Acum 20 de ani

14 septembrie 1992. Gara Ploieşti-Sud. Pe un peron, noi doi. Aşteptam trenul care urma să mă ducă departe de El, într-o călătorie care marca sfârşitul relaţiei noastre.

De fapt, finalul fusese scris încă de la începutul aceluiaşi an, când el m-a anunţat că nu mai vrea să fim împreună. A fost un şoc, pentru că asta venea după primul (şi, din păcate, ultimul….) revelion petrecut împreună. Nu mai reţin cât timp a trecut până am avut prima reacţie: o săptămână, o lună…? În seara în care am primit scrisoarea care s-a vrut de adio toate simţurile mi-au fost amorţite. În prima secundă, nici lacrimi nu am avut. Când am citit cuvintele lui, am avut senzaţia că mi-a explodat creierul. Nu-mi venea să cred! Pe urmă, durerea mi-a invadat sufletul şi chiar trupul. O simţeam fizic. Nu mai puteam vorbi, nu mai puteam gândi, nu puteam plânge. Stăteam aşa, cu perna în braţe şi plapuma-n cap şi singurul lucru pe care-l doream era să dispar, să nu mai văd pe nimeni, să nu mai vorbesc cu nimeni… Dar nu se putea!

Pentru că trebuia să merg la serviciu, să văd oameni, să le zâmbesc, să discut cu ei. A fost una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea, pentru că am ales să nu mă plâng pentru ceea ce mi se întâmplase, să nu spun cât de singură mă simt şi că, deocamdată, nimeni nu poate umple golul din sufletul meu.

Într-un târziu, am găsit puterea să-i răspund la scrisoare. Nu-mi mai amintesc ce i-am zis, dar ştiu că a răspuns, la rându-i. Însă, nu imediat, cum se întâmpla în vremurile bune… Aproape 9 luni ne-am scris şi am vorbit. Eu, cu aceeaşi durere în suflet, el, simţindu-se dator să-mi menţină moralul ridicat, pentru că, în septembrie, urma să dau, din nou, examen de admitere la facultate. Îl ratasem, deja, de două ori şi, probabil, nu ar fi vrut ca el să contribuie la un eventual al treilea eşec.

După examenul de la Bucureşti, m-am oprit la el, la Ploieşti. Eram cu tata. Eu am rămas în gară, tata şi-a continuat drumul. Mai târziu, am aflat că i-a povestit mamei întreaga scenă şi că i se rupsese inima văzându-mă singură pe acel peron unde ar fi trebuit să mă întâmpine…. El. Însă, ceea ce nu ştia tata, era că El era, totuşi, în gară, însă nu a vrut să vină la peron…

Era într-o zi de sâmbătă: 12 septembrie 1992. Am mers la el acasă (locuia cu părinţii, pe vremea aceea), unde am stat până luni. Am sperat până în ultima clipă că vom rămâne împreună, dar când am realizat că nu va fi aşa…. În ultima seară m-am îmbătat. A fost prima şi ultima oară când am băut, fără să mai ştiu de mine. Vişinată. În toiul nopţii, m-am trezit vomitând în pat.

A doua zi, dimineaţă, mi-am făcut bagajul şi am aşteptat, amândoi, să vină ora când trebuie să plecăm la gară. Stăteam în camera lui, pe pat, fără să ne spunem nimic. Eu, încercam să reţin cât mai multe amănunte care m-ar fi consolat în zilele şi nopţile care aveau să urmeze despărţirii. El…. nu ştiu ce gândea.

„Ne vom mai vedea?” l-am întrebat când aşteptam trenul. „Să încercăm să trăim, de acum, cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ!”, a fost replica lui. A plecat înainte să urc în tren. Nu a privit în urmă nicio secundă. Mă uitam cum pleacă din gară şi din viaţa mea, fără să pot face nimic…..

14 septembrie 2012. Suntem prieteni pe Facebook deşi, practic, nu ne mai vorbim de trei ani. În ultima noastră conversaţie, pe messenger, a fost sincer (şi un pic ameţit de băutură), mărturisindu-mi ceea ce eram aproape sigură că poate fi adevărat: nu m-a uitat. Deşi, acum, e căsătorit, are un copil, iar eu, la rându-mi sunt măritată. În seara aceea, l-am sunat. Am vrut să-i aud vocea, după atâţia ani… Nu a avut curajul să răspundă. Nici atunci, la telefon, nici după, pe messenger şi, ulterior, pe Facebook, deşi mi-a acceptat cererea de prietenie. Vede ce postez, dar nu comentează. Mi-a dat offline pe chat 🙂 Văd ce postează, dar mă abţin de la comentarii şi like-uri. Când intru pe messenger şi el e online, se face invizibil… Eu ştiu de ce. Şi mereu zâmbesc.

Însă el nu ştie că, pentru mine, povestea s-a terminat demult. Nu atunci când ne-am despărţit pe acel peron, în urmă cu 20 de ani, ci atunci când mi-am cunoscut Omul. Din acel moment, m-am împăcat cu trecutul, învătând din greşeli şi păstrând numai ce a fost frumos.

Update: Deloc întâmplător, astăzi am vorbit din nou, după 20 de ani, cu cineva din familia lui: cumnata! 🙂

 

Reclame

2 gânduri despre “Acum 20 de ani

  1. De tot poate nu s-a terminat nici pentru tine,daca ai vrut sa-i auzi vocea sau sa-l tii cumva aproape,sa ai o legatura virtuala cu el. Iar el,e la fel ca majoritatea barbatilor,vor sa faca sah printre toate femeile,luate sau neluate 🙂 De parca n-aș ști 😀

    • De terminat, sigur s-a terminat, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Mă refer strict la relaţie şi la sentimentele de la vremea aceea. De uitat, sigur că niciunul nu a uitat, pentru că povestea face parte din trecutul amândurora. Atunci am vrut să-i aud iar vocea pentru că am crezut că amândoi suntem la fel de detaşaţi de tot ce a fost odată şi pentru că eu chiar cred că poate exista o prietenie între doi oameni care s-au iubit cândva. Se pare, însă, că el nu gândea la fel sau, poate, anumite lucruri din trecut nu sunt 100% clare pentru el. Nu ştiu şi nici nu cred că voi afla, vreodată, deşi nu pot anticipa ce ne poate aduce ziua de mâine.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s