Am nevoie de o pauză

Trec printr-o perioadă destul de confuză. Nu ştiu cum s-o numesc sau poate că nici nu are nume. Nu ştiu nici dacă are sau nu legătură cu anotimpul rece. Cei care m-aţi citit de-a lungul vremii, ştiţi că sunt meteodependentă, că nu-mi plac frigul, umezeala, zăpada, ploaia şi că ador vara (deşi anul ăsta, pentru prima dată în viaţa mea, am suportat-o destul de greu, din cauza temperaturilor extreme şi am fugit de soare la orele prânului).

Simt că-mi pierd cheful de viaţă, de muncă, de absolut orice. Acasă trag de mine ca să ţin pe linia de plutire gospodăria (nu-mi arde nici să gătesc, nici să fac curăţenie), serviciul îl văd ca pe o corvoadă (mi se pare că-mi pierd timpul cu nimicuri, pentru că subiecte serioase şi care să fie citite nu pot fi abordate la un ziar 100% politic, unde prioritate va avea, cât de curând, campania electorală – şi anul ăsta a fost crâncen, toată lumea ştie….), nici cu sănătatea nu sunt ok, mă simt obosită, mi-e lehamite de toată lumea, n-aş vrea să văd feţe străine sau să socializez cel puţin vreo jumătate de an.

Poate că, într-adevăr, sunt eu într-un moment prost, dacă am impresia că totul din jurul meu e o minciună imensă. Am observat că toţi cei cu care intru în contact vor să fie lăudaţi, mângâiaţi pe creştet sau încurajaţi, dar absolut fără motiv, drept pentru care mă adaptez în funcţie de nevoi şi de caz. Am uitat să spun ce gândesc, nici nu ştiu dacă am făcut asta până la capăt, vreodată, însă acum resimt acut nevoia de a-i spune celui din faţa mea ceea ce merită, pentru că nici eu nu sunt mereu menajată de ceilalţi.

Aş vrea să dispar pentru un timp din atenţia celorlalţi, în primul rând ca să mă reîncarc sufleteşte, iar în al doilea, pentru a afla dacă există măcar o singură persoană care îmi observă sau îmi simte lipsa. Ştiu, sună puţin egoist, dar aşa gândesc acum.

Aşa se explică faptul că nu mai intru pe blog, nici să citesc postările altora, nici să mai scriu (la un moment dat, m-am gândit chiar să-mi închid blogul, pentru că nu simt că aş interacţiona cu cineva). Nici pe Facebook nu mai sunt activă, postez rar, mă uit la ce fac alţii şi, de multe ori, am sentimentul că nu mai am ce căuta acolo. Liceenii vor să-mi fie prieteni virutali pentru pozele pe care le fac la evenimentele lor, foştii colegi de şcoală nu prea se mai loghează (doar unii mai joacă FarmVille), cu vedetele preferate nu mai relaţionez. Cred că, înainte de a ieşi definitiv din lumea Facebook, voi aerisi lista de prieteni, pentru că, am remarcat nu o dată în ultima vreme, am dat şi add la nimereală ori nu mai am nimic în comun cu proastele care se cred interesante. Probabil, voi ajunge să fiu doar un observator şi să comentez doar acolo unde am argumente solide şi părerea mea ar putea fi luată în serios. Sincer, m-am săturat să fac frumos şi să le zâmbesc tuturor imbecililor, doar pentru că am crezut, odată, că e bine să fii bun cu toată lumea….

Am nevoie de o pauză, am nevoie de ceva nou. Nu ştiu de ce anume. Până voi înţelege ce e cu mine, nu voi mai scrie nimic aici. Voi reveni doar dacă merită.

Cu bine!

Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor…..

Să mă mă ierte Cel de Sus, dar eu nu suport ţiganii. Nu sunt rasistă, exclusivistă, xenofobă sau cum naiba s-or numi cei care nu suportă anumite minorităţi conlocuitoare.

Nu numai la Iaşi se roagă lumea de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva (Paraschiva, Paraschieva… oricum s-o numi ea….). Şi la mine în oraş există o biserică cu hramul sfintei, aşa că azi a fost şi aici o zi specială. Dimineaţa, Sfânta Liturghie, imediat după prânz,  parastasul pentru morţi, sfinţirea bucatelor de dat de pomană etc. Fiind un eveniment local, m-am dus şi eu, ca reporteru’, să trag câteva fotografii şi să văz care e atmosfera, pentru a scrie frumos articol 😀
De abia am încăput de ţigani. De puradeii ăia nespălaţi, gălăgioşi, tâmpi, cu ochii în toate părţile, dar mai ales după merinde. Şi nu neapărat pentru că ar fi flămânzi, pentru că pe mai toţi îi ştiu de pe stradă sau de pe la ONG-ul din urbe, care bagă bani serioşi în alfabetizarea şi educaţia lor, dar ţiganii tot ce ştiu ei mai bine fac: să stea cu mâna întinsă pentru bani munciţi de alţii. Aşa sunt ei, la fiecare hram sau oriunde e mâncare moca, cei care ocupă loc în primul rând sunt ei, nespălaţii ăştia! Cu sacoşele pregătite, gata să „culeagă” tot de pe mese, farfurii sau chiar din mâinile celor care se declară sătui. În primăvară, la o paranghelie, m-am trezit lângă mine cu un tuciuriu care îmi vâna restul de pastramă friptă din farfurie, asta în condiţiile în care organizatorii respectivei petreceri le dăduseră şi lor dreptul de a mânca gratis… dar numai o porţie. Respectivul ţigan, însă, trăgea speranţe că-mi pote subtiliza bucata de carne în timp ce eu discutam cu ai mei comeseni. Evident că l-am pus pe goană, dar puradelul s-a oprit la masa de vizavi, de unde consumatorii tocmai plecaseră, şi a dat pe gât conţinutul unui pahar de bere, ba, mai mult, a băgat în traistă şi jumătatea de chiflă din care muşcase cineva. Aflasem de la nişte amici faptul că, ţiganii ăştia pe care îi văd atât de strângători n-ar fi chiar atât de nesătui şi să fiu atentă la ce au ei în sacoşe, când bântuie printre mese. La paranghelia cu pricina mi-am amintit de chestia asta şi da, într-adevăr, bronzaţii adunau, de-a valma, în sacoşe, toate resturile. Pentru porci! Da, oameni buni, unii îşi mai permit şi porci!

Azi, la hram, nu ştiu câtă hrană pentru godaci au adunat, că n-am stat să-i urmăresc. Probabil, azi era rândul lor să se înfrupte din bunătăţi, căci, la un moment dat, un ţigănuş a venit să-i dea altuia o bucată de prăjitură a cărui glazură i se împrăştise pe jumătate printre degete (îmi venea să vărs….). „Ce vii cu din-asta, bă? Eu vreau POMANĂ!”, l-a întâmpinat celălalt. Era, deja, înfipt, lângă masa la care preoţii încă mai binecuvântau bucatele, cu ochii la sarmale.. Şi, de jur împrejurul enoriaşilor care se rugau, erau alţi negricioşi care râdeau ca tâmpiţii şi care de abia aşteptau să-şi bage mâinile în castroane sau farfurii. Nimeni nu le putea face nimic, nici măcar preotul care i-a liniştit pe credincioşii indignaţi: „Lăsaţi-i, la hram e permis orice!”. Mda, să fii creştin e lucru mare. Dar cum rămâne cu „nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”?

Adevăraţii nevoiaşi nu stau niciodată cu mâna întinsă, ca să obţină ceva, nu te înjură când le propui ca, în schimbul unui pol, să-ţi facă o pârtie în faşa porţii, nu-ţi pândesc acea clipă de neatenţie, ca să-şi fure geanta sau portofelul, nu stau ciorchine prin cimitir, călcând peste morminte, ca să ajungă la un pahar de colivă şi o felie de cozonac. Târziu, şi după multe experienţe neplăcute mi-am dat seama de toate astea. Înainte mi-era milă de toţi cerşetorii, aveam chiar un ţigănuş pe care îl finanţam cu sume destul de consistente, pentru că era simpatic şi a ştiut să se lipească de mine. La un moment dat, am văzut că nu era singur pe stradă, că împărţea câştigul cu un găligan de frate, de care m-a luat frica atunci când l-am văzut, iar apoi am aflat că părinţii îi trimiteau la cerşit.

De atunci, n-am mai dat un leuţ nimănui. Îmi strâng bine geanta când trec pe lângă cerşetori, iar când ei mai sunt şi ţigani, îmi iau picioarele-n spinare şi mă îndepărtez cât pot de repede. Odată, i-am spus unuia dintre puradei: „Dacă ai părinţi, spune-le să te trimită la şcoală, ca să înveţi cum se face un ban cinstit, nu să cerşeşti!” . Din înjurătura pe ţigăneşte pe care am auzit-o în spate, sigur că nu a înţeles ce vreau să spun. Un alt motiv să nu-i suport pe ţigani.  Deşi nu sunt rasistă, exclusivistă, xenofobă sau cum naiba s-or numi cei care nu suportă anumite minorităţi conlocuitoare.

PS: Sunt ţigani între ţigani. Cunosc şi unii care muncesc pentru o bucată de pâine şi care, chiar dacă nu au bani să-şi ţină copiii în şcoală, măcar îi învaţă o meserie. Sau îi iau cu ei la muncă. Pentru ei, tot respectul!

Dacă mă supără, cu adevărat, ceva….

….se întâmplă atunci când nu sunt luată în serios ori nu mi se acordă încredere deşi, prin tot ce am făcut înainte, am dovedit că merit.

Nu-mi place să mi se promită ceva, pentru ca, ulterior, să mi se dea de înţeles că promisiunea a fost o chestiune de conjunctură, că era necesar să mi se spună ce mi s-a spus, pentru ca eu să accept o anumită stare de fapt. În momente de genul ăsta, mă simt ca un copil, care crede tot ce i se spune, pentru simplul motiv că nu ştie ce este minciuna.

Şi cel mai mult mă supără când toate astea vin de la cei din familie.

Deşi nu vă pot spune ce mi s-a întâmplat, vreau să ştiţi că mai decepţionată ca acum nu ştiu să fi fost, vreodată. Şi mă doare….

Update 1. De când am scris şi până azi (12 octombrie), supărarea mi-a trecut.

Update 2. Mama se reîntoarce în Italia (marţi).

Update 3. Mi-a întârziat ciclul. 10 zile (atâtea am numărat până acum). Asta ar bomba anului. Dar încă nu mă laud 😀

Exclusivism, prostie, răutate sau toate la un loc?

Mă întâlnesc, azi, cu un fost coleg de liceu. Despre ce puteam noi vorbi? Despre cum ne merge şi ce ne fac familiile. În cazul lui, pentru că are o fată care tocmai a intrat la liceu în toamna asta, îl mai întreb cum s-a acomodat ea în noul colectiv şi cum i se par colegii. După ce mă îmi satisface curiozitatea, ca bonus, îmi spune că, deunăzi, unele colege au certat-o din cauză că fata „se coboară” la nivelul fetelor care provin de la ţară: „Cum, dragă, te iei cu ţărăncile?” au luat-o ele la rost. „Şi ea ce le-a spus?” m-am interesat eu. „Păi, ce să le spună? Că ea se înţelege bine cu toţi băieţii din clasă şi cu navetistele, dacă orăşencele sunt prea fudule”! îmi spune el.

Mă gândeam ce vrea să însemne atitudinea domnişoarelor „de oraş”. Dacă denotă exclusivism, prostie, răutate sau chiar toate, la un loc! Când eram eu la liceu, trei sferturi din colegi erau navetişti, dar niciodată noi, ăştia de la oraş, nu i-am tratat cu aere de superioritate. Colegii mei de la ţară se trezeau, zilnic, la 5.30, ca să prindă autobuzul care-i aducea la şcoală. Pe atunci nu exista, ca acum, microbuz şcolar, care să-i ia şi să-i aducă, pe fiecare, la poartă, ci transportul în comun era putere. Iarna, pe ninsoare şi pe viscol, autobuzele fie nu circulau, fie rămâneau împotmolite în nămeţi şi colegii mei navetişti parcurgeau, pe jos, kilometri întregi pentru a ajunge la ore. De multe ori, întârziau la primul curs, dar profesorii cunoşteau situaţia şi nu le treceau absenţe în catalog.

Cei mai mulţi dintre colegii mei navetişti munceau în gospodărie sau la câmp, cot la cot cu părinţii sau bunicii. Mergeau la discoteca din sat doar sâmbăta seara (dacă îi mai ţineau puterile) şi nu stăteau acolo mai târziu de miezul nopţii. Colegii mei navetişti învăţau bine, aveau ambiţie şi „se băteau” cu noi, orăşenii, pentru note mari.

În fine, cei mai mulţi dintre colegii mei navetişti s-au realizat profesional după ce au terminat facultatea, au familii frumoase, copiii reuşiţi, au ridicat case cu banii câştigaţi fie din afaceri proprii, fie muncind, din greu, în străinătate.

Şi în ziua de azi, cunosc elevi navetişti care fac exact ceea ce făceau colegii mei de la ţară, acum mai bine de 20 de ani: învaţă bine, sunt chiar olimpici naţionali, în timpul liber merg în club, dar mai ştiu să ţină şi sapa-n mână. Singura diferenţă, pentru unii, e că nu se mai trezesc la 5.30 dimineaţa, ca să aştepte autobuzul, pentru că, la 7 vine microbuzul şcolar care-i aduce chiar în poarta liceului. Sau, dacă părinţii au maşină, îi aduc ei la ore…..