Prima veste (proastă) din 2013

2013 a început, din păcate, şi cu o veste proastă. La prânz, un mesaj postat de un fost coleg de liceu, pe Facebook, ne anunţa, pe mine şi pe ceilalţi prieteni care mai ţinem legătura în mediul virtual, că mama unei bune colege a trecut în lumea umbrelor….

Aflasem de abia aseară că era bolnavă. De fapt, nici nu ştiu dacă e corect spus aşa. Femeii îi fusese descoperită, de curând, o tumoră la cap (amănunte nu cunosc….) şi nu avea leac, astfel că familia se aştepta la acest deznodământ. În Ajunul Crăciunului, colega mea a scris pe Facebook un mesaj destul de ciudat pentru noi, cei care nu cunoşteam statea de sănătate a mamei ei. În mesaj, fata implora Cerul să se întâmple o minune, pentru ca mama ei să rămână alături de cei dragi. Mi-am dat seama că e vorba despre o boală gravă, dar nu am întrebat, doar am încurajat, deşi niciodată cuvintele nu sunt potrivite sau suficiente pentru a realiza, pe deplin, asta.

La prânz, a apărut mesajul colegului nostru, pe Facebook, şi parcă nimic din starea de spirit pe care o aveam, de la prima oră, nu a mai amintit de bucuria cu care, tot aseară, am programat o reîntâlnire cu alţi foşti colegi de liceu, la un restaurant din oraş. Cu siguranţă, vom discuta despre tristul eveniment şi ne vom gândi să mergem la priveghi, poate chiar la înmormântare….

Discutam, acum câteva minute, tot pe net, cu o amică şi îi spuneam că, atunci când aflu despre dispariţia părinţilor colegilor mei de şcoală, aproape că simt fizic durerea pe care o simt ei. Pentru că sunt la vârsta la care tuturor ni se întâmplă să ne pierdem părinţii, pentru că ar trebui să mă pregătesc pentru asta, deşi sunt convinsă că nu voi accepta sau nu voi trece, niciodată, cu uşurinţă, peste aşa ceva. Sunt lucruri la care, cu bună ştiinţă, refuzăm să ne gândim, sperând că, poate, vom fi noi primii cărora nu li se vor întâmpla acele lucruri. Din păcate, viaţa îşi urmează cursul ei şi ce e rânduit să se întâmple, se va întâmpla. Veştile de genul celei care m-a tulburat azi vor continua să vină, fiecare la timpul ei, până când, într-o zi, şi eu va trebui să le-o dau, la rândul meu, celorlalţi.

E trist, dar mult prea adevărat.

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s