Indigestie

Dacă ieri a fost ok, azi mi-e rău. Doar am spus că ruperile astea de ritm din viaţa mea trebuie să existe, altfel nu aş simţi că trăisc, nu? 🙂

De data asta, am făcut indigestie. M-am trezit, spre dimineaţă, cu senzaţia că aveam un şarpe sau un peşte viu în stomac; în orice caz, era o senzaţie că un ceva mi se plimbă de colo-colo prin burtă, iar asta îmi provoca greaţă. M-am chinuit vreo jumătate de oră să vomit (de fapt, speram să nu se întâmple asta…), dar şi când am reuşit….

Sunt vreo 9 ore de atunci şi încă nu mi-e bine. M-am învoit de la serviciu (lucru la care recurg rar, pentru că eu duc boala pe picioare) şi am rămas în pat. Am crezut că orele de repaus mă vor ajuta să-mi revin, dar tot rău îmi e. Nu pot să mănânc, nici mirosul de mâncare nu-l suport…

O să-mi treacă, dar aş fi preferat să nu mi se întâmple asta. Mă întorc în pat!

E ok

N-a fost deloc rău. Dar mai bine că mi-am făcut griji şi m-am pregătit sufleteşte pentru orice, decât să mă fi dus ca şi când (mă scuzaţi de expresie) mi-aş băga picioarele în tot şi în toate.

Ca de obicei, mi s-au mai dat nişte indicaţii, toate de bun simţ şi chiar de azi am început să le respect. Cât se poate, bineînţeles 🙂

Am primit şi o mică laudă, dar trec peste ea, pentru că ştiu foarte bine cum sunt 🙂

În concluzie, nimic nou. Back to work!

Bântuită de insomnie

Sunt momente în care mă consum sufleteşte atât de mult, încât consecinţele asupra psihicului, dar şi asupra organismului sunt evidente. De multe ori, chiar presimt că se va întâmpla ceva, nu neapărat rău, dar că va fi ceva care va rupe, cumva, echilibrul în care mă aflu. Nu ştiu la voi cum e, la mine, însă, nimic nu curge lin şi, dacă nu ar fi ruperi din astea, n-aş avea cum să simt că trăiesc!

Miercuri spre joi am avut un vis urât, din care m-am trezit cu capul greu, senzaţie care nu m-a părăsit aproape toată ziua. Prima parte a zilei de vineri a fost cam agitată, din cauza nămeţilor şi a viscolului. Sâmbata a fost, oarecum, liniştită, deşi seara nu am reuşit să adorm, aşa că m-am băgat în pat de abia după orele 2.00. Ieri, nu-mi puteam explica starea interioară de agitaţie, mă gândeam la orice, mai puţin la sms-ul care, pe la 6 şi ceva, seara, mă anunţa că în după-amiaza asta, am şedinţă în redacţie…

Şi din punctul ăsta s-a rupt firul. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar tocmai efortul ăsta m-a consumat într-atât, încât pe la 20.30 trăsesem, deja, pe dreapta. Până pe la 23.00, am avut un somn greu, agitat, bântuit de fel de fel de vise. După o oră m-am ridicat din pat şi am trecut la calculator. Între timp, am reaprins şi focul în sobă. Îmi place să aud, în liniştea nopţii, cum ard lemnele…

Nu pot să dorm. Şi ştiu că atât insomnia asta şi somnul agitat de mai înainte sunt cauzate de şedinţa de azi. Nu-mi plac şedinţele de redacţie, încă de la început, de acum 11 ani, mi-au dat un sentiment de penibil, de culpabilitate, deşi ştiu că nu am absolut nicio vină (în afară de a fi corectă cu toată lumea şi de a încerca să-mi menţin verticalitatea în tot ce fac). Ca să înţelegeţi ce simt eu în şedinţele astea, imaginaţi-vă că sunteţi copii scoşi în faţa clasei şi certaţi pentru ceva de care nu aveţi cum să fiţi responsabili. Că staţi cu privirea pironită în podea, că nu puteţi spune nimic în apărarea voastră, pentru că mai rău aţi face, iar cel care vă acuză oricum nu vă va asculta sau da dreptate.

În plus, eu sunt foarte supărată pe ei şi din alte motive, pe care nu are rost să le mai înşir aici. Faptul că, din când în când, sunt chemată la ordine nu-mi dă sentimentul că fac şi eu parte dintr-un întreg (ştiu de la o colegă că spiritul de echipă e o utopie în redacţie), ci îmi amplifică frustrările şi neputinţa. Ştiu că, prima oară când voi vorbi cu adevărat, probabil că va fi şi ultima şi că nu va fi nevoie să-mi arate ei uşa, voi ieşi pe ea înainte de asta. Şi dacă încă mai tac, e pentru că, aşa cum spuneam acum câteva zile, îmi iubesc meseria şi pentru că mai sunt oameni (din fericire, am descoperit că nu sunt puţini) care apreciază ceea ce fac.

Totuşi, mă consum atât de mult (ştiu, uneori nu merită), încât sunt, ca acum, bântuită de insomnii. E 2 dimineaţa şi eu nu mă pot gândi la altceva decât să treacă mai repede ziua de azi, cu şedinţă cu tot…

După faptă, aşa „răsplată“!

Vă spuneam deunăzi despre amica aia a mea de pe Facebook, cea care „se lăuda“ că s-a răzbunat pe fostul, spărgându-i adresele de mail şi de Facebook. Ce credeţi că i s-a întâmplat? A ajuns la procurori. Individul a depus plângere la DIICOT pentru ce i-a făcut! Şi ăia au chemat-o la audieri, după ce, chipurile, ar fi descoperit-o după IP. Aşa mi-a povestit ea, nu bag mâna în foc şi că aşa ar fi fost. Probabil că da, din moment ce de vreo câteva zile nu mai intră pe net sau intră cu teamă. Cică deocamdată laptopul ei e la procurori….

Şi, în loc să conştientizeze gravitatea situaţiei, concluzia ei este una singură: tipul nu a iubit-o, de aceea a reclamat-o….

Totuşi, am întrebat-o: „Bine, dar ţie cine ţi-a intrat în mail şi în contul de Facebook?“. Răspuns: „Când?“. Aaaa, deci era aşa cum mi-am imaginat: o minciună! Zic: „Atunci când ai zis că m-a şters pe mine şi pe alţi 25 de înşi, când ne-a blocat!“. „Aaaa, de asta am uitat….“. Mda, şi marmota învelea îngheţata-n staniol…. Cum naiba să uiţi că cineva ţi-a spart adresele? Ţi se întâmplă zilnic, te-ai obişnuit cu asta?

Am zâmbit în sinea mea: pe cine crede că  prosteşte? Săraca….

Modestie, floare rară…

Nu-mi plac oamenii care se bagă în seamă, care ţin cu tot dinandinsul să iasă în evidenţă oricând, oricum şi oriunde. Cred că am mai scris/spus asta de un milion de ori aici, dar o voi repeta de fiecare dată când vor apărea situaţii în care sunt nevoită să suport pe toţi „păduchii“ ăştia.

Azi, la 8 dimineaţa, îmi sună telefonul. Chiar mă întrebam cine ar fi putut fi şi să mă tem că s-a întâmplat ceva rău aşa, de lunea. Ţi-ai găsit! Un cadru didactic a ţinut morţiş să-mi reamintească faptul că există, că e activ, că trebuie să-i acord atenţia cuvenită! Până să-i răspund, a închis (evident, nu a scăpat neînjurat…..), dar, surpriză!, a revenit cu încă un apel exact la 8.50 (deci, când a ieşit în pauză) ca să mă anunţe că… a făcut şi el o expoziţie. Cu flori. Şi că ar vrea să trec pe la şcoală s-o văd. În timp ce-mi dădeam ochii peste cap, l-am asigurat, cu cel mai politicos glas de care eram capabilă, că o să vin, „dar pe la 11.00, aşa….“ .

După ce mi-am terminat celelalte treburi, da, m-am dus, dar cam cu o oră întârziere, pentru că nu stabiliserăm să ne vedem când vin să trag în poze prea minunatele-i creaţii. Când eram pe punctul de a-mi termina treaba, cine iese din cancelarie? Fix sora împricinatului (că şi ea tot cadru didactic e 😦 ), care începe să mi se laude cu nu ştiu ce proiect sau parteneriat cu nu ştiu care liceu de prin Oradea. Cum nu mai puteam nici să înjur, nici să-mi mai dau ochii peste cap, a disperare, îi spun că poate să-mi trimită tot pe mail şi am pus punct discuţiei 😈

Ajung acasă, încep să-mi văd de textele mele când…. sună telefonul. Iarăşi, sar, întrebându-mă ce s-ar fi putut întâmpla şi, când colo, iar artistul de profesor. „Eşti bolnav!“ zic eu, înainte să-i răspund, iar, cu cel mai suav glas pe care-l am în dotare. Omul voia să afle dacă am trecut să-i admir capodoperele şi ce părere am despre ele. Pffff….! Plecând de la întrebarea „Nu-i aşa că sunt frumoase?“, am răspuns afirmativ la tot ce-l interesa, gâdilându-i orgoliul cu „Sunteţi foarte talentat şi aveţi multă răbdare….“, dar înainte să închid, l-am trântit: „Nu ştiu cât succes o să aibă un text cu flori când afară e zăpadă…“.

Şi, pa, la revedere!

Băi, nene! Oamenii ăştia doi, „artistul“ şi sor-sa, mi-au scos jumătate din firele de păr alb pe care le am. Sunt singurii din tot liceul ăla care mă sună pentru orice tâmpenie pe care ei o numesc activitate sau eveniment ieşit din comun, mai având şi pretenţia să scriu despre. Evident, o mai fac, mai ales când nu am texte de umplutură, şi o fac atât de bine (că, deh, mă mai ajută inspiraţia şi cuvintele), încât atunci când se citesc în ziar, chiar cred că atât de minunat le-a ieşit totul. Nuuuuu!!! 90% reprezintă un mare NU! Dar, cum ei nu ştiu, se împăunează cu „talentele“ lor. De aici şi modestia lor, care e sublimă, dar le lipseşte cu desăvârşire! Sunt momente în care i-aş înjura în faţă, ca la uşa cortului, dar îmi înghit vorbele fix când sunt cu piciorul afară din gură 😆 Mi-e jenă de colegii lor care au cam renunţat să mă mai cheme la evenimentele lor (unele dintre ele chiar frumoase) pe motiv că „oricum, şcoala e bine reprezentată în presă“. Oameni cu bun-simţ, în faţa cărora mă înclin, cu respect. Pentru restul…. mai vedem. Poate se schimbă. Speranţa moare ultima 😀

Exist

Azi mi-am dat seama că îmi iubesc meseria. Cu toate neajunsurile şi greutăţile ei. După aproape 11 ani, cineva s-a gândit să-mi demonstreze că munca mea de până acum nu a fost în zadar şi că există persoane (nu puţine) care mă apreciază.

Am primit două distincţii şi două diplome, pe lângă faptul că mi s-a dedicat şi un filmuleţ de prezentare. Însă nu acestea au contat pentru mine, ci faptul că ele mi-au arătat că exist, ca ziarist şi ca OM.

 

Facebook, acest „must have“….

Una dintre ultimele recomandări primite din partea redacţiei este aceea de a ne crea cont pe Facebook. Motivul? Dând like la anumite pagini, vom primi informaţii utile care ne-ar putea inspira pentru viitoarele articole. O, da…. Se pare că s-au trezit şi ai noştri, „după lupte seculare“ 🙂 Pentru că nu ştiu dacă mai există vreun ziarist din ţara/lumea asta care să nu fi aflat că pe Facebook informaţiile apar şi circulă cu viteză mult mai mare decât pe site-urile publicaţiilor!

Când am citit lucrul ăsta, efectiv m-a umflat râsul. Păi, pentru mine, Facebook-ul este de mai bine de doi ani (de când am început să-l folosesc) una dintre principalele mele surse de inspiraţie! Şi nu mă refer la chestiile postate pe pagini oficiale, ci mai ales la conversaţii purtate de mine cu unii şi de alţii între ei 🙂 Nu există zi sau oră în care să nu aflu ceva nou, dar nu întotdeauna mă şi folosesc de noutăţile astea pentru că, nu-i aşa, om fi noi „spioni“, ne prefacem că suntem „şmecheri“, dar multe lucruri ţin şi de viaţa privată a celor asupra cărora avem îndreptată atenţia. E drept că acum s-a creat deja un (prost) obicei de a cita persoanele publice după ceea ce postează pe Facebook, dar mie încă nu-mi place modul ăsta de a mă documenta. Prefer să stau de vorbă personal cu respectiva persoană, după ce a postat pe status, pentru că altfel se leagă lucrurile şi relaţionarea ulterioară dintre noi se va realiza după alte repere. Nu-mi place să speculez, să interpretez voit într-un anumit mod declaraţiile postate de unii pe net. La mine, albul e alb şi negrul e negru. Dacă unii vor să scoată un gri de aici, e treaba lor!

Revenind la tema postării de azi, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că ai mei şefi s-au trezit cam târziu cu Facebook-ul ăsta! Era demult un „must have“ (nu ai Facebook, nu exişti – cam aşa se spunea, nu?). Sincer, eu nu mai sunt atât de prinsă de el şi asta se observă prin frecvenţa redusă a postărilor de orice fel (nu mă refer la contul ataşat blogului, care îmi poartă numele; recunosc, pe el nu m-am mai logat de mult….).  Dacă îl deschid zilnic şi îl las aşa de dimineaţă şi până seara, o fac pentru informaţii. Dar trebuia să dau raportul şi pentru asta? 😀