O zi… altfel (II)

A fost mult mai bine decât mă aşteptam.

Nu m-am pregătit absolut deloc. Am lăsat baltă cursurile de jurnalism găsite pe net şi nu am scos din ele nimic pentru fetele care urmau să meargă cu mine pe teren. M-am temut să nu le încurc, dat fiind numărul mare de informaţii pe care ar fi trebuit să le cuprind în doar câteva pagini. Despre jurnalism şi modul în care trebuie făcut el se pot spune multe, deşi regulile care stau la baza lui rămân întotdeauna aceleaşi (chiar dacă nu mereu sunt şi respectate….).

Trebuia să mă duc la liceu, să-mi iau fetele, la 8.30, dar la 8.15 eram deja acolo. Recunosc, aveam ceva emoţii, pentru că mă temeam să nu-mi petrec ziua cu nişte tupeiste sau nesimţite, care cred că ziaristul e Dumnezeu pe pământ. Când le-am văzut, însă, pe fete, şi mai ales, după ce am citit fişa de lucru, am realizat că sunt prietenă pe Facebook cu cel puţin două dintre ele (în final am aflat că, de fapt, eram prietenă doar cu trei, pentru că a patra a rezistat, până acum, tentaţiei de a-şi face cont).

Le-am luat în primire ca o mamă (le-aş fi putut fi, dacă le năşteam acum 16-17 ani) şi ele s-au lipit imediat de mine, ca marca de scrisoare. Ne-am plăcut reciproc, aşa că a fost simplu să comunicăm, să le povestesc, să le îndrum, să le explic. Şi am avut şi noroc. Pe unde ne-am dus, ori lumea m-a şi ne-a primit foarte bine, ori ele au fost încântate de ceea ce au văzut. Evident, cel mai mult le-a plăcut la un eveniment care s-a lăsat şi cu degustare de produse. Dar am avut grijă să le spun că ocaziile astea sunt destul de rare 😀

După-amiază, le-am însoţit în redacţie. Unde, iarăşi, colegii mei au fost foarte deschişi în faţa copilelor care credeau că a fi ziarist e aşa, o mare chestie, dar s-au convins că în spatele unui text cât de mic se ascunde multă muncă. „Nu-mi place că se face atâta teren, aveam impresia că totul se rezolvă doar prin telefon“, a fost singura reacţie negativă a lor. În rest, au întrebat aproape orice, de la cum se scrie un articol şi până la cum arată ziarul, înainte a a lua drumul printului.

Am ajuns acasă frântă de oboseală şi cel mai greu a fost să scriu eu despre tot ce s-a întâmplat, deşi speram să scrie fetele din redacţie (speram greşit, era subiectul meu….), pentru că am fost mult prea implicată emoţional, dar într-un final am reuşit s-o fac şi pe asta.

A fost o experientă plăcută, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, am realizat cât de multe am învăţat, în 11 ani de meserie. Mi-am dat seama de unde am plecat, cum eram la început, cum mi s-au format reflexele profesionale, că nu mai reacţionez ca un om obişnuit în faţa unor fenomene sau evenimente, că trec, mai întâi, totul, prin filtrul gândirii de jurnalist şi că niciodată nu mă voi mai întoarce la modul de gândire de acum un deceniu.

În plus, nu am crezut că am atâtea de povestit, de împărtăşit din experienţa mea. De fapt, nu am crezut că am acumulat atâta experienţă, încât să pot împărtăşi altora din ea. Că îmi place să-i învăţ şi pe alţii ceea ce ştiu. Că am deschidere pentru asta, după ce, ani la rând, nu am agreat ideea. Cred că mă temeam să nu-mi ia cineva locul; acum ştiu că mă pot descurca (aproape) oriunde, cu tot ceea ce am învăţat.

Mi-am dat seama (pentru a câta oară?) că nu aş mai putea face altceva. Că mă mint atunci când spun că aş vrea să mă rup de mediul ăsta. Nu pot şi nici nu vreau. Mi-a intrat în sânge. Aş suferi enorm dacă aş fi nevoită să renunţ sau să fiu obligată să aleg între munca asta şi altceva. E ca şi cum cineva m-ar pune să aleg între soţ şi părinţi sau să spun pe cine iubesc mai mult. Aş considera că e nedrept să fac astfel de alegeri.

Nu în ultimul rând, experienţa asta mi-a dat idei pentru un proiect pe care sper să-l dezvolt într-o bună zi. Dar, până atunci, mai am multe de învăţat şi de pus la punct. De fapt, cred că voi avea de învăţat toată viaţa şi că asta mă va ajuta să evoluez frumos. Ăsta e marele câştig. Nu banii care, da, sunt foarte importanţi când îţi plânge stomacul de foame şi nu ai cu ce să-ţi plăteşti întreţinerea, însă nu trebuie să fie puşi pe primul plan.

Ştiu că a fi ziarist e viaţa mea. Aşa cum soţul meu e omul vieţii mele. Şi cum părinţii sunt unici. Pentru că sunt ai mei 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s