Un nou drum

De mâine, nu voi mai fi reporter. Azi, închid o perioadă, să-i zicem interesantă, din viaţa mea, în care am reuşit să-mi împlinesc un vis, acela de a lucra în presă. A fost şi frumos, şi greu. Au fost şi bucurii, şi lacrimi. 11 ani din viaţa mea.

Nu-mi vine să cred că misiunea mea de ziarist se termină, dar în faţa mea se deschide un nou drum. Sigur că nu va fi uşor, sigur că va trebui s-o iau de la capăt, să învăţ altceva (dar care, totuşi, va avea legătură cu tot ceea ce am făcut până acum), dar e o provocare frumoasă, căreia sper şi vreau să-i fac faţă.

Voi lucra cu oameni pe care îi cunosc, dar care acum nu-mi mai vor fi colaboratori, ci colegi sau şefi. E o şansă enormă, dar şi o responsabilitate pe măsură, de aceea, în momentul de faţă, nu debordez de fericire, ci sunt rezervată. Nu am cu ce să mă laud, nu vreau să-mi propun nimic. De mâine, voi merge pe un alt drum şi mă rog doar să fie bine.

Gânduri

Azi am aflat că o anumită persoană a încercat să pledeze cauza mea, în faţa unui reprezentant al ziarului, pentru ca eu să râmân acolo. V-am spus că sunt oameni care nu se opresc la nivelul declaraţiilor şi care chiar vor să mă ajute. Din păcate, demersul nu a reuşit. Nici nu mă aşteptam să se întâmple altfel. Nu am cerut amănunte, dar după faţa celui care şi-a pus obrazul pentru mine se vedea cum stau lucrurile.

Acum, îmi doresc să se termine cât mai repede perioada asta! Aş vrea ca promisiunile referitoare la noul loc de muncă să se concretizeze înainte de expirarea perioadei de preaviz şi să încep lucrul acolo. Cunosc bine colectivul, aşa că trecerea se va face uşor. Vreau să las în urmă nebunia ultimilor ani şi să revin la o viaţă cât de cât normală. Dar nu-mi dau voie, încă, să-mi fac planuri. Întâi să mă văd acolo unde trebuie. După aceea, voi avea destul timp pentru toate….

Şi totuşi, azi, m-a încercat, iar, un sentiment de regret. Nu pentru că plec, nu pentru că, oficial, ies din sistem, ci pentru că las în urmă oameni de care nimeni nu se va mai ataşa, cum am făcut-o eu. Ştiu că nu sunt de neînlocuit…. iar dacă spun că regret că las baltă nişte oameni care au colaborat extrem de frumos şi de bine cu mine, nu o fac doar pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Am fost corespondent local într-un oraş despre viaţa căruia am scris, aproape zilnic, timp de 11 ani! Nimeni nu a făcut asta până acum. Am deschis un drum şi am făcut-o cu gândul la oameni, la valori, la fapte frumoase şi mai puţin la politică şi interese. Atitudinea celor din jur îmi confirmă, de abia în aceste zile, că am procedat corect. Chiar dacă mă despart de unii dintre ei, ştiu că locul meu, în inima lor, e asigurat pentru multă vreme de acum înainte….

Povestea continuă

„Nu aduce anul ce aduce ceasul“ este o zicală mai mult decât adevărată. Acum o săptămână, pe vremea asta, eu şi soţul meu ne făceam planuri pentru un weekend în care urma să compensăm faptul că am fost nevoiţi să rămânem acasă tocmai în vacanţa de Paşte. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că, fix a doua zi după ce ne-om fi făcut deja aceste planuri, totul urma să se contramandeze, din cauza anunuţului privind concedierea mea….

Am avut o săptămână grea. Ştiţi deja, v-am povestit. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, care pun suflet în tot ce fac, sufăr pentru orice. Abia acum am reuşit să înţeleg dramele care apar în vieţile celor care sunt concediaţi, disperarea care îi cuprinde atunci când conştientizează că vor rămâne fără loc de muncă şi fără alternative. Unii au copii care trebuie ţinuţi în şcoală, alţii au credite care trebuie achitate la timp, altfel rămân fără bunuri şi fără case… toţi muncesc pentru un salariu. Când ştii că nu-l mai ai sau că nici ajutor de şomaj s-ar putea să nu primeşti, cum să nu te cuprindă cele mai negre gânduri?

Ce am mai învăţat în ultimele zile este faptul că, aşa cum te comporţi cu oamenii, aşa se vor comporta şi ei cu tine. Am fost şi încă mai sunt şi plăcut surprinsă, şi copleşită de atitudinea celor din jurul meu faţă de problema mea. Nu a fost om care să nu aibă o vorbă bună, de încurajare. M-au sunat, m-au contactat pe Facebook pentru a mă asigura că totul va fi bine, că merit asta, pentru tot ce am făcut în activitatea mea. Am plâns de emoţie şi de bucurie, chiar dacă lacrimile nu schimbau cu nimic situaţia mea profesională….

Ceea ce vreau să vă spun acum este faptul că am semnale că, în viitorul apropiat, voi face exact ceea ce am învăţat în aceşti 11 ani, dar la un alt nivel şi într-o altă instituţie. M-am bucurat să aflu, în această dimineaţă, că sunt oameni care mă evaluează nu în bani, ci după ceea ce am făcut pentru ei, după cum m-am comportat cu ei. Iar dacă lucrurile vor evolua aşa cum am stabilit cu ei, totul va fi bine, iar povestea continuă…