Mi-e dor….

În ultima perioadă, mă încearcă un dor nebun de oameni dragi pe care nu i-am mai văzut de multă vreme sau despre care ştiu că nu-i voi mai revedea vreodată. Mi-e dor de locuri în care nu am mai ajuns de ani buni sau chiar din copilărie, mi-e dor să le respir aerul, să redescopăr şi să simt, iar, bucuriile simple de atunci.

Aş vrea să-mi redescopăr rădăcinile, să-mi trag, prin ele, dorinţa de a trăi fiecare secundă la maximă intensitate. Mi-e dor de şcoală, de colegii şi prietenii din acea perioadă, mi-e dor să râd cu inima, mi-e dor de inocenţa primei iubiri, mi-e dor de tot ce credeam că are importanţă pentru sufletul meu.

Mi-e dor să trăiesc.

Din nou, despre Facebook

Ajung să scriu, din nou, despre Facebook, după experienţa neplăcută din această săptămână, în urma căreia am concluzionat că nu e bine să ai în lista de prieteni colegii de muncă. Nu ştiu  voi cu cine faceţi echipă, dar eu m-am convins de adevărul vorbei care spune că, unde sunt multe muieri la un loc,  bârfa şi mâncătoria de fund, obligatoriu, sunt cele mai importante activităţi.

Nu aş putea afirma că am fost naivă. O bănuială tot aveam că măcar una dintre colegele cărora eu le-am trimis cerere de prietenie pe Facebook sună goarna prin redacţie cu privire la postările mele. Uneori, când eram sigură că IQ-ul lor era prea mic pentru unele vorbe de duh sau poze de-ale mele, restricţionam din start accesul la ele, nu de alta, dar de ce să le dau de gândit, interpretat etc?

Ei, zilele trecute nu am restricţionat accesul la nicio postare. Dimpotrivă. Furia mea nu numai că a fost percepută ca fără precedent, dar a ajuns şi subiect de discuţie în redacţie! Şi m-am trezit să mi se cer explicaţii. Prin sms. Am o problemă şi trebuie să se ştie? Am răspuns: nu. Evident, nu a fost suficient şi tirul întrebărilor a continuat. Tot prin sms. Atunci, de ce? de unde? Deşi am folosit alte cuvinte, înţelesul lor era acelaşi cu „e pur şi simplu treaba mea, voi nu aveţi niciun drept să-mi cereţi justificări!“.

Lucrurile nu s-au oprit aici. M-am trezit şi cu telefon. Aceleaşi întrebări, acelelaşi răspunsuri. Mi-am păstrat tonul calm, deşi în interior nu mocneam. Fierbeam. Am avut confirmarea că una dintre colege era adevărata codoaşă (că spioană e mult peste nivelul ei) după ce am fost întrebată de ce mi-am şters contul, că nu mai era vizibil? Nu mi-l ştersesem. O ştersesem pe aia din listă şi nemaifiindu-mi „prietenă“ (nici ea, nici alţi doi colegi), nu mai puteau vizualiza nimic, din cauza setărilor de confidenţialitate. Se uitau, pur şi simplu, doar la pozele de copertă! 😀

Mi-am contactat, imediat, colegii de şcoală, pe care i-am anunţat că trec pe alt cont şi să mă adauge în listă cu noul ID. Aici, nici urmă de colegi de muncă şi alţi intruşi. Doar noi. Aşa trebuia să fie, de la început, şi pe contul vechi, dar la un moment dat am încălcat regulile, deşi eram conştientă că nu toţi cei vreo 500 de prieteni din listă mă plac, mă înţeleg, mă susţin ori că îmi sunt loiali.

Însă, n-am crezut că, în loc de colege de serviciu, cu care nu mă intersectez prea des, din cauza distanţei, am nişte ţaţe care nu şi-au acordat niciodată răgazul de a mă cunoaşte. Măcar prin intermediul postărilor de pe Facebook, dacă nu prin articolele din ziar, deşi nu o dată mi-au confirmat că nu se citesc nici ele între ele, dar să se mai obosească să-mi caute şi textele mele…

Gustul e amar, n-are cum să fie altfel, din moment ce m-am lepădat de ele rapid, printr-un singur click. N-am stat pe gânduri, pentru că acela era spaţiul meu, pagina mea, locul în care întotdeauna am exprimat ceea ce simt faţă de oameni care, în final, au ajuns să interacţioneze cu mine cum nu am crezut că o vor face vreodată. Sunt ceea ce unele dintre colegele mele nu vor putea fi niciodată pentru cititorii ziarului nostru: UN OM OBIŞNUIT, un om de-al lor, ridicat, dar niciodată plecat dintre ei. Pentru că, dacă ei n-ar fi, n-aş avea surse şi cele mai credibile surse sunt oamenii care-şi pun încrederea în tine, venind la tine şi vorbindu-ţi cu inima deschisă. Nu codoaşe care stau cu chatul închis, însă cu ochii aţintiţi pe ceea ce postez, pentru a transmite, mai departe, ceea ce cred ele că am vrut să spun, nu ceea ce am spus, de fapt….

Acum, să se uite unele la altele şi, din când în când, să-şi mai amintească de emoţiile, bucuriile, plăcerile, pozele şi melodiile mele preferate (dacă le-au remarcat vreodată). Pentru că, prietene pe Facebook nu vom mai fi în veci. În viaţa de toate zilele, nici atât. Ne rezumăm a colabora şi atât. Cine nu te vrea, nu te merită! Punct!

Din nou, bolnavă

Aş fi vrut să revin aici cu o postare optimistă: despre primăvară, despre o întâmplare frumoasă, despre orice, numai despre boală nu.

Asta e, sunt din nou bolnavă, aproape ca în decembrie 2011-ianuarie 2012, când m-am căptuşit cu o bronşită acută. Am, din nou, 38.4 temperatură, frisoane, bufeuri, roşu şi usturimi în gât, de abia am reuşit să mănânc ceva, azi, ca să-mi pot lua partilele (pe care am dat 50 de lei 😦 ) şi mă simt fără vlagă. Am făcut prostia să ies, în interes de serviciu, şi ieri, dar şi azi, şi acum îmi este şi mai rău. De aceea, cel puţin azi, am cerut o învoire, pentru că, într-adevăr, nu pot să fac nimic.

Mâine, oi mai vedea ce-o mai fi. Dar azi, mă bag în pat, cu ceaiul lângă mine!

Pe curând!