Un nou drum

De mâine, nu voi mai fi reporter. Azi, închid o perioadă, să-i zicem interesantă, din viaţa mea, în care am reuşit să-mi împlinesc un vis, acela de a lucra în presă. A fost şi frumos, şi greu. Au fost şi bucurii, şi lacrimi. 11 ani din viaţa mea.

Nu-mi vine să cred că misiunea mea de ziarist se termină, dar în faţa mea se deschide un nou drum. Sigur că nu va fi uşor, sigur că va trebui s-o iau de la capăt, să învăţ altceva (dar care, totuşi, va avea legătură cu tot ceea ce am făcut până acum), dar e o provocare frumoasă, căreia sper şi vreau să-i fac faţă.

Voi lucra cu oameni pe care îi cunosc, dar care acum nu-mi mai vor fi colaboratori, ci colegi sau şefi. E o şansă enormă, dar şi o responsabilitate pe măsură, de aceea, în momentul de faţă, nu debordez de fericire, ci sunt rezervată. Nu am cu ce să mă laud, nu vreau să-mi propun nimic. De mâine, voi merge pe un alt drum şi mă rog doar să fie bine.

Gânduri

Azi am aflat că o anumită persoană a încercat să pledeze cauza mea, în faţa unui reprezentant al ziarului, pentru ca eu să râmân acolo. V-am spus că sunt oameni care nu se opresc la nivelul declaraţiilor şi care chiar vor să mă ajute. Din păcate, demersul nu a reuşit. Nici nu mă aşteptam să se întâmple altfel. Nu am cerut amănunte, dar după faţa celui care şi-a pus obrazul pentru mine se vedea cum stau lucrurile.

Acum, îmi doresc să se termine cât mai repede perioada asta! Aş vrea ca promisiunile referitoare la noul loc de muncă să se concretizeze înainte de expirarea perioadei de preaviz şi să încep lucrul acolo. Cunosc bine colectivul, aşa că trecerea se va face uşor. Vreau să las în urmă nebunia ultimilor ani şi să revin la o viaţă cât de cât normală. Dar nu-mi dau voie, încă, să-mi fac planuri. Întâi să mă văd acolo unde trebuie. După aceea, voi avea destul timp pentru toate….

Şi totuşi, azi, m-a încercat, iar, un sentiment de regret. Nu pentru că plec, nu pentru că, oficial, ies din sistem, ci pentru că las în urmă oameni de care nimeni nu se va mai ataşa, cum am făcut-o eu. Ştiu că nu sunt de neînlocuit…. iar dacă spun că regret că las baltă nişte oameni care au colaborat extrem de frumos şi de bine cu mine, nu o fac doar pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Am fost corespondent local într-un oraş despre viaţa căruia am scris, aproape zilnic, timp de 11 ani! Nimeni nu a făcut asta până acum. Am deschis un drum şi am făcut-o cu gândul la oameni, la valori, la fapte frumoase şi mai puţin la politică şi interese. Atitudinea celor din jur îmi confirmă, de abia în aceste zile, că am procedat corect. Chiar dacă mă despart de unii dintre ei, ştiu că locul meu, în inima lor, e asigurat pentru multă vreme de acum înainte….

Povestea continuă

„Nu aduce anul ce aduce ceasul“ este o zicală mai mult decât adevărată. Acum o săptămână, pe vremea asta, eu şi soţul meu ne făceam planuri pentru un weekend în care urma să compensăm faptul că am fost nevoiţi să rămânem acasă tocmai în vacanţa de Paşte. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că, fix a doua zi după ce ne-om fi făcut deja aceste planuri, totul urma să se contramandeze, din cauza anunuţului privind concedierea mea….

Am avut o săptămână grea. Ştiţi deja, v-am povestit. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, care pun suflet în tot ce fac, sufăr pentru orice. Abia acum am reuşit să înţeleg dramele care apar în vieţile celor care sunt concediaţi, disperarea care îi cuprinde atunci când conştientizează că vor rămâne fără loc de muncă şi fără alternative. Unii au copii care trebuie ţinuţi în şcoală, alţii au credite care trebuie achitate la timp, altfel rămân fără bunuri şi fără case… toţi muncesc pentru un salariu. Când ştii că nu-l mai ai sau că nici ajutor de şomaj s-ar putea să nu primeşti, cum să nu te cuprindă cele mai negre gânduri?

Ce am mai învăţat în ultimele zile este faptul că, aşa cum te comporţi cu oamenii, aşa se vor comporta şi ei cu tine. Am fost şi încă mai sunt şi plăcut surprinsă, şi copleşită de atitudinea celor din jurul meu faţă de problema mea. Nu a fost om care să nu aibă o vorbă bună, de încurajare. M-au sunat, m-au contactat pe Facebook pentru a mă asigura că totul va fi bine, că merit asta, pentru tot ce am făcut în activitatea mea. Am plâns de emoţie şi de bucurie, chiar dacă lacrimile nu schimbau cu nimic situaţia mea profesională….

Ceea ce vreau să vă spun acum este faptul că am semnale că, în viitorul apropiat, voi face exact ceea ce am învăţat în aceşti 11 ani, dar la un alt nivel şi într-o altă instituţie. M-am bucurat să aflu, în această dimineaţă, că sunt oameni care mă evaluează nu în bani, ci după ceea ce am făcut pentru ei, după cum m-am comportat cu ei. Iar dacă lucrurile vor evolua aşa cum am stabilit cu ei, totul va fi bine, iar povestea continuă…

Primele trei zile….

Cel mai greu este să accepţi ideea şi să eviţi, pe cât posibil, să (te) întrebi: „de ce mi se întâmplă tocmai mie?“. Apoi, să nu-ţi treacă prin minte să te izolezi, să nu spui celorlalţi ce (ţi) se întâmplă. Să nu cauţi, neapărat, compasiunea lor, dar nici să o respingi, spunându-ţi, în sinea ta: „Sigur, spui asta, dar de fapt te doare la pălărie…!“.

Primele trei zile care au urmat anunţului că voi fi concediată au fost foarte, foarte grele pentru mine. Au fost momente când eram atât de optimistă şi de sigură că, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat se vor aşeza lucrurile aşa cum trebuie, dar şi momente în care cădeam psihic. S-a întâmplat chiar să izbucnesc în plâns în toiul unui eveniment la care participam şi să fac eforturi să mă stăpânesc, pentru ca lumea să nu creadă că sunt dusă cu pluta!

Am avut inspiraţia de a le spune prietenilor mei de pe Facebook ceea ce mi se întâmplă. Apoi, celor din jur – prieteni, colaboratori…. Am fost plăcut surprinsă când am simţit câtă simpatie au faţă de mine, nu credeam că mă percep, ca om, exact aşa cum sunt, cu bune şi mai puţin bune. Chiar dacă sunt conştientă că marea majoritate a celor cu care am discutat în aceste zile nu au pentru mine soluţii, ci vorbe bune, ele valorează enorm!

M-am liniştit imediat după vizita din redacţie. După ce am înţeles, din discuţiile purtate, că nu mai e cale de întoarcere, că postul se desfiinţează şi se renunţă la contract la iniţiativa conducerii şi nu din cauza vreunei abateri profesionale. Când am semnat preavizul, am făcut-o fără regrete şi cu inima uşoară. Convorbirea, de după, cu directoarea, a fost, cel puţin din partea mea, una sinceră şi caldă. Acum ştiu că o parte din sufletul meu va rămâne, pentru totdeauna, în redacţie, oricâte situaţii care m-au supărat au existat în cei 11 ani cât am făcut parte din ea….

Promisiuni ori speranţe că va fi bine, în continuare, bineînţeles că sunt. Nu e greu pentru nimeni să le facă sau să le alimenteze. Sunt conştientă că greul va începe din ziua în care nu mă voi mai trezi la 7.30 cu gândul că, până la 9.00, când va trebui să ies din casă, trebuie să-mi beau cafeaua, să răsfoiesc presa, să-mi citesc e-mail-urile, să-mi consult agenda de lucru. Voi continua, însă, online, de asta sunt 100% sigură. Întâi, pe o platformă free, apoi pe un site personal, pe care îl voi deschide până la toamnă. Mai e timp 🙂

Până atunci, mă voi bucura de ultimele zile din viaţa mea de reporter cu acte în regulă, de un scurt concediu legal şi, apoi, de pauza despre care scriam în postarea anterioară. Ce va urma, nu ştiu. Voi vedea.

În noaptea care a trecut am simţit că sunt, iar, liniştită şi că pot merge înainte, orice ar fi!

Punct. Şi de la capăt….

Când aş fi putut să renunţ, nu am făcut-o. Din sentimentalism, din pasiune pentru meserie… din oricare alt motiv care justifica refuzul meu de a părăsi această breaslă în care mi-am dorit să ajung.

Întâmplător sau nu, de la 1 iunie, exact cu trei zile înainte să se împlinească 11 ani de când am intrat prima oară în redacţia ziarului, nu voi mai lucra acolo. În seara asta, m-au anunţat, sec, printr-un e-mail de fix trei rânduri şi jumătate, că se renunţă la colaborarea cu mine… din cauza crizei 🙂 Asta, deşi în ultimii 4-5 ani, de când se tot vorbeşte despre criză, la noi nu a fost concediat nimeni, nici măcar pentru abateri.

Pe mine, vestea m-a lovit exact acolo unde mă durea cel mai tare, pentru că, în aceşti 11 ani, am făcut faţă tuturor provocărilor impuse de o redacţie subordonată politic, în care trebuia să te autocenzurezi în permanenţă ca să poţi merge înainte. Credeam că am reuşit să fiu angajatul bun la toate. Recunosc, iarăşi am fost un pic naivă, dar nu-i bai, din experienţă înveţi.

Nu am decât un singur regret: că nu-mi voi putea continua colaborarea cu oamenii minunaţi pe care i-am promovat pentru reuşitele lor şi care ştiau că sunt mereu cu sufletul alături de ei. În rest, pot ierta şi uita tot….

Pun punct unei perioade interesante din viaţa mea. Mi-e greu. De patru ore, de când am citit acel mail, tot trec de la o stare la alta, acum sunt optimistă, acum cad şi-mi vine să plâng. Dar e normal. Sunt om. Am sentimente. Sufăr. Dar în meseria asta am învăţat să mă adaptez oricărei situaţii. Nu e un capăt de lume, doar unul de drum. Dar el poate fi continuat în altă parte. Am ceva idei, dar…. deocamdată voi lua o binemeritată pauză. Trebuie să mă reîncarc sufleteşte. Să mă adun. Să aflu cine sunt, după 11 ani petrecuţi în presă şi ce pot să fac de acum înainte.

Până la urmă, e o nouă provocare, nu-i aşa?