Modestie, floare rară…

Nu-mi plac oamenii care se bagă în seamă, care ţin cu tot dinandinsul să iasă în evidenţă oricând, oricum şi oriunde. Cred că am mai scris/spus asta de un milion de ori aici, dar o voi repeta de fiecare dată când vor apărea situaţii în care sunt nevoită să suport pe toţi „păduchii“ ăştia.

Azi, la 8 dimineaţa, îmi sună telefonul. Chiar mă întrebam cine ar fi putut fi şi să mă tem că s-a întâmplat ceva rău aşa, de lunea. Ţi-ai găsit! Un cadru didactic a ţinut morţiş să-mi reamintească faptul că există, că e activ, că trebuie să-i acord atenţia cuvenită! Până să-i răspund, a închis (evident, nu a scăpat neînjurat…..), dar, surpriză!, a revenit cu încă un apel exact la 8.50 (deci, când a ieşit în pauză) ca să mă anunţe că… a făcut şi el o expoziţie. Cu flori. Şi că ar vrea să trec pe la şcoală s-o văd. În timp ce-mi dădeam ochii peste cap, l-am asigurat, cu cel mai politicos glas de care eram capabilă, că o să vin, „dar pe la 11.00, aşa….“ .

După ce mi-am terminat celelalte treburi, da, m-am dus, dar cam cu o oră întârziere, pentru că nu stabiliserăm să ne vedem când vin să trag în poze prea minunatele-i creaţii. Când eram pe punctul de a-mi termina treaba, cine iese din cancelarie? Fix sora împricinatului (că şi ea tot cadru didactic e 😦 ), care începe să mi se laude cu nu ştiu ce proiect sau parteneriat cu nu ştiu care liceu de prin Oradea. Cum nu mai puteam nici să înjur, nici să-mi mai dau ochii peste cap, a disperare, îi spun că poate să-mi trimită tot pe mail şi am pus punct discuţiei 😈

Ajung acasă, încep să-mi văd de textele mele când…. sună telefonul. Iarăşi, sar, întrebându-mă ce s-ar fi putut întâmpla şi, când colo, iar artistul de profesor. „Eşti bolnav!“ zic eu, înainte să-i răspund, iar, cu cel mai suav glas pe care-l am în dotare. Omul voia să afle dacă am trecut să-i admir capodoperele şi ce părere am despre ele. Pffff….! Plecând de la întrebarea „Nu-i aşa că sunt frumoase?“, am răspuns afirmativ la tot ce-l interesa, gâdilându-i orgoliul cu „Sunteţi foarte talentat şi aveţi multă răbdare….“, dar înainte să închid, l-am trântit: „Nu ştiu cât succes o să aibă un text cu flori când afară e zăpadă…“.

Şi, pa, la revedere!

Băi, nene! Oamenii ăştia doi, „artistul“ şi sor-sa, mi-au scos jumătate din firele de păr alb pe care le am. Sunt singurii din tot liceul ăla care mă sună pentru orice tâmpenie pe care ei o numesc activitate sau eveniment ieşit din comun, mai având şi pretenţia să scriu despre. Evident, o mai fac, mai ales când nu am texte de umplutură, şi o fac atât de bine (că, deh, mă mai ajută inspiraţia şi cuvintele), încât atunci când se citesc în ziar, chiar cred că atât de minunat le-a ieşit totul. Nuuuuu!!! 90% reprezintă un mare NU! Dar, cum ei nu ştiu, se împăunează cu „talentele“ lor. De aici şi modestia lor, care e sublimă, dar le lipseşte cu desăvârşire! Sunt momente în care i-aş înjura în faţă, ca la uşa cortului, dar îmi înghit vorbele fix când sunt cu piciorul afară din gură 😆 Mi-e jenă de colegii lor care au cam renunţat să mă mai cheme la evenimentele lor (unele dintre ele chiar frumoase) pe motiv că „oricum, şcoala e bine reprezentată în presă“. Oameni cu bun-simţ, în faţa cărora mă înclin, cu respect. Pentru restul…. mai vedem. Poate se schimbă. Speranţa moare ultima 😀

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s