Ştirea după ştire

N-am crezut că şi la ziarul pentru care, cu onor sau nu, lucrez, va ajunge moda ştirilor făcute după ştiri sau, mai corect spus, după cele vizionate la televizor. Până de curând, corespondenţii din zonă ai unor posturi precum Antena 3, RTV sau Realitatea făceau reportaje după articole apărute la noi şi le trimiteau la„centru”.

Vinerea trecută, mi s-a dat de lucru  după ce şefa mică* urmărise, cu seară în urmă, ştirile Pro TV de la orele 19.00 în care, cineva din oraşul meu a spus că a ajuns cu al său copil la un spital din Bucureşti pentru că, la noi, nimeni nu a putut spune, cu exactitate, de ce anume suferă copilul. Colega mea de pe Sănătate m-a sunat şi m-a rugat să mă interesez de caz, să aflu cum a fost posibil ca medicii să nu-i poată da de cap copilului. Până aici, mi s-a părut ok. Deci, m-am pus pe dat telefoane. L-am sunat pe managerul spitalului, care a recunoscut că mama venise cu odrasla în urmă cu 5 zile, că micuţul a trecut, pe rând, prin mâinile pediatrului, radiologului şi chiar al chirurgului, care au confirmat că există o problemă, posibil de natură reumatologică, însă nu poate fi diagnosticat corect, întrucât spitalul nu are medic de specialitate şi nici nu sunt posibilităţi de a se efectua nişte analize specifice.

Sun colega şi îi spun ce am aflat. După vreo 10 minute, ea mă sună înapoi ca să mă roage să aflu numele copilului, câţi ani are şi când a ajuns la spital. Iar dau telefon la manager, caută ăla ce mă interesează (norocul meu e că ne cunoaştem şi suntem în relaţii bune), îmi anunţ iar colega, care se apucă să caute copilul prin spitalele din Bucureşti. Nu l-a găsit, motiv pentru care îmi spune că a apelat la sprijinul unei reporteriţe de la Pro TV, care într-un final, găseşte copilul la „Marie Curie”. Numai că, ghinion! Nu se puteau afla informaţii despre el, pentru că purtătorul de cuvânt al spitalului terminase programul 😆 (am mai zis eu că e un mare rahat faza asta cu purtătorul de vorbe şi cu biroul de presă din instituţii…..).

Trecuseră vreo trei ore de la primul telefon al colegei mele, iar eu credeam că reuşise să-şi facă textul, pe baza a ceea ce-i spusesem şi pe ceea ce aflase, la rându-i, de la alţii. Ţi-ai găsit! La un moment dat, mă sună din nou şi îmi transmite că şefa mică vrea să dau de mama copilului, „să caut în Pagini Naţionale, Pagini Albe, …. puşca mea” (aşa s-a exprimat), că altfel nu se poate scrie niciun text. Normal că nu se putea, asta remarcasem din prima, de când am aflat că trebuia să fie o ştire după ştire. Partea bună era că eu cunoşteam şi mama (părinţii), şi copilul, dar am făcut-o pe proasta, tocmai pentru că am realizat că ai mei colegi nu au ce scrie şi tocmai căutau senzaţionalul unde nu exista! Nu i-am zis colegei treaba asta, i-am promis că voi face tot posibilul să aflu ceva, după care am căutat în cartea de telefoane numărul familiei, am sunat, am vorbit cu tatăl şi ce am aflat…. a fost fix ca-n bancurile cu Radio Erevan!

Deci, nevastă-sa, în reportajul difuzat de ştirile Pro TV nu a reclamat pe nimeni, nu a făcut scandal, ci doar a acordat un interviu cu ocazia unui eveniment, la dorinţa profesorului care tratează copilul. Omul era amuzat că i se dăduse atâta amploare cazului, spunea că-l mai căutaseră şi alţii, ca să-l întrebe ce păţise. Mi-a povestit şi ce s-a întâmplat la spitalul nostru, că lumea a încercat să-l ajute, că fetiţa (deci, era vorba despre o fetiţă!) a ajuns în Capitală doar pentru că aşa au vrut ei, părinţii, având mai multă încredere în medicii de la „Marie Curie”.

Anunţ redacţia. Colega mea habar nu avea ce să facem. Într-un final, îmi scrie pe mess: „O lăsăm baltă, nu mai scriem nimic, pentru că şi aşa eu nu am făcut nimic!”. Răsuflu uşurată doar câteva minute, după care primesc ordin de la şefa mică: scrie oricum!

M-am crucit! Ce să scriu? Că nimeni nu a reclamat nimic, că fetiţa aia a ajuns la Bucureşti fără scandal, ci la dorinţa părinţilor, că e ok şi aşa mai departe? M-au luat dracii, dar în final m-am supus ordinului şi am scris un text pe care, a doua zi, nici nu mi l-am citit, atât de ruşine îmi era că îl redactasem 😀

Azi, pe prima pagină, un alt titlu pentru un articol inspirat după ştirile Pro TV. Evident, sursa citată a fost alta şi din zonă, pentru că subiectul era de prin părţile noastre. Nici textul ăsta nu am avut puterea să-l citesc. Mi se pare o totală lipsă de profesionalism să stau în faţa televizorului, eu, reporter, redactor-şef sau ce-oi fi, să vânez ştiri după care să mă apuc să fac, la rându-mi, articole.

Am observat că chestia asta se poartă la tabloide, unde nişte fătuci care nici nu ştiu să scrie corect gramatical şi care nici o minimă cultură generală n-au, îşi găsesc subiecte în emisiuni gen Happy Hour, Un show păcătos etc. Le ilustrează cu capuri de pe ecranul televizorului şi gata munca! Asta nu e meserie, asta e prosteală! Bine spunea, cândva, Cornel Nistorescu, parcă, faptul că azi reporterii adevăraţi sunt pe cale de dispariţie! Că nimeni nu mai face teren, că toate articolele se fac după comunicate de presă, prin telefon, cu informaţii primite prin e-mail. Nimeni (în afară de reporterii care trebuie să relateze din zone de conflict sau calamitate) nu mai merge să vorbească cu oamenii, pentru a afla exact ce li se întâmplă şi ce probleme au. Toţi apelează la birouri de presă, PR, comunicate de presă.

Păcat! Meseria de jurnalist e una extraodinară, şi nobilă pe deasupra. La noi (nu ştiu cum stau lucrurile afară, pentru că nu am avut ocazia să discut cu cineva din breaslă pe tema asta), ziariştii sunt supuşi presiunilor de orice fel, trebuie să răspundă intereselor patronilor, aserviţi economic sau politic. Nu mai spun că în presă au ajuns şi ajung tot felul de inşi care cred că, ajutaţi de tupeu şi nesimţire,pot face carieră. Acum, a început să se practice şi moda ştirilor după ştiri, despre care am cea mai proastă părere. O să ajungem să copiem unii de la alţii şi nimeni nu va mai fi original, nu va mai avea subiecte şi articole bune.

Eu, una, sunt gata să pun agenda-n cui şi să mă reprofilez, dacă aş şti că acesta e viitorul presei din România. Pentru că e departe de principiile mele, de idealurile mele şi nu mă reprezintă.

PS: E adevărat, sunt o idealistă! Şi cred că aşa voi muri 🙂

PPS: Îmi revin. Sunt ok, psihic vorbind, aşa că pauza despre care scriam zilele trecute s-ar putea să nu-mi mai trebuiască. Totuşi, cu sănătatea mai am ceva de furcă. Se întâmplă ceva cu mine, încă nu sunt sigură că e ceea ce aş vrea şi m-aş bucura să mi se întâmple, dar când voi fi pregătită să vă povestesc despre asta, veţi afla!

______________

*redactorul-şef ajunct

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s