai mult de atât, ce să spun?!

Tot în aceste zile, mi s-a confirmat că da, în unele instituţii bugetare, nu se prea munceşte, ba mai mult, se fură din timpul de serviciu, deşi salariul se încasează bine-merci, la data stabilită, de pe card… Şi culmea e că eu, fiind nouă, trebuie să ţin locul celor care altceva mai bun de făcut nu au decât să taie frunză la câini, deşi se plâng că au mult de muncă!

Partea bună e că, în viitor, nu voi lucra cu ei şi că voi fi ocupată suficient cât să ajung obosită acasă şi să nu am chef decât să dorm…

În rest, e linişte. Încă nu m-am obişnuit cu modul ăsta de viaţă, după atâţia ani de zbucium, dar am tot timpul…

Prima săptămână

Prima mea săptămână la noul loc de muncă a fost una cu sentimente amestecate.

Luni a fost o zi agitată. Am început-o în biroul şefului şi am sfârşit-o în biroul provizoriu. Spun  „provizoriu“, întrucât nu e în incinta instituţiei, ci în altă clădire. Voi rămâne acolo până se organizează departamentul în care voi lucra în următorii 2 ani.

Între timp, am dat o fugă şi pe la redacţie, de unde mi-am ridicat salariul pe luna martie! Da, e o mizerie ce se întâmplă, aş avea toate motivele din lume să dau conducerea în judecată, dar prefer să rămân în relaţii bune, şi nu de dragul lor, ci al meseriei pe care am iubit-o şi o voi iubi mereu…

De marţi, însă, am văzut cum e să nu mai fiu în centrul evenimentelor, să le privesc de pe margine, să le comentez tot de acolo. Nu mi-a fost uşor. Într-o primă fază, inactivitatea mi-a dat o stare în care îmi venea să mă urc pe pereţi. E prima oară când experimentez ziua de lucru de 8 ore şi săptămâna de 5 zile. Timp de 11 ani, eu nu am avut weekend-uri, decât la începuturi şi, apoi, în concediile de odihnă. Cam din 2008-2009 şi până am fost nevoită să plec de la ziar, am jinduit după timpul dedicat exclusiv familiei, mi se părea mereu că nu mă dedic suficient ei. În această săptămână, însă, am văzut şi eu cum e să ai pauză de masă (în care îmi permit să ajung acasă) şi cum e să termini programul la 5 PM.

Ciudat mi s-a părut să nu-mi sune telefonul, decât foarte rar, iar persoana care mă apelează să fie de acasă. La fel de nefiresc mi s-a părut şi faptul că, după orele 17.00, pot să fac ce vreau: să dorm, să gătesc, să stau pe net, să citesc… şi nu să mă întreb dacă se va mai întâmpla ceva despre care aş fi nevoită să scriu.

Dar joi s-a întâmplat ceva şi atunci colegii foştii colegi de la ziar şi-au adus aminte de mine, dar nu ca să mă felicite că m-am descurcat că nu am ajuns şomeră (au fost în stare şi de o remarcă răutăcioasă chiar, dar eram atât de calmă, încât nu le-am răspuns cum meritau….), ci pentru a mă ruga să-i ajut într-un caz de moarte suspectă al unui concetăţean de-al meu. Le-am făcut doar trei poze…. restul n-am mai vrut să fac, deşi puteam şi ar fi ieşit un text bun. Cunoşteam bine speţa, chiar şi pe cel decedat (întâmplător, este un vecin), dar nu am mai vrut să fac pe reporterul. Nu mai am calitatea asta. Însă ei sunt conştienţi că am rămas în relaţii bune cu toată lumea şi acest lucru constituie avantaj în situaţii delicate. Ei bine, nu accept să fiu folosită, nici măcar de dragul vremurilor bune. Acum, totul costă. Vrei informaţia, vrei poza, plăteşti. Pe loc. Dacă nu, aşa cum ai tu nevoie, au şi alţii, care poate vor şti să aprecieze efortul. Nu mai există exclusivitate. Mă mir că au nesimţirea să mai ceară de la mine, când încă nu m-au plătit pe ultimele două luni şi după ce, la despărţire, nici măcar mulţumesc nu mi-au spus. Aşa, de formă, cel puţin… Da, sunt sensibilă la chestiile astea, pentru că eu am pus suflet în tot ce am făcut pentru ei, iar la urmă au renunţat la serviciile mele fără niciun regret, ba s-au mai şi lăudat că şi datorită lor am nimerit eu bine. Nu mi-a venit să cred când îi auzeam! Deşi eu ştiu care e adevărul. Şi, mai ales, cât de mult m-a durut când am fost anunţată că voi fi concediată….

Şi azi am fost la serviciu, deşi nu mi-a cerut nimeni. Era o întrunire şi am considerat că trebuie să fiu şi eu acolo. Nu am procedat greşit, chiar mă bucur că, deşi am renunţat la câteva ore petrecute în familie, am fost la dreapta şefului meu, chiar dacă nu avea neapărată nevoie de mine. Am simţit că trebuie să fiu acolo şi m-am dus. Pur şi simplu.

Iar după-amiază, pentru prima oară după nu mai ştiu câtă vreme, am dormit două ore. Nu m-am mai gândit că ar putea să-mi sune telefonul, că poate a ars vreo casă, a fost vreun accident sau a murit cineva şi trebuie să ajung la faţa locului, să văd ce e acolo şi apoi să scriu un text. Încă mi se pare nefiresc, dar trebuie să învăţ să trăiesc aşa. Să mă întorc la normalitate.

Asistent manager proiect

Asta voi fi în următoarele 24 de luni. E cea mai mare şi, totodată, cea mai frumoasă provocare din ultimii ani. Va fi un proiect interesant, cu finanţare externă, în care voi munci foarte mult, dar voi fi şi plătită pe măsură. Nu mă gândesc, însă, la bani. Acum, bucuria mea este că nu voi fi şomeră şi că merg mai departe. Am colegi tineri, minunaţi, de gaşcă. Sunt singura fată 😀

Pe de altă parte, mă ocup şi de promovarea instituţiei, asta presupunând comunicate de presă, postări pe site şi pe Facebook… deci, voi fi ocupată.

„Când se închide o fereastră, uneori se deschide una şi mai largă. Să ştiţi că ei au pierdut (cei de la ziar, adică) ….“. Asta mi-a spus o elevă de liceu, în timp ce mă grăbeam să ajung la şedinţa în care am fost anunţată ce voi face în următorii doi ani. Nu ştiu cum se numeşte fata, probabil e una dintre cele 500 de persoane care „îmi populează“ lista de prieteni virtuali de pe Facebook. Dar m-a emoţionat.

Da, cred că aşa e: va fi bine! 🙂