O zi… altfel

Pentru mine, 2 aprilie 2013 va fi, cu siguranţă, o zi altfel: altfel decât o zi de marţi obişnuită. Pentru prima dată, în 11 ani, voi fi îndrumătorul unei grupe de liceeni care vor să ştie cum e să fii ziarist, cum decurge o zi din activitatea lui, pe unde merge, cu cine se întâlneşte, cum se nasc textele care ajung la tipar. Se va întâmpla în săptămâna „Şcoala Altfel“.

Când mi s-a propus această colaborare, m-au încercat două stări: de bucurie, pentru că prezint un oarecare interes, ca jurnalist (chiar dacă sunt ultima în ierarhia redacţiei, în ipostaza de corespondent local) şi de neîncredere în forţele proprii-„Chiar pot fi un model pentru ei?“, a fost întrebarea la care aş fi vrut un răspuns imediat şi clar.

Cu toate astea, am acceptat: ce ar putea să mi se întâmple? În fond, nu aş face altceva decât ceea ce fac zilnic: teren. Deosebirea e că, marţi, alături de mine vor fi (cel puţin asta mi s-a spus) patru eleve de clasa a X-a. Patru adolescente de 16-17 ani, cărora, dacă eram mai hotărâtă şi mai „harnică“ în tinereţea mea, le-aş fi putut fi mamă.

Propunerea a venit la începutul lui martie şi, după ce am spus „da“, nu prea m-am mai gândit la ce va fi. Dar, cu cât mă apropiam de data stabilită, începeam să mă agit. Da, am emoţii. În primul rând, pentru că niciodată nu am mai fost pusă în situaţia de a le vorbi  şi de a le arăta, practic, altora, ceea ce am învăţat să fac timp de 11 ani. În al doilea rând, pentru că habar nu am cu ce şi cum o să încep şi ce va ieşi.

M-am şi panicat, la un moment dat: ce să le spun? ce să le arăt?, pentru ca, ulterior, să încerc să mă întorc în timp, în zilele acelea din iunie 2002, când am păşit în redacţie. „Eşti pregătită să rămâi?“ a fost întrebarea adresată de redactorul-şef de atunci. Nu eram sigură, mi-era (ca şi acum) un pic de teamă, nu ştiam ce urmează, dacă voi face faţă, dar am răspuns afirmativ. O oră mai târziu, eram pe teren, cu cea care, peste ani, avea să devină redactor-şef adjunct (pe vremea aceea, ea avea deja experienţă în presă, lucrase în redacţia de ştiri a unui post de radio local). Am mers cu ea la Primărie, Prefectură, Direcţia pentru Cultură… Mă prezenta drept „colega mea de la şcoala de presă“. Pentru mine, asta suna într-un mare fel, mă simţeam importantă 🙂 O ascultam cum vorbeşte cu oamenii din instituţiile respective, cu purtătorii de cuvânt, cu unii se tutuia, discuţiile depăşeau, fără nicio problemă, sfera profesională. Deşi avea agenda cu ea, colega mea nu-şi nota nimic, pentru ea era simplu să întrebe ce s-a întâmplat cu nu ştiu care proiect sau cu nu ştiu ce investiţie. Eu habar nu aveam la ce să fiu atentă şi la ce nu. Mă întrebam, doar, dacă voi ajunge şi eu, cândva, să vorbesc cu acele persoane la modul degajat şi sigur cum o făcea ea….

Când am ajuns în redacţie, nu mi-a spus să scriu. M-am aşezat pe un scaun, în spatele ei, tot lângă un calculator şi mă uitam la el ca la maşini străine. Nu că nu ştiam să-l folosesc, ci pentru că, pe atunci, încă nu aveam aşa ceva acasă şi nu aveam curaj să pun mâna pe tastatură.

Am scris primul text de abia după două zile. Fusesem, tot cu ea, la o manifestare dedicată Zilei Mediului. M-a pus să iau notiţe şi, pentru că nu ştiam ce anume să consemnez, am scris şi eu, de-a valma, ce auzeam vorbindu-se la microfon. De abia în redacţie am întrebat-o pe ea cine a fost unul sau altul din prezidiu. Am scris textul, am întrebat-o dacă e ok, mi-a zis că da, m-am dus la redactorul-şef, am cerut permisiunea să plec, pentru că riscam să pierd ultimul autobuz spre casă şi dusă am fost.

A doua zi, am văzut că articolul era în proporţie de 90% cum îl redactasem eu. Mai băgase şi ea o frază-două, astfel că textul era însoţit de semnătură dublă: numele meu şi al ei. Cu iniţiale! Nimeni din oraş de la mine nu a ştiut, vreo săptămână, cine se ascundea în spatele acelor iniţiale. Dar eu eram mândră că sunt ale mele 🙂

La o săpătămână de la primul contact cu redacţia, am fost trimisă la mine în oraş. În fond, asta trebuia să fiu: corespondent local. În prima zi, m-am dus la Primărie (am mai povestit asta….). Ştiam unde e, dar habar nu aveam unde e biroul primarului, cum se intră la el, ce să-l întreb etc. Am intrat, un pic dezorientată, în clădire, am întrebat unde e secretariatul şi am urcat la etaj. În secretariat erau câţiva salariaţi. Cred că m-am înroşit până în creştet când am întrebat dacă edilul-şef mă poate primi şi în ce calitate vin. Se uita lumea la mine şi nu mă simţeam bine. După câteva minute, apare tipa de la ziarul concurent: numai zâmbet, cu pieptu-n faţă şi cu nasu-n vânt, „salut! what’s up?“, „şefu’ e? cum e? vesel sau nervos?“. N-aş fi ştiut cine e mărunţica aia, dacă secretara nu ar fi arătat spre mine: „Uite, şi ea e de la ziar…. tot cu primarul are treabă!“. Ţin minte că tipesa m-a măsurat de-a lungul şi de-a latul cu o privire superioară, de om ajuns şi cu sacii-n car, lucru care m-a intimidat şi mai mult, dar n-am arătat. Dar i-am tras-o fără să vreau (de unde am dedus, mult mai târziu, că Dumnezeu nu doarme): când a ieşit primarul, să întrebe cine mai are treabă cu el, m-am ridicat de pe scaun în acelaşi timp cu ea (chiar dacă nu eu am fost prima care a avut tupeul la purtător ca să spună şi ce treabă), propunându-i să ne primească în acelaşi timp, doar amândouă suntem de la presă 😆 Evident că individei nu i-a convenit, mai ales că primarul, luat prin suprindere, nu a avut altă replică decât: „Da, sigur, eu nu am secrete faţă de nimeni!“

Mişcarea mea s-a dovedit benefică, pentru că, neştiind ce să-l întreb pe primar, i-am dat cuvântul tipei, dacă tot se dădea rotundă. Ea întreba, eu scriam. Bineînţeles că am scos-o din sărite, dar şi eu trebuia să-mi văd interesul, nu? 😆 Totuşi, în final, ea a reuşit să mă scoată afară, rugându-l pe edil să-i acorde o întrevedere între patru ochi, lucru acceptat de el. M-am simţit şi am ieşit. A doua zi, textele noatre au relatat despre aceleaşi întâmplări, dovadă că întrevederea privată fusese doar praf în ochii mei 😀

Cu trecerea timpului, însă, am prins curaj, am venit singură la primar (şi nu numai), am învăţat să deschid uşi, să aştept, să fac anticameră cu zecile de minute (şi în vremea asta să trag cu urechea 😛 ), să mă descurc.

Dar cum să scriu un text, nu mi-a arătat nimeni. Vedeam ce era schimbat la el când intra în ziar. Şi învăţam din mers. Am avut probleme cu alegerea titlurilor. Nu le-am depăşit nici acum în totalitate. Când încep un text, am în minte o mie de variante pentru titlu. Nu întotdeauna îl aleg pe cel corect, chiar dacă, atunci când îl văd pe cel ales de redacţie, îl regăsesc şi eu pe lista variantelor proprii.

Revenind în prezent şi la ziua de marţi, având în minte întâmplările de atunci şi experienţa acumulată în aproape 11 ani de muncă, parcă prind mai mult curaj, când vine vorba să le arăt liceenilor ce am învăţat eu în acest timp. Diferenţa e că ei mă cunosc, mă văd şi mă citesc zilnic, suntem prieteni pe Facebook, ba chiar discutăm uneori. Le descopăr latura mea umană, de persoană simplă şi obişnuită, aşa cum sunt şi ei.

Zilele astea, am căutat cursuri de jurnalism, voi încerca (şi sper să reuşesc) să le ofer şi câteva repere despre meseria mea. Să rămână cu amintiri frumoase despre orele petrecute împreună.

Sper să fie o experienţă plăcută de ambele părţi. Şi, de ce nu, să-i determin să devină jurnaliştii de mâine…

Reclame

Un gând despre “O zi… altfel

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s