Viaţa în comun

Aveam împresia că, până acum, am învăţat aproape tot despre ceea ce înseamnă înţelegere, toleranţă, compromisuri şi cam tot ceea ce impune o viaţă trăită „la comun”.  Recent, am realizat că nu este deloc aşa.

Să mă explic.

Eu şi soţul meu locuim împreună cu părinţii mei, într-o casă nu prea mare, dar cât de cât confortabilă. Avem camera noastră, de fapt, camerele noastre, dulapurile noastre, televiziarele noastre…. mă rog, lucrurile noastre. Baia şi bucătăria sunt comune, dar nu avem restricţii.

E drept că eu şi soţul meu ne-am cunoscut acum şapte ani şi jumătate, ne-am mutat împreună după nouă luni, ne-am căsătorit după alţi trei ani şi jumătate, iar în toată această perioadă, până în 2010, am locuit doar împreună cu tata, deoarece mama plecase în Italia, la sfârşitul lui 2003.

Vreau să spun că tata, în pofida unor metehne, tabieturi sau cum vreţi voi să le spuneţi, nu mi-a creat foarte multe probleme. El, cu ale lui, noi doi, cu ale noastre. Chiar mă consideram o persoană ultra-norocoasă că, deşi stau cu unul dintre părinţi, nu mă cert cu el mai mult decât e normal (dacă e normal să te cerţi cu părinţii; în fine….). Asta, până în decembrie 2010 când, în sfârşit, după 7 ani în care ne tot „ameninţa” că vine acasă când de Paşte, când de Crăciun, mama s-a hotărât să pună piciorul, din nou, pe pământ românesc. De abia atunci am înţeles de ce se spune că tinerii căsătoriţi trebuie să stea în casa lor, închiriată sau nu, separat de părinţii unuia sau altuia dintre ei. Mama a stat în ţară aproape trei săptămâni, timp în care nu a fost zi lăsată de Dumnezeu în care să nu se certăm. Puternic. Din orice şi pentru orice. Uneori aveam eu, alteori avea ea dreptate. Dar, foarte important, orice discuţie pornea de la dorinţa mamei de a şti tot, de a controla tot, de a i se da dreptate pentru tot.

Îmi amintesc faptul că, după ce a plecat, m-am simţit ca după o boală care mă secase de puteri. Mai multe zile, efectiv am savurat orice moment de linişte şi în care mă puteam manifesta liber, fără teama că enervez sau deranjez pe cineva. Pe urmă, am descoperit că mama, din nevoia ei de a personaliza locul (ca să nu spun a-şi marca teritoriul), aruncase la gunoi, laolaltă cu lucruri de-ale ei sau de-ale lui tata, multe din lucrurile mele personale, fără să mă fi prevenit sau să mă fi anunţat asta. Cel mai mult m-a deranjat că mă lăsase fără cana de cafea, inscripţionată cu „Cea mai bună soţie”, pe care mi-o dăruise  soţul, doar pentru că, pe interior, cana era un pic ciobită. Mai mult, când am întrebat-o de ce o aruncase fără să-mi spună, mama nici nu a recunoscut că a pus mâna pe cană, că habar nu avea cum arată, ca după aceea să mă certe că „ţin la toate hârburile”…..

Am „digerat” cu greu chestia asta, dar am trecut peste ea, căci na, nu stătea viaţa mea într-o cană ieftină, cumpărată din bazar!

Anul trecut, în octombrie, mama a venit iar, pentru trei săptămâni. Chiar dacă ne-am mai ciondănit, de data asta a fost ok. Probabil, ea ştia că va pleca din nou, iar eu consideram că nu trebuie să mă enervez din orice. Am închis ochii la gafele ei şi nu i-am comentat hotărârile decât atunci când aveam argumente solide sau ştiam că mă pot afecta pe termen lung.

Pe 16 septembrie, anul ăsta, mama a hotărât să revină de tot acasă.  Nu am luat în serios chestia asta decât atunci când mi-a spus că şi-a rezervat bilet  (cu două luni îainte) şi, mai ales, când m-a anunţat că e în avion. Câteva săptămâni, am trecut prin lupte interioare, tot felul de stări şi am avut numai vise ciudate, ca să nu le spun coşmaruri, deşi aş fi mai aproape de adevăr. Ultimele nelinişti şi emoţii mi-au fost spulberate, însă, de atitudinea şi de zâmbetul ei, la coborârea din avion. Tot drumul spre casă am trăncănit ca în vremurile bune, o simţeam liniştită, senină, uşurată, veselă. Acasă, deşi era 10 seara şi eram la dietă, am stat cu ea la masă, pentru că poftise la peşte cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă caldă, după care ne-am retras într-una din camere, unde am povestit până la 2 dimineaţa, deşi eu trebuia să plec la muncă la 9.

Un timp, a fost super, mega, extraordinar. Pentru mine, pune-te masă, scoală-te masă, trai neneacă pe banii babachii… la propriu! Dar, cum orice minune ţine doar trei zile, după care începe dezastrul, aşa a fost şi la noi. Bineînţeles, am început să ne certăm: eu cu mama, tata cu mama, eu cu tata, toţi cu mama 😆 Toate astea, din cauza faptului că, neavând control asupra întregii case, mamona s-a apucat să umble prin dulapuri, să aranjeze tot după nevoile şi placul ei, să arunce, bineînţeles, fără să ne prevină, tot felul de lucruri, mai puţin ale ei şi mai mult ale noastre, să pună stăpânire pe bucătărie, să schimbe locul oalelor, tacâmurilor, să scoată ori să pună mochete acolo  unde nu erau ş.a.m.d.

Într-un singur loc nu şi-a impus voinţa: în dormitorul meu. Deşi nu-i plăcea masa pe care ţin calculatorul (mă rog, monitorul şi tastatura….), despre care zicea că e prea mare şi că mai bun e un birou (evident, nu i-am dat dreptate, pentru că masa asta mare e masa mea de lucru, pe care ţin agende, pixuri, aparatele foto, telefoanele… na, sunt ziarist, nu?), nu a agreat cuierul cu buburuze, aplicat pe unul din pereţi, şi de care îmi ţin atârnat prosopul de baie şi pijamalele şi nu era de acord cu faptul că am prea multe pe noptieră (acetea fiind, în ordine: trei cărţi, două creme-de corp şi de faţă, şerveţele nazale şi şerveţele umede, spray-ul Omului şi CD player-ul). Cel puţin deocamdată, de taifun a scăpat şi dulapul meu cu haine. Asta, pentru că eu am început să triez, rearanjez şi chiar să renunţ la unele lucruri, pentru că nu-mi mai vin, s-au mai uzat, nu mai sunt la modă.

La începutul săptămânii, s-a apucat să-mi dea jos toate cărţile din bibliotecă şi după aceea m-a întrebat ce facem cu ea. Intenţiona să o mute pe un alt perete, dar nu  ştia care. Deşi a susţinut că mi-a scos în ordine cărţile, agendele şi celelalte documente, aseară, când am vrut să le pun la loc, am realizat că sunt împrăştiate peste tot în cameră. Am făcut o criză de nervi atât de puternică încât au fost nevoie de trei linguri de Nutella ca să-mi refac energia pierdută în cearta cu mama. Ca să nu mai insist asupra durerilor de cap care m-au chinut ore întregi.

Fidelă obiceiului de a arunca la gunoi ce credea ea că nu ne foloseşte, am avut un şoc în momentul în care am descoperit că pusese pe făraş cele două pick-up-uri Unitra (în stare bună de funţionare), magnetofonul la care ascultam muzică în liceu şi perdelele trimise chiar de ea, din Italia, pe motiv că…. erau verzi! Mi-am recuperat pick-up-urile şi perdelele (erau de la camera mea), dar i-am făcut hatârul cu magnetofonul, căci sincer, nu am mai ascultat nimic la el de 20 de ani şi nici bine nu mai mergea….

În fine, mamona nu înţelege că-s la dietă din iunie:  ei, na, că tare mai slăbeşti!. Pentru ea, important e să mănânc dimineaţa, la prânz şi seara, motiv pentru care se simte datoare să gătească zilnic şi tot ce nu se mănâncă azi sau cel târziu mâine, să arunce: „Aşa e la Italia!”. Am rămas fără glas când mi-a spus că a dat la câine o oală de supă din aripi de pui (evident, cu tot cu aripi!), doar pentru că i s-a părut că nu ne place când, în realitate, eu nici nu apucasem s-o gust… din cauza altor feluri de mâncare pe care mi le vârâse sub nas!

În weekend, mamona a fost plecată la ţară şi fiecare, adică eu şi soţul meu, pe de o parte, şi tata, pe de alta, ne-am reluat obiceiurile, mai bune sau mai rele, de dinaintea venirii mamei în ţară. Pentru că ea gătise şi făcuse curăţenie în zilele anterioare, sâmbătă doar m-am distrat făcând nişte pifteluţe (pentru soţ) şi am băgat la spălat nişte rufe. După-amiază am dormit, iar seara am mâncat plăcinţele (şi am băut o bere) şi m-am uitat la tv. Nu spun că a fost bine fără mama, ci doar că… A FOST LINIŞTE!

Duminică, după prânz, ea e revenit acasă. Întocmai ca acum două săptămâni, când am adus-o de la aeroport, a fost totul ok: am stat la taclale vreo oră şi ceva, după care eu m-am apucat să-mi scriu textele pentru redacţie, iar ea să pună la copt vinetele aduse de la ţară şi să găteasă o ciorbiţă. A înţeles că nu o pot mânca decât mâine, la prânz (când o fi el, pentru că, la ora 12, sigur nu va fi, căci am un eveniment la care trebuie să fiu prezentă) şi că vreau doar o salată de crudităţi (pe care mi-am făcut-o singură). Am rugat-o să-mi respecte hotărârea de a mânca la orele pe care le consider eu potrivite şi doar atunci când mi-e foame. Scriam, acum câtva timp, că sunt iar la cură de slăbire şi, cu puţin timp înainte să vină mamona din Italia, multe cunoştinţe au remarcat că am mai dat jos câteva kile. Ei bine, nu erau multe, vreo 4-5, pentru că nu m-am înfometat, dar dacă lipsa lor a fost remarcată, însemna că sunt pe drumul cel bun. După ce a venit acasă mama, aproape că nu mi-am putut menţine obiceiurile culinare, pentru că ea găteşte bine, bun, dar cam… gras. M-am abţinut o zi, am mai sărit peste o masă, dar am sfârşit prin a ceda atât tentaţiilor, cât şi rugăminţilor ei de a mânca împreună, măcar la prânz. Aşa am făcut iar guşiţă, lucru care mă enervează de mor!

Ei, bine, de mâine, mamona va avea o surpriză, asta după ce va realiza că, vineri şi sâmbătă, am revenit la dieta mea şi că nu mă mai abat de la ea. Mi-am propus ca, până la vară, să dau jos 10 kile, deci…..

Ca să revin la viaţa în comun, despre care începusem să vă povestesc: probabil, de fapt, nu probabil, ci sigur, după acalmia de azi (şi din weekend), de luni o vom lua de la capăt cu tot: neînţelegeri, ciondăneli etc. Sunt „optimistă”, nu? 😆

Mă veţi întreba, poate, de ce nu plecăm din casă, pentru a avea cuibuşorul nostru? Pentru că, din păcate, nu-mi permit, financiar vorbind. Din salariul de ziarist nu-mi permit nici credit ipotecar (pentru un apartament), nici o chirie, asta, în condiţiile în care Omul a rămas fără job de 4 ani şi nu şi-a mai găsit altul (orice nu înseamnă chiar orice, deşi mereu spunem că orice ar fi bun; sunt nişte limite…. dar despre asta voi scrie cu altă ocazie!). Foarte important, mie îmi place aici, stau la casă, nu la bloc, precum soacra mea, cu care (din păcate) nu m-am înţeles de la început (acum, doar ne acceptăm de dragul bărbatului care mie îmi este soţ şi ei, fiu), dar cu care am fi putut locui, dacă n-ar fi fost la fel ca părinţii mei (cu tabieturi şi hachiţe).

Peste toate, consider, totuşi, că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu: ne trăiesc părinţii (mai puţin socrul meu, care ne-a părăsit în 2011….), ne bucurăm de prezenţa lor (chiar dacă ne mai enervează), de ajutorul lor (chiar dacă, uneori, ne simţim vinovaţi că nu e invers) şi motivele ar putea continua. Probabil, într-o bună zi, vom locui şi singuri, aşa cum ne dorim, e posibil ca, până atunci, să ne săturăm de viaţa în comun, însă nu uit niciodată vorba aia: uneori, e rău cu rău, dar şi mai rău e fără rău. Deci… noi să fim sănătoşi, că de belele nu ducem lipsă 😆

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s