Şi totuşi….

Şi totuşi, e posibil să fie NU.

În 24 de ore, am trecut de la extaz la agonie, deşi agonie e prea mult spus. La orele 17.00, ieri, am făcut testul, care s-a pozitivat fără probleme în fix cele 5 minute despre care se scria pe cutie. M-am bucurat, dar nu cu toată inima. Pentru că păstram, încă, o îndoială în suflet. Eram hotărâtă să mai fac un test azi, iar la începutul săptămânii viitoare să merg la un laborator pentru a-mi face şi testul de sânge, considerat cel mai sigur.

În jurul orelor 22.00, însă…

M-am dus la baie şi atunci am observat că aveam pijamaua pătată. Simţisem mai înainte dureri de burtă, dar le-am pus pe seama copioasei cine (recunosc, aseară am făcut exces…). Am rămas mută, dar nu m-am pierdut cu firea. Am revenit în dormitor şi i-am zis soţului ce se întâmplase.  Nici lui nu i-a picat bine, dar a găsit puterea să mă liniştească şi să mă încurajeze.

Toată noaptea mi-a fost rău, am avut dureri, dar am stat liniştită. Dimineaţă, la 5, m-am încumetat să iau un Ibalgin, dar nu a ajutat foarte mult. La 8, durerile se repetau la intervale scurte, de 5-6 minute, precum contracţiile, după care nu mai simţeam nimic. La 9 m-am ridicat din pat, am luat un Nurofen pentru durere, m-am îmbrăcat şi am ieşit la lucru. Cred că mişcarea şi aerul mi-au făcut bine, pentru că, atunci când am revenit acasă, nu m-a mai durut nimic şi am putut să-mi duc treaba la bun sfârşit.

De tot ce mi s-a întâmplat ştiu doar două persoane: soţul şi o colegă de servciu, căreia, aseară, i-am spus despre test. M-a sfătuit să merg de urgenţă la medic, pentru că prin ce trec eu a trecut şi cumnata ei, care a avut o sarcină extrauterină. Nu m-am dus, pentru că aşa suntem cu toţii: inconştienţi. Când auzim de doctori, instantaneu ne simţim bine şi nu avem nevoie de ei.

Deocamdată, se pare că sunt ok. Dar după ce îmi voi face al doilea test, în funcţie de rezultatul lui, voi decide ce fac mai departe.

De abia acum mi-am dat seama cât de mult îmi doresc un copil şi ce înseamnă să crezi că-l porţi în pântec. Îl iubeşti instantaneu, nenăscut şi fără să ştii cu cine seamănă sau ce nume i s-ar potrivi.

De abia acum ştiu că-mi doresc să fiu mamă şi că acest lucru se va întâmpla într-o binecuvântată zi.

Testul

N-am avut curaj să-l cumpăr până acum, aşa că s-a dus el, adică soţul. N-am avut curaj dintr-un singur motiv: nu aş vrea să iasă negativ, deşi, când am realizat că se întâmplă ceva cu organismul meu, am fost atât de surprinsă, încât sentimentele au fost amestecate, confuze. Voiam şi nu voiam să….

Incertitudinea durează de o lună şi jumătate. În toată perioada asta am încercat să mă analizez, să observ ce simt, ce se întâmplă. De simţit nu simt nimic şi asta mă miră cel mai mult. Voiam să am simptome, aşa cum au toate femeile în starea asta. Dar… nu! Am citit despre ele, şi dacă e normal să le ai, şi dacă este anormal să nu le ai. Căutările pe Google şi mesajele de pe forumurile de specialitate (sau nu) mai mult m-au năucit, în loc să mă lămurească.

Azi, soţul meu s-a dus să-l cumpere: „Nu e mai bine să ai certitudini?”, mă întreabă el. Am răspuns afirmativ, dar….

Dar imediat ce am avut cutiuţa în mână, mi-am dat seama că e doar o chestiune de ore până aflu dacă e da sau nu. Pentru că, da, am amândat, iarăşi, deznodământul. Cel mai târziu, până mâine dimineaţă. Până atunci, încerc să aflu (măcar pe ultima sută de metri….) ce vreau, dacă vreau, şi dacă e să fie, ce-o să fac de acum înainte, cum îmi văd sau cum mi-aş putea plănui viaţa. M-am obişnuit cu traiul de până acum, cu bune şi rele, cu bucurii sau eşecuri. În general, nu-mi plac schimbările, am început să am fixuri, tabieturi şi fac destul de urât când sunt scoasă dintr-ale mele. Acum, dacă răspunsul ar fi DA, totul va fi dat peste cap. Şi nu ştiu dacă vreau, dacă îmi va plăcea, dacă voi face faţă, pentru că SIGUR AR MERITA ca viaţa mea să beneficieze de o aşa schimbare.

Pe de altă parte, aş vrea să nu fie NU, pentru că atunci ar fi o problemă cu mine, cu sănătatea mea…. Şi nu mi-ar plăcea să am de-a face cu doctori, spitale, tratamente. Şi-n iarnă aproape că îmi dădeam duhul din cauza bronşitei şi nu m-am lăsat dusă la Urgenţă decât atunci când nu am mai putut să zac precum leguma şi tratamentul să nu-şi facă efectul. Nu-mi plac doctorii, puţinele întâlniri cu ei mi-au lăsat un gust amar; degeaba se spune că sunt doctori între doctori, mie mi se par toţi la fel de blazaţi şi de „ne-amabili”…. până nu-şi primesc plicul….

N-aş vrea să-l supăr nici pe Dumnezeu, care tot timpul m-a iubit şi am simţit că e mereu cu privirea întoarsă către mine. El ştie cât mi-am dorit asta şi poate că acum a venit rândul şi pentru minunea asta care se numeşte COPIL.

Da, despre el vorbeam. Despre temerile şi bucuriile care cuprind orice femeie normală când cred că dorinţa e pe cale să li se împlinească. Despre testul de sarcină pe care nu am avut curajul să-l fac, dar care trebuie făcut, ca să scap de incertitudini, temeri şi alte sentimente. Ştiu că aş fi fericită dacă va ieşi pozitiv. Nu de asta mi-e frică, ci de nefericirea pe care aş resimţi-o dacă ar ieşi negativ. Însă, oricum ar ieşi, eu voi rămâne aceeaşi.

Sau, poate, nu….