Tristeţe

Azi m-am întristat. Şi nu, nu are deloc legătură cu mănuşa pe care am pierdut-o pe drum, deşi atunci când le-am scos pe amândouă, dimineaţă, din dulap, m-am gândit (habar nu am de ce) că s-ar putea să rămân fără una dintre ele….

Am revăzut-o, iar, pe ea. Ex-prietena mea. A intrat, cu treburi, în biroul unde stăteam la o bârfă mică. A intrat zâmbitoare, pentru că nu stăteam în dreptul uşii şi nu m-a văzut din primul moment, apoi a salutat-o pe tipa cu care discutam. Au vorbit una cu alta, în timp ce eu o priveam pe ea. Pe ex-a. După ce a ieşit, tipa de la birou, mi-a zis: „Doamne, ce penibil e! Nu s-a uitat deloc la tine!”. I-am spus că am observat, dar să nu se simtă prost, pentru că eu m-am obişnuit ca ex-a să mă ignore.

Se întâmplă destul de rar să ne revedem aşa. De cele mai multe ori, pe stradă, pentru că locuim foarte aproape una de cealaltă. De fiecare dată, eu încerc să mă uit în ochii ei, dar mereu întoarce privirea. Întotdeauna, întâi mă amuz şi-mi vine să râd, însă sfârşesc prin a-mi da seama că noi două nu mai avem absolut nimic în comun. În februarie se vor împlini doi ani de când…. De când habar nu am ce a apucat-o, de ce a intrat la mine pe mess şi mi-a aruncat acele cuvinte, ca după aceea să nu mai urmeze nimic. Nimeni, niciodată, nu s-a purtat cu mine aşa cum a făcut-o ea, nimeni nu m-a acuzat niciodată de atâtea nefăcute, doar pentru a-şi justifica o atitudine, o dorinţă sau un anumit comportament.

Azi am mai văzut-o şi când ieşea dintr-un magazin. Am mers în spatele ei, la o distanţă de vreo 10 metri. Ea nu a ştiut asta. Atunci, pe drum, m-a lovit, brusc, tristeţea de care spuneam la început. M-am gândit la faptul că  nimeni nu mi-a oferit, până acum, un motiv atât de puternic şi de serios, ca să-i întorc spatele, să nu-i mai vorbesc şi să-l ignor, cu bună ştiinţă. M-am întrebat, pentru a nu ştiu câta oară, ce s-a întâmplat acum mai bine de un an şi jumătate, când a decis să mă scoată din viaţa ei, brusc şi fără explicaţii (am mai spus aici că sunt convinsă de faptul că toate motivele invocate de ea, în seara aia, au fost aşa, „de faţadă” şi că, în realitate, justificarea gestului e una mult mai profundă).

Ştiu, pare atât de uşor să merg la ea şi să găsesc nişte răspunsuri care, poate, m-ar linişti. Dar e infinit de greu să fac acest pas, pentru că ea a tăiat orice punte dintre noi. Apoi, mă întreb cât i-ar păsa ei de liniştea mea, dacă nu i-a păsat să fie sinceră, când a pus punct.

Mergeam în spatele ei şi-mi simţeam sufletul amorţit. Când am ajuns acasă, m-am bucurat că am avut privilegiul de a fi singură, preţ de câteva ore.  Pentru a-mi aminti. Şi să plâng.

Reclame

2 gânduri despre “Tristeţe

  1. Nu cred ca ar fi in stare sa-ti ofere niste raspunsuri sincere si clare.
    Comportamentul ei este alimentat de orgoliu, care la randul sau este acoperit de un strat foarte subtire de ura.
    Este absolut ciudat, atunci cand unii oameni se schimba atat de radical fata de noi. Ieri eram buni prieteni, insa astazi suntem doi necunoscuti, ce isi stau unul altuia in cale.

    • De orgoliu ştiu, pentru că ea mereu l-a recunoscut că pe o trăsătură care îi defineşte caracterul. Dar la ură nu m-am gândit. De fapt, aproape că refuz să cred că m-ar putea urî, nu văd motivul, deşi schimbarea bruscă faţă de mine ar putea avea şi o asemenea justificare.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s