Mi-e dor….

În ultima perioadă, mă încearcă un dor nebun de oameni dragi pe care nu i-am mai văzut de multă vreme sau despre care ştiu că nu-i voi mai revedea vreodată. Mi-e dor de locuri în care nu am mai ajuns de ani buni sau chiar din copilărie, mi-e dor să le respir aerul, să redescopăr şi să simt, iar, bucuriile simple de atunci.

Aş vrea să-mi redescopăr rădăcinile, să-mi trag, prin ele, dorinţa de a trăi fiecare secundă la maximă intensitate. Mi-e dor de şcoală, de colegii şi prietenii din acea perioadă, mi-e dor să râd cu inima, mi-e dor de inocenţa primei iubiri, mi-e dor de tot ce credeam că are importanţă pentru sufletul meu.

Mi-e dor să trăiesc.

Anunțuri

Din nou, despre Facebook

Ajung să scriu, din nou, despre Facebook, după experienţa neplăcută din această săptămână, în urma căreia am concluzionat că nu e bine să ai în lista de prieteni colegii de muncă. Nu ştiu  voi cu cine faceţi echipă, dar eu m-am convins de adevărul vorbei care spune că, unde sunt multe muieri la un loc,  bârfa şi mâncătoria de fund, obligatoriu, sunt cele mai importante activităţi.

Nu aş putea afirma că am fost naivă. O bănuială tot aveam că măcar una dintre colegele cărora eu le-am trimis cerere de prietenie pe Facebook sună goarna prin redacţie cu privire la postările mele. Uneori, când eram sigură că IQ-ul lor era prea mic pentru unele vorbe de duh sau poze de-ale mele, restricţionam din start accesul la ele, nu de alta, dar de ce să le dau de gândit, interpretat etc?

Ei, zilele trecute nu am restricţionat accesul la nicio postare. Dimpotrivă. Furia mea nu numai că a fost percepută ca fără precedent, dar a ajuns şi subiect de discuţie în redacţie! Şi m-am trezit să mi se cer explicaţii. Prin sms. Am o problemă şi trebuie să se ştie? Am răspuns: nu. Evident, nu a fost suficient şi tirul întrebărilor a continuat. Tot prin sms. Atunci, de ce? de unde? Deşi am folosit alte cuvinte, înţelesul lor era acelaşi cu „e pur şi simplu treaba mea, voi nu aveţi niciun drept să-mi cereţi justificări!“.

Lucrurile nu s-au oprit aici. M-am trezit şi cu telefon. Aceleaşi întrebări, acelelaşi răspunsuri. Mi-am păstrat tonul calm, deşi în interior nu mocneam. Fierbeam. Am avut confirmarea că una dintre colege era adevărata codoaşă (că spioană e mult peste nivelul ei) după ce am fost întrebată de ce mi-am şters contul, că nu mai era vizibil? Nu mi-l ştersesem. O ştersesem pe aia din listă şi nemaifiindu-mi „prietenă“ (nici ea, nici alţi doi colegi), nu mai puteau vizualiza nimic, din cauza setărilor de confidenţialitate. Se uitau, pur şi simplu, doar la pozele de copertă! 😀

Mi-am contactat, imediat, colegii de şcoală, pe care i-am anunţat că trec pe alt cont şi să mă adauge în listă cu noul ID. Aici, nici urmă de colegi de muncă şi alţi intruşi. Doar noi. Aşa trebuia să fie, de la început, şi pe contul vechi, dar la un moment dat am încălcat regulile, deşi eram conştientă că nu toţi cei vreo 500 de prieteni din listă mă plac, mă înţeleg, mă susţin ori că îmi sunt loiali.

Însă, n-am crezut că, în loc de colege de serviciu, cu care nu mă intersectez prea des, din cauza distanţei, am nişte ţaţe care nu şi-au acordat niciodată răgazul de a mă cunoaşte. Măcar prin intermediul postărilor de pe Facebook, dacă nu prin articolele din ziar, deşi nu o dată mi-au confirmat că nu se citesc nici ele între ele, dar să se mai obosească să-mi caute şi textele mele…

Gustul e amar, n-are cum să fie altfel, din moment ce m-am lepădat de ele rapid, printr-un singur click. N-am stat pe gânduri, pentru că acela era spaţiul meu, pagina mea, locul în care întotdeauna am exprimat ceea ce simt faţă de oameni care, în final, au ajuns să interacţioneze cu mine cum nu am crezut că o vor face vreodată. Sunt ceea ce unele dintre colegele mele nu vor putea fi niciodată pentru cititorii ziarului nostru: UN OM OBIŞNUIT, un om de-al lor, ridicat, dar niciodată plecat dintre ei. Pentru că, dacă ei n-ar fi, n-aş avea surse şi cele mai credibile surse sunt oamenii care-şi pun încrederea în tine, venind la tine şi vorbindu-ţi cu inima deschisă. Nu codoaşe care stau cu chatul închis, însă cu ochii aţintiţi pe ceea ce postez, pentru a transmite, mai departe, ceea ce cred ele că am vrut să spun, nu ceea ce am spus, de fapt….

Acum, să se uite unele la altele şi, din când în când, să-şi mai amintească de emoţiile, bucuriile, plăcerile, pozele şi melodiile mele preferate (dacă le-au remarcat vreodată). Pentru că, prietene pe Facebook nu vom mai fi în veci. În viaţa de toate zilele, nici atât. Ne rezumăm a colabora şi atât. Cine nu te vrea, nu te merită! Punct!

Din nou, bolnavă

Aş fi vrut să revin aici cu o postare optimistă: despre primăvară, despre o întâmplare frumoasă, despre orice, numai despre boală nu.

Asta e, sunt din nou bolnavă, aproape ca în decembrie 2011-ianuarie 2012, când m-am căptuşit cu o bronşită acută. Am, din nou, 38.4 temperatură, frisoane, bufeuri, roşu şi usturimi în gât, de abia am reuşit să mănânc ceva, azi, ca să-mi pot lua partilele (pe care am dat 50 de lei 😦 ) şi mă simt fără vlagă. Am făcut prostia să ies, în interes de serviciu, şi ieri, dar şi azi, şi acum îmi este şi mai rău. De aceea, cel puţin azi, am cerut o învoire, pentru că, într-adevăr, nu pot să fac nimic.

Mâine, oi mai vedea ce-o mai fi. Dar azi, mă bag în pat, cu ceaiul lângă mine!

Pe curând!

O zi… altfel (II)

A fost mult mai bine decât mă aşteptam.

Nu m-am pregătit absolut deloc. Am lăsat baltă cursurile de jurnalism găsite pe net şi nu am scos din ele nimic pentru fetele care urmau să meargă cu mine pe teren. M-am temut să nu le încurc, dat fiind numărul mare de informaţii pe care ar fi trebuit să le cuprind în doar câteva pagini. Despre jurnalism şi modul în care trebuie făcut el se pot spune multe, deşi regulile care stau la baza lui rămân întotdeauna aceleaşi (chiar dacă nu mereu sunt şi respectate….).

Trebuia să mă duc la liceu, să-mi iau fetele, la 8.30, dar la 8.15 eram deja acolo. Recunosc, aveam ceva emoţii, pentru că mă temeam să nu-mi petrec ziua cu nişte tupeiste sau nesimţite, care cred că ziaristul e Dumnezeu pe pământ. Când le-am văzut, însă, pe fete, şi mai ales, după ce am citit fişa de lucru, am realizat că sunt prietenă pe Facebook cu cel puţin două dintre ele (în final am aflat că, de fapt, eram prietenă doar cu trei, pentru că a patra a rezistat, până acum, tentaţiei de a-şi face cont).

Le-am luat în primire ca o mamă (le-aş fi putut fi, dacă le năşteam acum 16-17 ani) şi ele s-au lipit imediat de mine, ca marca de scrisoare. Ne-am plăcut reciproc, aşa că a fost simplu să comunicăm, să le povestesc, să le îndrum, să le explic. Şi am avut şi noroc. Pe unde ne-am dus, ori lumea m-a şi ne-a primit foarte bine, ori ele au fost încântate de ceea ce au văzut. Evident, cel mai mult le-a plăcut la un eveniment care s-a lăsat şi cu degustare de produse. Dar am avut grijă să le spun că ocaziile astea sunt destul de rare 😀

După-amiază, le-am însoţit în redacţie. Unde, iarăşi, colegii mei au fost foarte deschişi în faţa copilelor care credeau că a fi ziarist e aşa, o mare chestie, dar s-au convins că în spatele unui text cât de mic se ascunde multă muncă. „Nu-mi place că se face atâta teren, aveam impresia că totul se rezolvă doar prin telefon“, a fost singura reacţie negativă a lor. În rest, au întrebat aproape orice, de la cum se scrie un articol şi până la cum arată ziarul, înainte a a lua drumul printului.

Am ajuns acasă frântă de oboseală şi cel mai greu a fost să scriu eu despre tot ce s-a întâmplat, deşi speram să scrie fetele din redacţie (speram greşit, era subiectul meu….), pentru că am fost mult prea implicată emoţional, dar într-un final am reuşit s-o fac şi pe asta.

A fost o experientă plăcută, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, am realizat cât de multe am învăţat, în 11 ani de meserie. Mi-am dat seama de unde am plecat, cum eram la început, cum mi s-au format reflexele profesionale, că nu mai reacţionez ca un om obişnuit în faţa unor fenomene sau evenimente, că trec, mai întâi, totul, prin filtrul gândirii de jurnalist şi că niciodată nu mă voi mai întoarce la modul de gândire de acum un deceniu.

În plus, nu am crezut că am atâtea de povestit, de împărtăşit din experienţa mea. De fapt, nu am crezut că am acumulat atâta experienţă, încât să pot împărtăşi altora din ea. Că îmi place să-i învăţ şi pe alţii ceea ce ştiu. Că am deschidere pentru asta, după ce, ani la rând, nu am agreat ideea. Cred că mă temeam să nu-mi ia cineva locul; acum ştiu că mă pot descurca (aproape) oriunde, cu tot ceea ce am învăţat.

Mi-am dat seama (pentru a câta oară?) că nu aş mai putea face altceva. Că mă mint atunci când spun că aş vrea să mă rup de mediul ăsta. Nu pot şi nici nu vreau. Mi-a intrat în sânge. Aş suferi enorm dacă aş fi nevoită să renunţ sau să fiu obligată să aleg între munca asta şi altceva. E ca şi cum cineva m-ar pune să aleg între soţ şi părinţi sau să spun pe cine iubesc mai mult. Aş considera că e nedrept să fac astfel de alegeri.

Nu în ultimul rând, experienţa asta mi-a dat idei pentru un proiect pe care sper să-l dezvolt într-o bună zi. Dar, până atunci, mai am multe de învăţat şi de pus la punct. De fapt, cred că voi avea de învăţat toată viaţa şi că asta mă va ajuta să evoluez frumos. Ăsta e marele câştig. Nu banii care, da, sunt foarte importanţi când îţi plânge stomacul de foame şi nu ai cu ce să-ţi plăteşti întreţinerea, însă nu trebuie să fie puşi pe primul plan.

Ştiu că a fi ziarist e viaţa mea. Aşa cum soţul meu e omul vieţii mele. Şi cum părinţii sunt unici. Pentru că sunt ai mei 🙂