Cel mai frumos compliment

Să nu fim ipocriţi: toţi suntem sensibili în faţa complimentelor, chiar dacă, uneori, poate din modestie sau pentru că ne surprind plăcut, nu ştim cum să reacţionăm atunci când le primim. Cel puţin, aşa sunt eu.

Ieri, după-amiază, am participat la un festival religios, unde concurenţii erau elevi de liceu şi şcoală generală. Acest lucru impunea, bineînţeles, şi prezenţa unor profesori.  Cum e normal, am stat în preajma celor din oraşul meu, pentru că îi cunoşteam. Astfel, am ajuns să stau de vorbă cu o profesoară de limba română, mai mare decât mine cu patru ani. Suntem „prietene” mai ales în mediul virtual, evident, pe Facebook, unde ne comentăm şi like-uim poze, statusuri şi alte postări. Mi se pare o persoană cu mult bun-simţ şi plăcută, deşi, nu cu multă vreme în urmă (atunci când încă eram în relaţii cordiale cu ex-prietena mea), auzeam că tipa e cam prostuţă şi că, la ore, nu era capabilă de a le capta atenţia elevilor. În pofida celor aflate,  ori de câte ori mă întâlneam cu profesoara, în perioada aceea, mă simţeam foarte bine în preajma ei. Nu-mi dădea impresia că e vreun geniu (cum, de altfel, nici eu nu sunt, prin urmare, din acest punct de vedere, totul era ok :D), dar nici că e „topită” de prostie. Am mers la câteva activităţi organizate de ea (în special, la cercul de lectură) şi nu m-am plictisit. În plus, am observat că e o fire deschisă şi caldă, iar elevii cu care lucra o plăceau. E firească, naturală, are o voce plăcută şi blândă.

Ieri, am remarcat că are şi simţul umorului, deşi faza cu care ar fi vrut să mă surprindă nu i-a reuşit. La un moment dat, m-a strigat şi eu m-am întors spre ea, care intenţiona să mă fotografieze cu telefonul. Numai că el nu i-a făcut pe plac şi elementul surpriză a picat. Ne-am amuzat împreună, dar tot am stat, apoi, la poză, mimând surprinderea, pentru că femeia a insistat să aibă o amintire cu mine 🙂

Dar faza care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea în care ea, profesoara, a venit la mine cu o felie mare de cozonac, pe care a luat-o de pe masa juriului. A văzut, probabil, că toţi (mai puţin juriul!), îndrăzneau să ia câte o felie, iar eu nu (bine spune mama, că îmi mănâncă toţi câinii din traistă!). Pentru că m-am fâstâcit, surprinsă plăcut de gest, am invitat-o să mâncăm amândouă, iar ea a luat doar o bucăţică, doar ca să-mi facă plăcere: „Tu eşti aici la muncă, noi nu”, s-a justificat profesoara. „Dar ştiţi că superstiţia spune că, dacă mâncăm din aceeaşi farfurie, ne întâlnim şi pe lumea cealaltă?”, îi spun eu. „Da, dar să ştiţi că nu mi-ar displăcea, indiferent unde ne-am regăsi, mai sus (în Rai) sau mai jos. Găsim noi cum să ne distrăm!”, mi-a răspuns ea.

Am simţit că a fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vroedată. În viaţă, ţi se spune că eşti frumos, deştept, strălucitor, talentat. Crezi mai mult sau mai puţin în vorbele astea, pentru că ştii cum eşti, în realitate şi mai ştii şi cum sunt oamenii, mai sinceri sau mai falşi, în funcţie de interes. Dar când ţi se spune că, în cazul în care ar exista şi o viaţă de Dincolo, cineva ar vrea să te întâlnească şi acolo, pentru că aici, pe Pământ, se simte bine în preajma ta, cred că un astfel de compliment valorează mai mult decât acela prin care eşti lăudat că eşti frumos, deştept, strălucitor, talentat. În cazul meu, aşa a fost ieri. Pentru că ştiu că nu-s nici geniu, nici top model, nici talentată, nici strălucitoare. Dar vreau ca alţii să se simtă bine alături de mine. Şi se pare că, în cazul profesoarei, acest lucru mi-a reuşit….

Reclame

2 gânduri despre “Cel mai frumos compliment

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s