„Într-o zi, persoana care ţi-a închis uşa, va cerşi să-i mai treci pragul…“

O vorbă înţeleaptă spune că niciodată nu trebuie să te răzbuni pe cel care te face să suferi, pentru că va exista un moment când însăşi viaţa îl va face să plătească răul făcut…

Ex-prietena mea este bibliotecara oraşului.  În vremurile bune ale relaţiei noastre, îmi povestea cum era la şedinţele lunare, de la „centru“ şi cum li se recomanda bibliotecarilor din judeţ să-şi popularizeze activitatea prin intermediul presei locale. Îmi arăta adresele de mail ale redacţiilor, pe care le primise de la şefă şi râdea: „Cum să le scriu lor, când te am pe tine aici?“.

Tot atunci, îmi mai povestea despre colegii ei, de la bibliotecile din celelalte localităţi, mai ales din cele limitrofe oraşului nostru. Îmi spunea care sunt buni, care nu au nimic în comun cu meseria asta şi aşa mai departe….

Ironia soartei face ca, acum doi ani, când a decis să-mi întoarcă spatele (ştiţi povestea, n-o mai reiau…..), unul din motivele invocate de ea a fost acela că mă interesează prea mult activitatea ei profesională, pe care mă oferisem să o promovez, spunându-mi că nu are nevoie de aşa ceva, că ea organizează evenimente pentru sufletul ei, nu ca să se dea mare în ziar.

Tot ironia soartei mai face că, de curând, am stabilit o relaţie, bineînţeles, profesională, cu unul dintre colegii ei, un bibliotecar dintr-o comună limitrofă, pe care ea mi l-a lăudat cândva, ca fiind un tip cu multe iniţiative.  La început,  i-am cerut banalul add pe Facebook.  O vreme, am urmărit postările lui şi am remarcat că, într-adevăr, omul munceşte şi atunci i-am propus să colaborăm. Până să se întâmple asta, i-am da câteva like-uri la unele postări. Ce credeţi? Ex-prietena mea, care se afla în lista lui de prieteni, s-a retras din ea. Mi-e greu să cred că nu e din cauza mea şi că, aşa cum mă evită pe stradă, încearcă să mă evite şi pe facebook, renunţând, fără motiv, la unele relaţii virtuale (spun „unele“, pentru că mai sunt persoane care ne au pe amândouă în lista de prieteni şi din care ea nu a ieşit).

Săptămâna trecută am scris primul articol despre biblioteca de care răspunde colegul ei într-ale meseriei; azi, datorită lui, am scris un altul, despre o instituţie cu care el are tangenţă, iar mâine voi scrie despre un eveniment pe care el însuşi îl va organiza….

Ştiu că, la şedinţele lor lunare, de la „centru“ sunt monitorizate astfel de articole. Ştiu că bibliotecarilor li se cere să colaboreze cu presa. Ştiu că ex-prietena mea vede textele sau, dacă şi pe ele refuză să le citească, află la aceste şedinţe despre apariţia lor. Oare cum se simte, când ştie că ar fi putut fi în locul colegului pe care mi l-a lăudat cândva?

De doi ani, de când nu mai vorbim, i-am călcat „teritoriul“ numai de două ori, dar şi atunci, chemată de alţii, care au vrut să scriu despre colaborarea cu ea. Am văzut că nu se simte în largul ei cu mine în preajmă, dar a trebuit să mă suporte. La fel, cum a suportat, un timp, faptul că, în drum spre serviciu, era nevoită să treacă, în fiecare dimineaţă, prin faţa casei mele. Sau să ne întâlnim la aceleaşi evenimente. Sunt şi acum oameni care habar nu au că prietenia noastră e moartă, îngropată şi cu toate pomenirile făcute :). Oameni care sunt şocaţi când află că nici nu ne mai privim sau nu ne mai rostim numele….

Am crezut că e cea mai bună prietenă a mea. Am suferit când mi-a întors spatele,  invocând motive în care nici ea nu crede, doar pentru că şi-a dorit, nici azi nu ştiu sigur de ce, să mă înlăture din viaţa ei. Chiar dacă, de atunci şi până acum, am trecut prin toate stările, ca în final să accept situaţia asta, şi azi îi mai simt lipsa, şi acum îmi amintesc de vremurile bune, de bârfele nostre, de cum ne apăram de duşmanii comuni (reali sau închipuiţi), de cum ne consolam la necaz…

Nu pot  s-o urăsc. Nici să mă răzbun pentru atitudinea ei de acum. Tot ce s-a întâmplat, în cei doi ani de când nu mai suntem prietene, mi-a demonstrat că cine a greşit, a plătit. Şi încă mai plăteşte. Că e bătut cu propriile-i arme.

Cu toate astea, nu am nicio satisfacţie. Şi încă mai simt că noi vom mai vorbi. Nu ştiu când, cum, ce. Dar sigur că aşa va fi.

 

 

Reclame

Un gând despre “„Într-o zi, persoana care ţi-a închis uşa, va cerşi să-i mai treci pragul…“

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s