Şi totuşi….

Şi totuşi, e posibil să fie NU.

În 24 de ore, am trecut de la extaz la agonie, deşi agonie e prea mult spus. La orele 17.00, ieri, am făcut testul, care s-a pozitivat fără probleme în fix cele 5 minute despre care se scria pe cutie. M-am bucurat, dar nu cu toată inima. Pentru că păstram, încă, o îndoială în suflet. Eram hotărâtă să mai fac un test azi, iar la începutul săptămânii viitoare să merg la un laborator pentru a-mi face şi testul de sânge, considerat cel mai sigur.

În jurul orelor 22.00, însă…

M-am dus la baie şi atunci am observat că aveam pijamaua pătată. Simţisem mai înainte dureri de burtă, dar le-am pus pe seama copioasei cine (recunosc, aseară am făcut exces…). Am rămas mută, dar nu m-am pierdut cu firea. Am revenit în dormitor şi i-am zis soţului ce se întâmplase.  Nici lui nu i-a picat bine, dar a găsit puterea să mă liniştească şi să mă încurajeze.

Toată noaptea mi-a fost rău, am avut dureri, dar am stat liniştită. Dimineaţă, la 5, m-am încumetat să iau un Ibalgin, dar nu a ajutat foarte mult. La 8, durerile se repetau la intervale scurte, de 5-6 minute, precum contracţiile, după care nu mai simţeam nimic. La 9 m-am ridicat din pat, am luat un Nurofen pentru durere, m-am îmbrăcat şi am ieşit la lucru. Cred că mişcarea şi aerul mi-au făcut bine, pentru că, atunci când am revenit acasă, nu m-a mai durut nimic şi am putut să-mi duc treaba la bun sfârşit.

De tot ce mi s-a întâmplat ştiu doar două persoane: soţul şi o colegă de servciu, căreia, aseară, i-am spus despre test. M-a sfătuit să merg de urgenţă la medic, pentru că prin ce trec eu a trecut şi cumnata ei, care a avut o sarcină extrauterină. Nu m-am dus, pentru că aşa suntem cu toţii: inconştienţi. Când auzim de doctori, instantaneu ne simţim bine şi nu avem nevoie de ei.

Deocamdată, se pare că sunt ok. Dar după ce îmi voi face al doilea test, în funcţie de rezultatul lui, voi decide ce fac mai departe.

De abia acum mi-am dat seama cât de mult îmi doresc un copil şi ce înseamnă să crezi că-l porţi în pântec. Îl iubeşti instantaneu, nenăscut şi fără să ştii cu cine seamănă sau ce nume i s-ar potrivi.

De abia acum ştiu că-mi doresc să fiu mamă şi că acest lucru se va întâmpla într-o binecuvântată zi.

Testul

N-am avut curaj să-l cumpăr până acum, aşa că s-a dus el, adică soţul. N-am avut curaj dintr-un singur motiv: nu aş vrea să iasă negativ, deşi, când am realizat că se întâmplă ceva cu organismul meu, am fost atât de surprinsă, încât sentimentele au fost amestecate, confuze. Voiam şi nu voiam să….

Incertitudinea durează de o lună şi jumătate. În toată perioada asta am încercat să mă analizez, să observ ce simt, ce se întâmplă. De simţit nu simt nimic şi asta mă miră cel mai mult. Voiam să am simptome, aşa cum au toate femeile în starea asta. Dar… nu! Am citit despre ele, şi dacă e normal să le ai, şi dacă este anormal să nu le ai. Căutările pe Google şi mesajele de pe forumurile de specialitate (sau nu) mai mult m-au năucit, în loc să mă lămurească.

Azi, soţul meu s-a dus să-l cumpere: „Nu e mai bine să ai certitudini?”, mă întreabă el. Am răspuns afirmativ, dar….

Dar imediat ce am avut cutiuţa în mână, mi-am dat seama că e doar o chestiune de ore până aflu dacă e da sau nu. Pentru că, da, am amândat, iarăşi, deznodământul. Cel mai târziu, până mâine dimineaţă. Până atunci, încerc să aflu (măcar pe ultima sută de metri….) ce vreau, dacă vreau, şi dacă e să fie, ce-o să fac de acum înainte, cum îmi văd sau cum mi-aş putea plănui viaţa. M-am obişnuit cu traiul de până acum, cu bune şi rele, cu bucurii sau eşecuri. În general, nu-mi plac schimbările, am început să am fixuri, tabieturi şi fac destul de urât când sunt scoasă dintr-ale mele. Acum, dacă răspunsul ar fi DA, totul va fi dat peste cap. Şi nu ştiu dacă vreau, dacă îmi va plăcea, dacă voi face faţă, pentru că SIGUR AR MERITA ca viaţa mea să beneficieze de o aşa schimbare.

Pe de altă parte, aş vrea să nu fie NU, pentru că atunci ar fi o problemă cu mine, cu sănătatea mea…. Şi nu mi-ar plăcea să am de-a face cu doctori, spitale, tratamente. Şi-n iarnă aproape că îmi dădeam duhul din cauza bronşitei şi nu m-am lăsat dusă la Urgenţă decât atunci când nu am mai putut să zac precum leguma şi tratamentul să nu-şi facă efectul. Nu-mi plac doctorii, puţinele întâlniri cu ei mi-au lăsat un gust amar; degeaba se spune că sunt doctori între doctori, mie mi se par toţi la fel de blazaţi şi de „ne-amabili”…. până nu-şi primesc plicul….

N-aş vrea să-l supăr nici pe Dumnezeu, care tot timpul m-a iubit şi am simţit că e mereu cu privirea întoarsă către mine. El ştie cât mi-am dorit asta şi poate că acum a venit rândul şi pentru minunea asta care se numeşte COPIL.

Da, despre el vorbeam. Despre temerile şi bucuriile care cuprind orice femeie normală când cred că dorinţa e pe cale să li se împlinească. Despre testul de sarcină pe care nu am avut curajul să-l fac, dar care trebuie făcut, ca să scap de incertitudini, temeri şi alte sentimente. Ştiu că aş fi fericită dacă va ieşi pozitiv. Nu de asta mi-e frică, ci de nefericirea pe care aş resimţi-o dacă ar ieşi negativ. Însă, oricum ar ieşi, eu voi rămâne aceeaşi.

Sau, poate, nu….

Tristeţe

Azi m-am întristat. Şi nu, nu are deloc legătură cu mănuşa pe care am pierdut-o pe drum, deşi atunci când le-am scos pe amândouă, dimineaţă, din dulap, m-am gândit (habar nu am de ce) că s-ar putea să rămân fără una dintre ele….

Am revăzut-o, iar, pe ea. Ex-prietena mea. A intrat, cu treburi, în biroul unde stăteam la o bârfă mică. A intrat zâmbitoare, pentru că nu stăteam în dreptul uşii şi nu m-a văzut din primul moment, apoi a salutat-o pe tipa cu care discutam. Au vorbit una cu alta, în timp ce eu o priveam pe ea. Pe ex-a. După ce a ieşit, tipa de la birou, mi-a zis: „Doamne, ce penibil e! Nu s-a uitat deloc la tine!”. I-am spus că am observat, dar să nu se simtă prost, pentru că eu m-am obişnuit ca ex-a să mă ignore.

Se întâmplă destul de rar să ne revedem aşa. De cele mai multe ori, pe stradă, pentru că locuim foarte aproape una de cealaltă. De fiecare dată, eu încerc să mă uit în ochii ei, dar mereu întoarce privirea. Întotdeauna, întâi mă amuz şi-mi vine să râd, însă sfârşesc prin a-mi da seama că noi două nu mai avem absolut nimic în comun. În februarie se vor împlini doi ani de când…. De când habar nu am ce a apucat-o, de ce a intrat la mine pe mess şi mi-a aruncat acele cuvinte, ca după aceea să nu mai urmeze nimic. Nimeni, niciodată, nu s-a purtat cu mine aşa cum a făcut-o ea, nimeni nu m-a acuzat niciodată de atâtea nefăcute, doar pentru a-şi justifica o atitudine, o dorinţă sau un anumit comportament.

Azi am mai văzut-o şi când ieşea dintr-un magazin. Am mers în spatele ei, la o distanţă de vreo 10 metri. Ea nu a ştiut asta. Atunci, pe drum, m-a lovit, brusc, tristeţea de care spuneam la început. M-am gândit la faptul că  nimeni nu mi-a oferit, până acum, un motiv atât de puternic şi de serios, ca să-i întorc spatele, să nu-i mai vorbesc şi să-l ignor, cu bună ştiinţă. M-am întrebat, pentru a nu ştiu câta oară, ce s-a întâmplat acum mai bine de un an şi jumătate, când a decis să mă scoată din viaţa ei, brusc şi fără explicaţii (am mai spus aici că sunt convinsă de faptul că toate motivele invocate de ea, în seara aia, au fost aşa, „de faţadă” şi că, în realitate, justificarea gestului e una mult mai profundă).

Ştiu, pare atât de uşor să merg la ea şi să găsesc nişte răspunsuri care, poate, m-ar linişti. Dar e infinit de greu să fac acest pas, pentru că ea a tăiat orice punte dintre noi. Apoi, mă întreb cât i-ar păsa ei de liniştea mea, dacă nu i-a păsat să fie sinceră, când a pus punct.

Mergeam în spatele ei şi-mi simţeam sufletul amorţit. Când am ajuns acasă, m-am bucurat că am avut privilegiul de a fi singură, preţ de câteva ore.  Pentru a-mi aminti. Şi să plâng.

2 şi 1

Da, am scris bine: nu 2 în 1, ci 2 şi 1. Mai corect: două şi unul, unde două reprezintă numărul de luni muncite şi unul reprezintă salariul pe care îl primesc, la capătul celor două luni menţionate.

Nu ştiu cum stau lucrurile în alte redacţii, deşi mi-ar plăcea să aflu dacă toţi patronii îşi plătesc la fel ziariştii care lucrează pentru ei. Dar vă spun că, la mine, ziua de salariu devine încet, dar sigur, un fel de Fata Morgana. Uneori, chiar mă întreb dacă mai e valabil contractul de muncă sau dacă nu cumva sunt pe post de voluntar, nu de reporter.

Suntem în data de 16 noiembrie şi, teoretic, ar trebui să-mi încasez salariul pe octombrie. Practic, însă, mă rog de redacţie (de şefi, mai bine zis) să-mi dea leafa pe luna SEPTEMBRIE. Ultimii bani i-am încasat pe 5 octombrie şi aceia erau salariul pe august. Cu alte cuvinte, mă aflu în situaţia de a fi muncit două luni, respectiv septembrie şi octombrie, dar să iau salariul doar pe septembrie (când va fi să fie).

Trăiască mama şi tata, care mă finanţează în continuare (şi nu o spun cu mândrie)!

Iar cine mai vrea să fie ziarist de provincie, să se gândească de o mie de ori înainte să intre într-o redacţie. Că nu e atât de frumos şi de bine, cum pare din afară!

La despărţirea de Iurie Darie….

„Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Maestru în urmă cu exact 10 ani când, împreună cu alţi mari artişti români (printre care  Tamara Buciuceanu şi, evident, Anca Pandrea), au vizitat oraşul meu, datorită unei excursii prin ţară, care le-a fost oferită de Ministerul Culturii. Eram chiar la începutul activităţii mele de reporter şi, bineînţeles, mă şi pierdusem din cauza emoţiilor (nu ai ocazia să-i vezi, în fiecare zi, la un metru de tine pe cei mai mari actori ai României). Poate, de aceea, am uitat că, acolo unde urma să fie întâmpinaţi oaspeţii era foarte frig (deşi afară erau 30 de grade) şi m-am dus îmbrăcată într-un maiou cu bretele. Când mi-am dat seama de asta, era prea târziu. Nu puteam să plec şi nici de la cine să iau o haină, aşa că m-am riscat şi am intrat după actori, mai ales că era acolo toată presa. Când mă aşteptam mai puţin, cineva s-a apropiat de mine şi mi-a pus haina lui pe umeri: „Tu ai mai multă nevoie de ea….“, aud spunându-mi-se. M-am întors…. şi pe cine văd? Pe Iurie Darie! Înalt, frumos, impunător, cu un zâmbet superb! Aproape că mi-au dat lacrimile, bâlbâind un mulţumesc! Să port eu haina lui Iurie Darie? Eu, un pârlit de ziarist de provincie, mic şi neînsemnat pe lângă cel pe care îl văzusem, de atâtea ori, în „Post restant“, seria „B.D.“-urilor, „Cucoana Chiriţa“, „Drumul oaselor“ şi multe altele?!

M-a cucerit pe loc (de parcă nu mă cucerise suficient, înainte!). Un gest frumos care denotă un caracter frumos.”

Scriam aceste rânduri în urmă în urmă cu mai bine de trei luni, într-un anumit context.  Mi-au revenit în minte, azi, când Maestrul Iurie Darie nu mai e printre noi. Nu am ştiut niciodată ce să spun în astfel de momente. Probabil că nici acum cuvintele nu-şi mai au rostul. Iurie Darie a plecat într-o lume mai bună, unde nu există nici întristare, nici suferinţă, dar ne-au rămas, ca amintire, filmele în care, mereu, de acum înainte, îi vom putea admira talentul, şarmul şi inconfundabilu-i zâmbet.

Rămas bun, Maestre! Nu te voi uita!….

Pauza de internet şi primele sale efecte (benefice)

Pauza de internet despre care vă spuneam, deunăzi, are câteva efecte benefice. În ceea ce mă priveşte, bineînţeles!

De cel puţin două săptămâni, stau pe net doar atât timp cât am nevoie: în primul rând, pentru  informaţiile de care am nevoie la serviciu şi în al doilea, ca să-mi citesc e-mail-urile, să văd ce postează prietenii pe Facebook, să-mi arunc o privire şi pe blogurile preferate…. şi cam atât!

Eram abonată, pe mail, la nu ştiu câte publicaţii virtuale faţă de care interesul real îmi scăzuse demult. Prin urmare, într-o zi am hotărât să mă dezabonez, iar acum nu mai primesc decât acele mesaje care îmi folosesc (sunt şi mici excepţii: spamuri care, cred, vin pe filiera Facebook, dar aşa cum vin, aşa le şterg).

Primul efect benefic al pauzei de internet:  seara mă bag în pat mai devreme şi, chiar dacă nu reuşesc să citesc sau să urmăresc un film întreg, măcar mă bucur că am timp pentru emisiunile preferate (şi sunt destule, iar în categoria lor nu intră Acces…, Show-ul păcătos şi altele ca ele!).

Dorm! Adică, dorm aproape 8 ore, legate! Înainte, mă ridicam greu de la calculator, aşteptam să se facă 12 noaptea şi să-şi termine Mircea Badea a lui emisiune „În gura presei”, adormeam, cu greu, în jur de ora 1.00 şi mă trezeam la 6 (deşi tot la 8 mă ridicam din pat), cu capul greu şi ochii injectaţi.

Sunt mai odhinită în timpul zilei, mă concentrez mai bine asupra a ceea ce am de făcut şi am timp să vorbesc mai mult cu lumea, ca să nu mai spun şi cu soţul meu. Şi cred că ăsta e lucrul cel mai important: să am timp pentru mine, PENTRU NOI!

Mai nou, îmi verific mailul şi notificările de pe Facebook pe telefonul mobil, nemaifiind nevoie să deschid calculatorul pentru asta. Nu spun că nu procedam la fel şi până acum, dar asta se întâmpla, mai des, doar când nu eram acasă.

M-am gândit să revin la jurnalul personal, scris cu mânuţa mea, într-o agendă frumoasă. Să-mi scriu impresiile, ideile care-mi vin pe moment şi tot ce cred că este important să-mi aduc aminte, cu plăcere, peste câţiva ani. Ideea asta mi-a încolţit în minte de mai bine de o lună, când am făcut ordine printre caietele mele vechi şi am recitit, pe sărite, întâmplări de acum 8-9 ani. Uitasem de ele, chiar am fost surprinsă de felul în care gândeam atunci, de stările mele şi m-am bucurat să constat că, acum, sunt altfel, că aceşti 8-9 ani nu au trecut degeaba peste mine, că m-am schimbat, am devenit un pic mai curajoasă şi mai puternică.

Vreau să mă rup de lumea virtuală, să-mi şterg şi celelalte conturi de pe site-urile de socializare care au precedat Facebook-ul, pentru că nu mai am nevoie de ele (oricum, nu le mai accesez). Mă simt bine în lumea reală, unde nu este totul roz, aşa cum, poate, v-am lăsat să cred sau cum v-aţi fi putut imagina. Am multe de schimbat, de pus la punct, cum se spune şi pentru toate astea am nevoie de timpul pe care nu trebuie să-l pierd stând în faţa unui monitor.

Dar sunt sigură că voi fi ok, dacă voi şti să păstrez un echilibru şi o măsură pentru toate. Iar dacă nu voi şti, voi învăţa. Nimic nu e imposibil.