S-a mai dus un an…

Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an! Că, iată, sărbătorile bat la uşă, că în curând păşim în 2013, an la care ne gândim fiecare cu speranţă şi cu dorinţa de a fi mai bun decât cel din care au mai rămas câteva zile.

În ceea ce mă priveşte, speranţele şi dorinţele pentru anul ce vine nu sunt multe, dar foarte importante, de aceea aş vrea să cred că voi avea curajul şi puterea de a duce la bun sfârşit ceea ce-mi propun. De multă vreme îmi doresc schimbări majore (bineînţeles, pozitive) în viaţa mea. Deşi ele nu s-au materializat, încă, simt că fac paşi mici înainte, că sunt pe calea cea bună. Mereu am avut convingerea că nimic nu se întâmplă dintr-o dată, că totul vine atunci când este rânduit, când eşti pregătit să laşi în urmă o etapă pentru a trece într-o alta, superioară, în care vei rămâne exact atât cât te vei simţi pregătit să păşeşti în următoarea. M-am schimbat mult în ultimii ani, poate că acesta este şi apanajul vârstei, al exeperienţei de viaţă, nu ştiu…. Simt că nu mai sunt cea de acum 2, 3 sau 10 ani, chiar dacă, în acest timp, am rămas în acelaşi loc, am interacţionat cu aceiaşi oameni. Am învăţat să-i privesc, de fiecare dată, într-o altă lumină, să le descopăr (nu să ne vânez!) calităţi şi defecte şi să-i trec prin propriul meu filtru de principii şi valori. De la fiecare am avut şi am, în continuare, ce culege. Învăţ să mă (re)descopăr prin ceilalţi, să-mi văd părţile bune şi cele mai puţin bune şi să lucrez cu mine însămi. Întotdeauna am ceva de analizat şi de schimbat, poate de aceea obiectivele pe care mi le propun nu se îndeplinesc, încă: mai trebuie „să cresc“, să evoluez, să ating acel prag la care doresc să ajung şi să-l depăşesc.

2012 a fost un an interesant pentru mine, deşi, privit din afară, nu pare. A fost un an foarte greu, care m-a încărcat negativ enorm, care mi-a tocit aproape toţi nervii. Stresul de la serviciu mi-a afectat foarte mult sănătatea şi de aceea mi-am propus ca, din 2013, să readuc pe locul I, pe lista priorităţilor, viaţa personală, chiar dacă şi profesia este mai mult decât importantă.

În 2012 am realizat că îmi doresc foarte mult un copil, pentru că am fost foarte aproape de a-mi împlini şi acest vis. Din acest motiv, va trebui să adopt un stil de viaţă total diferit de cel prezent. Sunt conştientă că asta ar putea însemna să renunţ chiar la actualul loc de muncă. Ştiu că n-am s-o fac fără o atentă chibzuinţă, dar e un lucru la care mă gândesc de foarte multă vreme. De fiecare dată, motivaţia a fost alta. Acum, însă, ea e mult mai puternică şi implică mult mai multe responsabilităţi viitoare, ceea ce mă face să cred că voi găsi soluţia potrivită pentru ca totul să fie OK.

Pentru că, exact acum un an, în Ajunul Crăciunului, o răceală care părea banală, dar care s-a dovedit a fi o bronşită acută, mi-a transformat în iad sărbătorile şi Anul Nou, pentru  sărbătorile din 2012, ca şi pentru tot anul ce vine, îmi doresc sănătate şi, nu în ultimul rând, linişte sufletească. Vreau să-i am şi să mi-i păstrez alături pe cei care-mi sunt dragi şi pentru care ştiu că sunt importantă. Vreau să-mi fie sănătoşi părinţii, pentru că ei sunt cei care, încă, mă sprijină foarte mult (deşi eu nu recunosc asta întotdeauna….).

În rest…. le-oi duce pe toate, ştiu deja că pot face asta, pentru că anii nu au trecut degeaba peste mine 🙂

Pentru voi, cei care mă citiţi, dar şi pentru ceilalţi, care ajungeţi pe acest blog, vă doresc, de asemenea, un 2013 mai bun, cu spor şi belşug, să vă bucuraţi de familie, prieteni şi de toţi cei care vă sunt dragi!

La mulţi ani!

 

Anunțuri

Dezgheţ?

Când ţara îngheaţă, din cauza iernii, eu scriu despre un dezgheţ? Ei bine, da! Despre un dezgheţ sufletesc. Sau, cel puţin, asta cred că ar putea fi….

Dimineaţă, când am ieşit pe poartă, dau nas în nas cu un prieten comun de-al meu şi al ex-amicei mele. Îmi aducea factura de la Salubritate. După schimbul de amabilităţi, îmi spune: „Ştii, şi eu am păţit exact ce ai păţit tu cu ea…“. Cu ex-a, adică. Pe drum, începe să-mi povestească. Nu voi intra în amănunte, sunt multe şi sigur s-ar putea să vă plictisească. Ideea e că şi cu acest prieten comun, ex-amica mea a terminat-o exact în aceeaşi manieră în care a pus punct cu mine: i-a căutat un motiv, l-a găsit, după care i-a făcut vânt omului, pe uşă. Înainte de asta, l-a anunţat că-l şterge şi din lista de prieteni de pe Facebook 😆

Mai aflu că, da, pentru ea am fost fata rea, care i-am spart adresa de e-mail, ca să-i aflu secretele (niciodată nu am înţeles de unde a scos treaba asta, pentru că nu a avut argumente….). Dar a trecut sub tăcere ceea ce mi-a reproşat de faţă cu alţii, cum că, într-o perioadă, altceva mai bun de făcut nu aveam, noaptea, pe la 3, decât să-i dau beep-uri cu număr ascuns (ştia ea că eu eram, că a cerut factură detaliată de la operatorul de telefonie mobilă pe care era scris, negru pe alb, numărul meu; dar mie factura aia nu mi-a arătat-o niciodată, pentru că nici nu există, din moment ce eu, la 3 dimineaţa, mă trezesc destul de rar, şi doar ca să fac pipi 😀 )! La fel, nu a spus că fusese deranjată că am avut tupeul de a o sfătui să deschidă un blog sau un site în care să scrie despre activităţile pe care le organizează, la serviciu….

De asemenea, omul îmi mai spune că, din cauza ex-ei, a avut certuri şi cu nevastă-sa, prietenă a fostei mele amice, căreia i-a interzis să mai aibă de-a face cu ea… Râsul lumii!

De fapt, râsul-plânsul. Pentru că e a doua persoană despre care aflu că fosta mea prietenă „se ceartă“ de aiurea. M-am întristat. I-am zis omului că nu-mi face deloc plăcere de ceea ce aflu şi că mi-e din ce în ce mai clar că fata are o problemă sufletească foarte serioasă, din moment ce-i pune pe fugă pe cei apropiaţi.

Când am revenit acasă, am intrat pe Facebook. Am căutat pagina partenerului ei de viaţă (care, şi el, de la un timp, mă ignoră cu bună ştiinţă…..), despre care ştiu că tot ea i-o administrează. Nu mi-a venit să cred când am văzut că, în dreptul rubricii „Într-o relaţie cu…“, am descoperit numele ei. Iniţial am crezut că sunt logată de pe celălalt cont de Facebook, de care ea nu ştie şi pe care nu l-a blocat. Am dat chiar şi un refresh la pagină, să mă conving că e real ce văd. Însă…. era adevărat: azi, fosta mea prietenă, m-a deblocat pe Facebook! După un an şi jumătate!

Dezgheţ în plină iarnă? Întâmplare? Orice ar fi, orice a determinat-o să facă asta, pe mine m-a bucurat. Şi, da, chiar m-a emoţionat. Cum îi spuneam şi amicului nostru comun, când ne-am întâlnit, eu încă mai sper şi mai aştept ca ea să revină la sentimente mai bune, pentru că, sunt convinsă, traversează o perioadă mai puţin bună, în care sigur se confruntă cu probleme numai de ea ştiute, pe care nu vrea să le rezolve şi cu ajutorul nostru.

Totuşi, nu ştiu dacă aş mai vrea sau dacă aş mai putea să fiu prietenă cu ea, ca în vremurile bune. „Chiar vă dădeam exemplu, tuturor, ce prietene bune sunteţi voi şi cât de bine vă înţelegeţi….“, îmi spune, azi, cel despre care povesteam la început. Da, a fost aşa de frumos, parcă prea frumos să fie adevărat, poate de aceea nici nu a putut fi mai mult, am dat totul şi am ars până la capăt timp de 9 ani. Atât. Nu ştiu dacă ar fi putut fi altfel în aceşti aproape doi ani, de când s-a produs ruptura. Ştiu, doar, că încă mă doare că s-a terminat. Şi că nu am putut face nimic să schimb lucrurile….

Uneori…

Uneori e bine să intri într-o casă de copii. Să-i vezi, să-i asculţi, să afli în grija cui se află (sau nu), ce şi de la cine dar, mai ales, când şi cum primesc ceva, să le observi reacţiile şi gesturile.

Să realizezi cât de multe ai avut, în copilărie. Cât de norocos şi fericit ai fost. Că, deşi erai convins că-ţi lipsesc atâtea, de fapt, aveai TOTUL: o casă căreia îi puteai spune ACASĂ şi, mai ales, PĂRINŢI, care te-au iubit, protejat şi susţinut ca să ajungi ceea ce eşti acum…

 

Răcită!

Am roşu-n gât, din când în când tuşesc cu expectoraţii, de vreo patru zile mă trezesc, dimineaţa, cu ochii lipiţi şi cam umflaţi şi mai mereu am câte o nară înfundată (dar când suflu nasul, nu iese nimic)! Iaca, răceală! Perfect, la început (calendaristic) de iarnă, altceva nici nu-mi trebuia 😦

Şi, ca de obicei, iar nu iau pastile, că nu le suport, aşa că, de la zi la zi, în loc să mă simt bine, mi-e mai rău. Nu-mi place să sufăr de pe urma bolii, pur şi simplu sper să treacă de la sine. Ceea ce sunt conştientă că nu se va mai întâmpla, din moment ce ies în frig, mai stau şi în curent şi nu mă hidratez cu ceaiuri călduţe. Nu am învăţat nimic din experienţa groaznică de la sfârşitul anului trecut, când răceala puternică, transformată în bronşită acută, mi-a stricat Crăciunul şi Revelionul. Nu, eu să mă dau mare şi puternică, deşi, dacă mai exagerez un pic, risc să încep vacanţa aia mult dorită şi aşteptată stând în pat, cu termometrul la subraţ. N-am catâri în familie, nu ştiu cui naibii îi semăn 😆

Dar nici de drac mort nu prea am auzit  😀 😆

În aşteptarea vacanţei

Mai am câteva zile şi intru în vacanţă. Vacanţa de sărbători. Anul acesta, va începe la 14 decembrie şi se va încheia pe 1 ianuarie 2013. Aproximativ în aceeaşi perioadă ca în 2011.

Cele 12 zile care mă despart de vacanţă vor fi cel mai greu de suportat, pentru că urmează încă o săptămână de campanie electorală (îhhhhh…. 😦 ), evident, ziua alegerilor şi o scurtă perioadă în care mă voi ruga ca zilele să treacă mai repede, să scap de corvoadă.

Sunt obosită psihic şi asta se răsfrânge negativ asupra fizicului. Nu mai găsesc resurse pentru nimic, funcţionez pe principiul pilotului automat, în fiecare zi mă scotocesc după autosugestii ca să mă menţin pe linia de plutire. Aşa se întâmplă în fiecare an, dar parcă 2012 i-a întrecut pe toţi, din cauza apelor tulburi din politică şi a campaniilor succesive pentru locale, pentru referendum şi pentru parlamentare. Mereu spun că nu ar trebui să dau importanţă unor astfel de evenimente, pentru că aşa cum vin, aşa trec. Dar sunt atâtea patimi, interese, răbufniri de ură şi de limbaj violent în juru-mi, încât nu pot să nu văd, să nu simt, să nu mă enervez, să nu am opinii sau replici. Cel mai tare mă enervează că trebuie să merg la vot! Nu ştiu de unde a apărut ideea asta potrivit căreia dacă nu merg la vot, sunt împotriva unuia sau a altuia! Şi, până la urmă, care ar fi problema dacă sunt? Anul ăsta se întâmplă să nu am pe cine să votez. Sau să votez doar pe jumătate, în sensul că numai unul dintre cei doi candidaţi care s-au perindat pe la noi, în campanie, m-a convins să-i dau votul. Dar nu pentru că ar fi făcut cine ştie ce de când e parlamentar, ci pentru că a avut discurs, măcar atât, spre deosebire de colegul lui, căruia de abia am putut să-i fac un articol electoral, din cauză că nu ştie să lege două vorbe (dar e om de afaceri şi are bani)!

Ei, şi pentru că tot aud în preajmă că, dacă nu te regăseşti pe lista votanţilor, e posibil să am o mare problemă după alegeri, din partea autorităţilor (desigur, e contra tuturor regulilor democratice…..), o să merg la vot, dar în cabină văd eu ce fac 😉

Revenind la vacanţă, să nu mă întrebaţi ce voi face atunci, pentru că, sincer, nu ştiu. Dacă ar fi după mine, aş lenevi tot timpul şi nu aş ieşi din casă decât după Revelion, pentru că, anul ăsta, m-au obosit persoanele cu care a trebuit să mă întâlnesc şi în faţa cărora a trebuit să fac frumos, doar pentru a-mi putea face meseria. Dar presimt că va trebui să o iau de la capăt cu mamona, care iar şi-a anunţat sosirea din Italia (pe 16 sau 17 decembrie) şi pe care trebuie să fiu cu ochii mai ceva decât pe o butelie, ca să nu mă mai trezesc cu lucruri personale aruncate la gunoi (ultima descoperire: zilele trecute am observat că, în septembrie, când a venit acasă, mi-a aruncat la gunoi până şi caietul cu reţete culinare, probabil gândindu-se că va găti ea şi pentru mine şi că nu-mi va mai trebui; am înjurat ca la uşa cortului vreo două ore, bine că nu m-a auzit, că mă dezmoştenea! 😆 ). Probabil, de Crăciun voi pleca  puţin, dar de Revelion sigur voi fi acasă, căci pe 2 ianuarie mă reîntorc la muncă… deşi în prag de fiecare an nou mă rog să se întâmple o minune şi să pot începe ceva nou, să mă rup de locul care nu mă mai reprezintă ca om…