Indigestie

Dacă ieri a fost ok, azi mi-e rău. Doar am spus că ruperile astea de ritm din viaţa mea trebuie să existe, altfel nu aş simţi că trăisc, nu? 🙂

De data asta, am făcut indigestie. M-am trezit, spre dimineaţă, cu senzaţia că aveam un şarpe sau un peşte viu în stomac; în orice caz, era o senzaţie că un ceva mi se plimbă de colo-colo prin burtă, iar asta îmi provoca greaţă. M-am chinuit vreo jumătate de oră să vomit (de fapt, speram să nu se întâmple asta…), dar şi când am reuşit….

Sunt vreo 9 ore de atunci şi încă nu mi-e bine. M-am învoit de la serviciu (lucru la care recurg rar, pentru că eu duc boala pe picioare) şi am rămas în pat. Am crezut că orele de repaus mă vor ajuta să-mi revin, dar tot rău îmi e. Nu pot să mănânc, nici mirosul de mâncare nu-l suport…

O să-mi treacă, dar aş fi preferat să nu mi se întâmple asta. Mă întorc în pat!

E ok

N-a fost deloc rău. Dar mai bine că mi-am făcut griji şi m-am pregătit sufleteşte pentru orice, decât să mă fi dus ca şi când (mă scuzaţi de expresie) mi-aş băga picioarele în tot şi în toate.

Ca de obicei, mi s-au mai dat nişte indicaţii, toate de bun simţ şi chiar de azi am început să le respect. Cât se poate, bineînţeles 🙂

Am primit şi o mică laudă, dar trec peste ea, pentru că ştiu foarte bine cum sunt 🙂

În concluzie, nimic nou. Back to work!

Bântuită de insomnie

Sunt momente în care mă consum sufleteşte atât de mult, încât consecinţele asupra psihicului, dar şi asupra organismului sunt evidente. De multe ori, chiar presimt că se va întâmpla ceva, nu neapărat rău, dar că va fi ceva care va rupe, cumva, echilibrul în care mă aflu. Nu ştiu la voi cum e, la mine, însă, nimic nu curge lin şi, dacă nu ar fi ruperi din astea, n-aş avea cum să simt că trăiesc!

Miercuri spre joi am avut un vis urât, din care m-am trezit cu capul greu, senzaţie care nu m-a părăsit aproape toată ziua. Prima parte a zilei de vineri a fost cam agitată, din cauza nămeţilor şi a viscolului. Sâmbata a fost, oarecum, liniştită, deşi seara nu am reuşit să adorm, aşa că m-am băgat în pat de abia după orele 2.00. Ieri, nu-mi puteam explica starea interioară de agitaţie, mă gândeam la orice, mai puţin la sms-ul care, pe la 6 şi ceva, seara, mă anunţa că în după-amiaza asta, am şedinţă în redacţie…

Şi din punctul ăsta s-a rupt firul. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar tocmai efortul ăsta m-a consumat într-atât, încât pe la 20.30 trăsesem, deja, pe dreapta. Până pe la 23.00, am avut un somn greu, agitat, bântuit de fel de fel de vise. După o oră m-am ridicat din pat şi am trecut la calculator. Între timp, am reaprins şi focul în sobă. Îmi place să aud, în liniştea nopţii, cum ard lemnele…

Nu pot să dorm. Şi ştiu că atât insomnia asta şi somnul agitat de mai înainte sunt cauzate de şedinţa de azi. Nu-mi plac şedinţele de redacţie, încă de la început, de acum 11 ani, mi-au dat un sentiment de penibil, de culpabilitate, deşi ştiu că nu am absolut nicio vină (în afară de a fi corectă cu toată lumea şi de a încerca să-mi menţin verticalitatea în tot ce fac). Ca să înţelegeţi ce simt eu în şedinţele astea, imaginaţi-vă că sunteţi copii scoşi în faţa clasei şi certaţi pentru ceva de care nu aveţi cum să fiţi responsabili. Că staţi cu privirea pironită în podea, că nu puteţi spune nimic în apărarea voastră, pentru că mai rău aţi face, iar cel care vă acuză oricum nu vă va asculta sau da dreptate.

În plus, eu sunt foarte supărată pe ei şi din alte motive, pe care nu are rost să le mai înşir aici. Faptul că, din când în când, sunt chemată la ordine nu-mi dă sentimentul că fac şi eu parte dintr-un întreg (ştiu de la o colegă că spiritul de echipă e o utopie în redacţie), ci îmi amplifică frustrările şi neputinţa. Ştiu că, prima oară când voi vorbi cu adevărat, probabil că va fi şi ultima şi că nu va fi nevoie să-mi arate ei uşa, voi ieşi pe ea înainte de asta. Şi dacă încă mai tac, e pentru că, aşa cum spuneam acum câteva zile, îmi iubesc meseria şi pentru că mai sunt oameni (din fericire, am descoperit că nu sunt puţini) care apreciază ceea ce fac.

Totuşi, mă consum atât de mult (ştiu, uneori nu merită), încât sunt, ca acum, bântuită de insomnii. E 2 dimineaţa şi eu nu mă pot gândi la altceva decât să treacă mai repede ziua de azi, cu şedinţă cu tot…