O zi… altfel

Pentru mine, 2 aprilie 2013 va fi, cu siguranţă, o zi altfel: altfel decât o zi de marţi obişnuită. Pentru prima dată, în 11 ani, voi fi îndrumătorul unei grupe de liceeni care vor să ştie cum e să fii ziarist, cum decurge o zi din activitatea lui, pe unde merge, cu cine se întâlneşte, cum se nasc textele care ajung la tipar. Se va întâmpla în săptămâna „Şcoala Altfel“.

Când mi s-a propus această colaborare, m-au încercat două stări: de bucurie, pentru că prezint un oarecare interes, ca jurnalist (chiar dacă sunt ultima în ierarhia redacţiei, în ipostaza de corespondent local) şi de neîncredere în forţele proprii-„Chiar pot fi un model pentru ei?“, a fost întrebarea la care aş fi vrut un răspuns imediat şi clar.

Cu toate astea, am acceptat: ce ar putea să mi se întâmple? În fond, nu aş face altceva decât ceea ce fac zilnic: teren. Deosebirea e că, marţi, alături de mine vor fi (cel puţin asta mi s-a spus) patru eleve de clasa a X-a. Patru adolescente de 16-17 ani, cărora, dacă eram mai hotărâtă şi mai „harnică“ în tinereţea mea, le-aş fi putut fi mamă.

Propunerea a venit la începutul lui martie şi, după ce am spus „da“, nu prea m-am mai gândit la ce va fi. Dar, cu cât mă apropiam de data stabilită, începeam să mă agit. Da, am emoţii. În primul rând, pentru că niciodată nu am mai fost pusă în situaţia de a le vorbi  şi de a le arăta, practic, altora, ceea ce am învăţat să fac timp de 11 ani. În al doilea rând, pentru că habar nu am cu ce şi cum o să încep şi ce va ieşi.

M-am şi panicat, la un moment dat: ce să le spun? ce să le arăt?, pentru ca, ulterior, să încerc să mă întorc în timp, în zilele acelea din iunie 2002, când am păşit în redacţie. „Eşti pregătită să rămâi?“ a fost întrebarea adresată de redactorul-şef de atunci. Nu eram sigură, mi-era (ca şi acum) un pic de teamă, nu ştiam ce urmează, dacă voi face faţă, dar am răspuns afirmativ. O oră mai târziu, eram pe teren, cu cea care, peste ani, avea să devină redactor-şef adjunct (pe vremea aceea, ea avea deja experienţă în presă, lucrase în redacţia de ştiri a unui post de radio local). Am mers cu ea la Primărie, Prefectură, Direcţia pentru Cultură… Mă prezenta drept „colega mea de la şcoala de presă“. Pentru mine, asta suna într-un mare fel, mă simţeam importantă 🙂 O ascultam cum vorbeşte cu oamenii din instituţiile respective, cu purtătorii de cuvânt, cu unii se tutuia, discuţiile depăşeau, fără nicio problemă, sfera profesională. Deşi avea agenda cu ea, colega mea nu-şi nota nimic, pentru ea era simplu să întrebe ce s-a întâmplat cu nu ştiu care proiect sau cu nu ştiu ce investiţie. Eu habar nu aveam la ce să fiu atentă şi la ce nu. Mă întrebam, doar, dacă voi ajunge şi eu, cândva, să vorbesc cu acele persoane la modul degajat şi sigur cum o făcea ea….

Când am ajuns în redacţie, nu mi-a spus să scriu. M-am aşezat pe un scaun, în spatele ei, tot lângă un calculator şi mă uitam la el ca la maşini străine. Nu că nu ştiam să-l folosesc, ci pentru că, pe atunci, încă nu aveam aşa ceva acasă şi nu aveam curaj să pun mâna pe tastatură.

Am scris primul text de abia după două zile. Fusesem, tot cu ea, la o manifestare dedicată Zilei Mediului. M-a pus să iau notiţe şi, pentru că nu ştiam ce anume să consemnez, am scris şi eu, de-a valma, ce auzeam vorbindu-se la microfon. De abia în redacţie am întrebat-o pe ea cine a fost unul sau altul din prezidiu. Am scris textul, am întrebat-o dacă e ok, mi-a zis că da, m-am dus la redactorul-şef, am cerut permisiunea să plec, pentru că riscam să pierd ultimul autobuz spre casă şi dusă am fost.

A doua zi, am văzut că articolul era în proporţie de 90% cum îl redactasem eu. Mai băgase şi ea o frază-două, astfel că textul era însoţit de semnătură dublă: numele meu şi al ei. Cu iniţiale! Nimeni din oraş de la mine nu a ştiut, vreo săptămână, cine se ascundea în spatele acelor iniţiale. Dar eu eram mândră că sunt ale mele 🙂

La o săpătămână de la primul contact cu redacţia, am fost trimisă la mine în oraş. În fond, asta trebuia să fiu: corespondent local. În prima zi, m-am dus la Primărie (am mai povestit asta….). Ştiam unde e, dar habar nu aveam unde e biroul primarului, cum se intră la el, ce să-l întreb etc. Am intrat, un pic dezorientată, în clădire, am întrebat unde e secretariatul şi am urcat la etaj. În secretariat erau câţiva salariaţi. Cred că m-am înroşit până în creştet când am întrebat dacă edilul-şef mă poate primi şi în ce calitate vin. Se uita lumea la mine şi nu mă simţeam bine. După câteva minute, apare tipa de la ziarul concurent: numai zâmbet, cu pieptu-n faţă şi cu nasu-n vânt, „salut! what’s up?“, „şefu’ e? cum e? vesel sau nervos?“. N-aş fi ştiut cine e mărunţica aia, dacă secretara nu ar fi arătat spre mine: „Uite, şi ea e de la ziar…. tot cu primarul are treabă!“. Ţin minte că tipesa m-a măsurat de-a lungul şi de-a latul cu o privire superioară, de om ajuns şi cu sacii-n car, lucru care m-a intimidat şi mai mult, dar n-am arătat. Dar i-am tras-o fără să vreau (de unde am dedus, mult mai târziu, că Dumnezeu nu doarme): când a ieşit primarul, să întrebe cine mai are treabă cu el, m-am ridicat de pe scaun în acelaşi timp cu ea (chiar dacă nu eu am fost prima care a avut tupeul la purtător ca să spună şi ce treabă), propunându-i să ne primească în acelaşi timp, doar amândouă suntem de la presă 😆 Evident că individei nu i-a convenit, mai ales că primarul, luat prin suprindere, nu a avut altă replică decât: „Da, sigur, eu nu am secrete faţă de nimeni!“

Mişcarea mea s-a dovedit benefică, pentru că, neştiind ce să-l întreb pe primar, i-am dat cuvântul tipei, dacă tot se dădea rotundă. Ea întreba, eu scriam. Bineînţeles că am scos-o din sărite, dar şi eu trebuia să-mi văd interesul, nu? 😆 Totuşi, în final, ea a reuşit să mă scoată afară, rugându-l pe edil să-i acorde o întrevedere între patru ochi, lucru acceptat de el. M-am simţit şi am ieşit. A doua zi, textele noatre au relatat despre aceleaşi întâmplări, dovadă că întrevederea privată fusese doar praf în ochii mei 😀

Cu trecerea timpului, însă, am prins curaj, am venit singură la primar (şi nu numai), am învăţat să deschid uşi, să aştept, să fac anticameră cu zecile de minute (şi în vremea asta să trag cu urechea 😛 ), să mă descurc.

Dar cum să scriu un text, nu mi-a arătat nimeni. Vedeam ce era schimbat la el când intra în ziar. Şi învăţam din mers. Am avut probleme cu alegerea titlurilor. Nu le-am depăşit nici acum în totalitate. Când încep un text, am în minte o mie de variante pentru titlu. Nu întotdeauna îl aleg pe cel corect, chiar dacă, atunci când îl văd pe cel ales de redacţie, îl regăsesc şi eu pe lista variantelor proprii.

Revenind în prezent şi la ziua de marţi, având în minte întâmplările de atunci şi experienţa acumulată în aproape 11 ani de muncă, parcă prind mai mult curaj, când vine vorba să le arăt liceenilor ce am învăţat eu în acest timp. Diferenţa e că ei mă cunosc, mă văd şi mă citesc zilnic, suntem prieteni pe Facebook, ba chiar discutăm uneori. Le descopăr latura mea umană, de persoană simplă şi obişnuită, aşa cum sunt şi ei.

Zilele astea, am căutat cursuri de jurnalism, voi încerca (şi sper să reuşesc) să le ofer şi câteva repere despre meseria mea. Să rămână cu amintiri frumoase despre orele petrecute împreună.

Sper să fie o experienţă plăcută de ambele părţi. Şi, de ce nu, să-i determin să devină jurnaliştii de mâine…

„Într-o zi, persoana care ţi-a închis uşa, va cerşi să-i mai treci pragul…“ (II)

Până să vorbesc eu cu ea, a vorbit soţul meu cu partenerul ei de viaţă (nu ştiu cum aş putea să-i spun: prieten – e prea puţin; iubit – sună aiurea; soţ – încă nu-i e, cu acte…).

S-au întâlnit acum 2-3 seri, când partenerul ei l-a salutat pe al meu. Şi atunci, Omului meu i-a venit ideea de a-i spune ceilulalt: ce rost are să ne salutăm noi, când nevestele noastre nu-şi vorbesc? Ce rost are să mă saluţi tu pe mine, când pe nevastă-mea, nu? Dacă nevastă-ta are păsărele-n cap, e treaba ei, nu a mea…

Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Individul, super-ofensat (cum adică: nevastă-mea are păsărele?), a aruncat nervos ţigara şi mai-mai să se dea la al meu. Când mi-a povestit, m-a umflat râsul: al meu e de aproape două ori mai mare ca el şi îl putea pocni de-l lăsa lat. Dar, vorba Omului: nu de asta îmi era mie, ci de faptul că la cât de idiot, se ducea şi mă reclama la Poliţie…. mă mai trezeam şi cu dosar penal, după aia….

Al meu nu s-a lăsat, însă, intimidat, deşi personajul se jura că el m-ar saluta pe mine… dacă m-aş uita în ochii lui. Mai avea puţin şi pretindea să-l salut eu, după ce m-a ignorat, ca şi ex-prietena mea, cu bună ştiinţă.

După ce mi-a relatat episodul m-am amuzat gândindu-mă ce furtună a iscat el în casa lor. Pentru că eu ştiu cum reacţionează ex-a, ştiu cum face când o apucă pandaliile, mai ales când e prinsă în offside. Mi-am imaginat cum mă drăcuia (în public nu face asta, ea e o lady….), cum mă blestema ea (nici asta nu o face decât dacă se consideră îndreptăţită….), cum îşi promitea şi jura că o să mă pună ea la punct…

NU MAI POT EU!

Azi, am revăzut-o. Eram într-o maşină şi ea era pe trotuar, mergea la serviciu. Nu ştia că-s aşa de aproape. I-am văzut părul mult prea decolorat pentru pretenţiile unei doamne ce se crede, smocul de fire albe din fruntea cam prea descoperită de părul pe care l-a cam pierdut de când nu am mai vorbit. M-a înfuriat ipostaza în care am văzut-o, dar mi-a provocat şi milă, în acelaşi timp. Nu ştiu de ce se încăpăţânează să pară ce nu e, nu ştiu la ce-i foloseşte masca asta… ştiu că e praf pe dinăuntru…. dar nu pot schimba nimic.

E a nu ştiu a câta oară când, undeva, în suflet, simt că mi-e mai bine fără ea. Şi totuşi, ştiu că viaţa ne va mai aduce faţă în faţă. Aştept momentul, pentru că voi avea multe de spus. Sper că nici ea nu va rata ocazia.

Oricum, promit că EU voi avea ultimul cuvânt.

„Într-o zi, persoana care ţi-a închis uşa, va cerşi să-i mai treci pragul…“

O vorbă înţeleaptă spune că niciodată nu trebuie să te răzbuni pe cel care te face să suferi, pentru că va exista un moment când însăşi viaţa îl va face să plătească răul făcut…

Ex-prietena mea este bibliotecara oraşului.  În vremurile bune ale relaţiei noastre, îmi povestea cum era la şedinţele lunare, de la „centru“ şi cum li se recomanda bibliotecarilor din judeţ să-şi popularizeze activitatea prin intermediul presei locale. Îmi arăta adresele de mail ale redacţiilor, pe care le primise de la şefă şi râdea: „Cum să le scriu lor, când te am pe tine aici?“.

Tot atunci, îmi mai povestea despre colegii ei, de la bibliotecile din celelalte localităţi, mai ales din cele limitrofe oraşului nostru. Îmi spunea care sunt buni, care nu au nimic în comun cu meseria asta şi aşa mai departe….

Ironia soartei face ca, acum doi ani, când a decis să-mi întoarcă spatele (ştiţi povestea, n-o mai reiau…..), unul din motivele invocate de ea a fost acela că mă interesează prea mult activitatea ei profesională, pe care mă oferisem să o promovez, spunându-mi că nu are nevoie de aşa ceva, că ea organizează evenimente pentru sufletul ei, nu ca să se dea mare în ziar.

Tot ironia soartei mai face că, de curând, am stabilit o relaţie, bineînţeles, profesională, cu unul dintre colegii ei, un bibliotecar dintr-o comună limitrofă, pe care ea mi l-a lăudat cândva, ca fiind un tip cu multe iniţiative.  La început,  i-am cerut banalul add pe Facebook.  O vreme, am urmărit postările lui şi am remarcat că, într-adevăr, omul munceşte şi atunci i-am propus să colaborăm. Până să se întâmple asta, i-am da câteva like-uri la unele postări. Ce credeţi? Ex-prietena mea, care se afla în lista lui de prieteni, s-a retras din ea. Mi-e greu să cred că nu e din cauza mea şi că, aşa cum mă evită pe stradă, încearcă să mă evite şi pe facebook, renunţând, fără motiv, la unele relaţii virtuale (spun „unele“, pentru că mai sunt persoane care ne au pe amândouă în lista de prieteni şi din care ea nu a ieşit).

Săptămâna trecută am scris primul articol despre biblioteca de care răspunde colegul ei într-ale meseriei; azi, datorită lui, am scris un altul, despre o instituţie cu care el are tangenţă, iar mâine voi scrie despre un eveniment pe care el însuşi îl va organiza….

Ştiu că, la şedinţele lor lunare, de la „centru“ sunt monitorizate astfel de articole. Ştiu că bibliotecarilor li se cere să colaboreze cu presa. Ştiu că ex-prietena mea vede textele sau, dacă şi pe ele refuză să le citească, află la aceste şedinţe despre apariţia lor. Oare cum se simte, când ştie că ar fi putut fi în locul colegului pe care mi l-a lăudat cândva?

De doi ani, de când nu mai vorbim, i-am călcat „teritoriul“ numai de două ori, dar şi atunci, chemată de alţii, care au vrut să scriu despre colaborarea cu ea. Am văzut că nu se simte în largul ei cu mine în preajmă, dar a trebuit să mă suporte. La fel, cum a suportat, un timp, faptul că, în drum spre serviciu, era nevoită să treacă, în fiecare dimineaţă, prin faţa casei mele. Sau să ne întâlnim la aceleaşi evenimente. Sunt şi acum oameni care habar nu au că prietenia noastră e moartă, îngropată şi cu toate pomenirile făcute :). Oameni care sunt şocaţi când află că nici nu ne mai privim sau nu ne mai rostim numele….

Am crezut că e cea mai bună prietenă a mea. Am suferit când mi-a întors spatele,  invocând motive în care nici ea nu crede, doar pentru că şi-a dorit, nici azi nu ştiu sigur de ce, să mă înlăture din viaţa ei. Chiar dacă, de atunci şi până acum, am trecut prin toate stările, ca în final să accept situaţia asta, şi azi îi mai simt lipsa, şi acum îmi amintesc de vremurile bune, de bârfele nostre, de cum ne apăram de duşmanii comuni (reali sau închipuiţi), de cum ne consolam la necaz…

Nu pot  s-o urăsc. Nici să mă răzbun pentru atitudinea ei de acum. Tot ce s-a întâmplat, în cei doi ani de când nu mai suntem prietene, mi-a demonstrat că cine a greşit, a plătit. Şi încă mai plăteşte. Că e bătut cu propriile-i arme.

Cu toate astea, nu am nicio satisfacţie. Şi încă mai simt că noi vom mai vorbi. Nu ştiu când, cum, ce. Dar sigur că aşa va fi.