S-a mai dus un an…

Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an! Că, iată, sărbătorile bat la uşă, că în curând păşim în 2013, an la care ne gândim fiecare cu speranţă şi cu dorinţa de a fi mai bun decât cel din care au mai rămas câteva zile.

În ceea ce mă priveşte, speranţele şi dorinţele pentru anul ce vine nu sunt multe, dar foarte importante, de aceea aş vrea să cred că voi avea curajul şi puterea de a duce la bun sfârşit ceea ce-mi propun. De multă vreme îmi doresc schimbări majore (bineînţeles, pozitive) în viaţa mea. Deşi ele nu s-au materializat, încă, simt că fac paşi mici înainte, că sunt pe calea cea bună. Mereu am avut convingerea că nimic nu se întâmplă dintr-o dată, că totul vine atunci când este rânduit, când eşti pregătit să laşi în urmă o etapă pentru a trece într-o alta, superioară, în care vei rămâne exact atât cât te vei simţi pregătit să păşeşti în următoarea. M-am schimbat mult în ultimii ani, poate că acesta este şi apanajul vârstei, al exeperienţei de viaţă, nu ştiu…. Simt că nu mai sunt cea de acum 2, 3 sau 10 ani, chiar dacă, în acest timp, am rămas în acelaşi loc, am interacţionat cu aceiaşi oameni. Am învăţat să-i privesc, de fiecare dată, într-o altă lumină, să le descopăr (nu să ne vânez!) calităţi şi defecte şi să-i trec prin propriul meu filtru de principii şi valori. De la fiecare am avut şi am, în continuare, ce culege. Învăţ să mă (re)descopăr prin ceilalţi, să-mi văd părţile bune şi cele mai puţin bune şi să lucrez cu mine însămi. Întotdeauna am ceva de analizat şi de schimbat, poate de aceea obiectivele pe care mi le propun nu se îndeplinesc, încă: mai trebuie „să cresc“, să evoluez, să ating acel prag la care doresc să ajung şi să-l depăşesc.

2012 a fost un an interesant pentru mine, deşi, privit din afară, nu pare. A fost un an foarte greu, care m-a încărcat negativ enorm, care mi-a tocit aproape toţi nervii. Stresul de la serviciu mi-a afectat foarte mult sănătatea şi de aceea mi-am propus ca, din 2013, să readuc pe locul I, pe lista priorităţilor, viaţa personală, chiar dacă şi profesia este mai mult decât importantă.

În 2012 am realizat că îmi doresc foarte mult un copil, pentru că am fost foarte aproape de a-mi împlini şi acest vis. Din acest motiv, va trebui să adopt un stil de viaţă total diferit de cel prezent. Sunt conştientă că asta ar putea însemna să renunţ chiar la actualul loc de muncă. Ştiu că n-am s-o fac fără o atentă chibzuinţă, dar e un lucru la care mă gândesc de foarte multă vreme. De fiecare dată, motivaţia a fost alta. Acum, însă, ea e mult mai puternică şi implică mult mai multe responsabilităţi viitoare, ceea ce mă face să cred că voi găsi soluţia potrivită pentru ca totul să fie OK.

Pentru că, exact acum un an, în Ajunul Crăciunului, o răceală care părea banală, dar care s-a dovedit a fi o bronşită acută, mi-a transformat în iad sărbătorile şi Anul Nou, pentru  sărbătorile din 2012, ca şi pentru tot anul ce vine, îmi doresc sănătate şi, nu în ultimul rând, linişte sufletească. Vreau să-i am şi să mi-i păstrez alături pe cei care-mi sunt dragi şi pentru care ştiu că sunt importantă. Vreau să-mi fie sănătoşi părinţii, pentru că ei sunt cei care, încă, mă sprijină foarte mult (deşi eu nu recunosc asta întotdeauna….).

În rest…. le-oi duce pe toate, ştiu deja că pot face asta, pentru că anii nu au trecut degeaba peste mine 🙂

Pentru voi, cei care mă citiţi, dar şi pentru ceilalţi, care ajungeţi pe acest blog, vă doresc, de asemenea, un 2013 mai bun, cu spor şi belşug, să vă bucuraţi de familie, prieteni şi de toţi cei care vă sunt dragi!

La mulţi ani!

 

Dezgheţ?

Când ţara îngheaţă, din cauza iernii, eu scriu despre un dezgheţ? Ei bine, da! Despre un dezgheţ sufletesc. Sau, cel puţin, asta cred că ar putea fi….

Dimineaţă, când am ieşit pe poartă, dau nas în nas cu un prieten comun de-al meu şi al ex-amicei mele. Îmi aducea factura de la Salubritate. După schimbul de amabilităţi, îmi spune: „Ştii, şi eu am păţit exact ce ai păţit tu cu ea…“. Cu ex-a, adică. Pe drum, începe să-mi povestească. Nu voi intra în amănunte, sunt multe şi sigur s-ar putea să vă plictisească. Ideea e că şi cu acest prieten comun, ex-amica mea a terminat-o exact în aceeaşi manieră în care a pus punct cu mine: i-a căutat un motiv, l-a găsit, după care i-a făcut vânt omului, pe uşă. Înainte de asta, l-a anunţat că-l şterge şi din lista de prieteni de pe Facebook 😆

Mai aflu că, da, pentru ea am fost fata rea, care i-am spart adresa de e-mail, ca să-i aflu secretele (niciodată nu am înţeles de unde a scos treaba asta, pentru că nu a avut argumente….). Dar a trecut sub tăcere ceea ce mi-a reproşat de faţă cu alţii, cum că, într-o perioadă, altceva mai bun de făcut nu aveam, noaptea, pe la 3, decât să-i dau beep-uri cu număr ascuns (ştia ea că eu eram, că a cerut factură detaliată de la operatorul de telefonie mobilă pe care era scris, negru pe alb, numărul meu; dar mie factura aia nu mi-a arătat-o niciodată, pentru că nici nu există, din moment ce eu, la 3 dimineaţa, mă trezesc destul de rar, şi doar ca să fac pipi 😀 )! La fel, nu a spus că fusese deranjată că am avut tupeul de a o sfătui să deschidă un blog sau un site în care să scrie despre activităţile pe care le organizează, la serviciu….

De asemenea, omul îmi mai spune că, din cauza ex-ei, a avut certuri şi cu nevastă-sa, prietenă a fostei mele amice, căreia i-a interzis să mai aibă de-a face cu ea… Râsul lumii!

De fapt, râsul-plânsul. Pentru că e a doua persoană despre care aflu că fosta mea prietenă „se ceartă“ de aiurea. M-am întristat. I-am zis omului că nu-mi face deloc plăcere de ceea ce aflu şi că mi-e din ce în ce mai clar că fata are o problemă sufletească foarte serioasă, din moment ce-i pune pe fugă pe cei apropiaţi.

Când am revenit acasă, am intrat pe Facebook. Am căutat pagina partenerului ei de viaţă (care, şi el, de la un timp, mă ignoră cu bună ştiinţă…..), despre care ştiu că tot ea i-o administrează. Nu mi-a venit să cred când am văzut că, în dreptul rubricii „Într-o relaţie cu…“, am descoperit numele ei. Iniţial am crezut că sunt logată de pe celălalt cont de Facebook, de care ea nu ştie şi pe care nu l-a blocat. Am dat chiar şi un refresh la pagină, să mă conving că e real ce văd. Însă…. era adevărat: azi, fosta mea prietenă, m-a deblocat pe Facebook! După un an şi jumătate!

Dezgheţ în plină iarnă? Întâmplare? Orice ar fi, orice a determinat-o să facă asta, pe mine m-a bucurat. Şi, da, chiar m-a emoţionat. Cum îi spuneam şi amicului nostru comun, când ne-am întâlnit, eu încă mai sper şi mai aştept ca ea să revină la sentimente mai bune, pentru că, sunt convinsă, traversează o perioadă mai puţin bună, în care sigur se confruntă cu probleme numai de ea ştiute, pe care nu vrea să le rezolve şi cu ajutorul nostru.

Totuşi, nu ştiu dacă aş mai vrea sau dacă aş mai putea să fiu prietenă cu ea, ca în vremurile bune. „Chiar vă dădeam exemplu, tuturor, ce prietene bune sunteţi voi şi cât de bine vă înţelegeţi….“, îmi spune, azi, cel despre care povesteam la început. Da, a fost aşa de frumos, parcă prea frumos să fie adevărat, poate de aceea nici nu a putut fi mai mult, am dat totul şi am ars până la capăt timp de 9 ani. Atât. Nu ştiu dacă ar fi putut fi altfel în aceşti aproape doi ani, de când s-a produs ruptura. Ştiu, doar, că încă mă doare că s-a terminat. Şi că nu am putut face nimic să schimb lucrurile….

Uneori…

Uneori e bine să intri într-o casă de copii. Să-i vezi, să-i asculţi, să afli în grija cui se află (sau nu), ce şi de la cine dar, mai ales, când şi cum primesc ceva, să le observi reacţiile şi gesturile.

Să realizezi cât de multe ai avut, în copilărie. Cât de norocos şi fericit ai fost. Că, deşi erai convins că-ţi lipsesc atâtea, de fapt, aveai TOTUL: o casă căreia îi puteai spune ACASĂ şi, mai ales, PĂRINŢI, care te-au iubit, protejat şi susţinut ca să ajungi ceea ce eşti acum…