Bântuită de insomnie

Sunt momente în care mă consum sufleteşte atât de mult, încât consecinţele asupra psihicului, dar şi asupra organismului sunt evidente. De multe ori, chiar presimt că se va întâmpla ceva, nu neapărat rău, dar că va fi ceva care va rupe, cumva, echilibrul în care mă aflu. Nu ştiu la voi cum e, la mine, însă, nimic nu curge lin şi, dacă nu ar fi ruperi din astea, n-aş avea cum să simt că trăiesc!

Miercuri spre joi am avut un vis urât, din care m-am trezit cu capul greu, senzaţie care nu m-a părăsit aproape toată ziua. Prima parte a zilei de vineri a fost cam agitată, din cauza nămeţilor şi a viscolului. Sâmbata a fost, oarecum, liniştită, deşi seara nu am reuşit să adorm, aşa că m-am băgat în pat de abia după orele 2.00. Ieri, nu-mi puteam explica starea interioară de agitaţie, mă gândeam la orice, mai puţin la sms-ul care, pe la 6 şi ceva, seara, mă anunţa că în după-amiaza asta, am şedinţă în redacţie…

Şi din punctul ăsta s-a rupt firul. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar tocmai efortul ăsta m-a consumat într-atât, încât pe la 20.30 trăsesem, deja, pe dreapta. Până pe la 23.00, am avut un somn greu, agitat, bântuit de fel de fel de vise. După o oră m-am ridicat din pat şi am trecut la calculator. Între timp, am reaprins şi focul în sobă. Îmi place să aud, în liniştea nopţii, cum ard lemnele…

Nu pot să dorm. Şi ştiu că atât insomnia asta şi somnul agitat de mai înainte sunt cauzate de şedinţa de azi. Nu-mi plac şedinţele de redacţie, încă de la început, de acum 11 ani, mi-au dat un sentiment de penibil, de culpabilitate, deşi ştiu că nu am absolut nicio vină (în afară de a fi corectă cu toată lumea şi de a încerca să-mi menţin verticalitatea în tot ce fac). Ca să înţelegeţi ce simt eu în şedinţele astea, imaginaţi-vă că sunteţi copii scoşi în faţa clasei şi certaţi pentru ceva de care nu aveţi cum să fiţi responsabili. Că staţi cu privirea pironită în podea, că nu puteţi spune nimic în apărarea voastră, pentru că mai rău aţi face, iar cel care vă acuză oricum nu vă va asculta sau da dreptate.

În plus, eu sunt foarte supărată pe ei şi din alte motive, pe care nu are rost să le mai înşir aici. Faptul că, din când în când, sunt chemată la ordine nu-mi dă sentimentul că fac şi eu parte dintr-un întreg (ştiu de la o colegă că spiritul de echipă e o utopie în redacţie), ci îmi amplifică frustrările şi neputinţa. Ştiu că, prima oară când voi vorbi cu adevărat, probabil că va fi şi ultima şi că nu va fi nevoie să-mi arate ei uşa, voi ieşi pe ea înainte de asta. Şi dacă încă mai tac, e pentru că, aşa cum spuneam acum câteva zile, îmi iubesc meseria şi pentru că mai sunt oameni (din fericire, am descoperit că nu sunt puţini) care apreciază ceea ce fac.

Totuşi, mă consum atât de mult (ştiu, uneori nu merită), încât sunt, ca acum, bântuită de insomnii. E 2 dimineaţa şi eu nu mă pot gândi la altceva decât să treacă mai repede ziua de azi, cu şedinţă cu tot…

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s