Viaţa în comun

Aveam împresia că, până acum, am învăţat aproape tot despre ceea ce înseamnă înţelegere, toleranţă, compromisuri şi cam tot ceea ce impune o viaţă trăită „la comun”.  Recent, am realizat că nu este deloc aşa.

Să mă explic.

Eu şi soţul meu locuim împreună cu părinţii mei, într-o casă nu prea mare, dar cât de cât confortabilă. Avem camera noastră, de fapt, camerele noastre, dulapurile noastre, televiziarele noastre…. mă rog, lucrurile noastre. Baia şi bucătăria sunt comune, dar nu avem restricţii.

E drept că eu şi soţul meu ne-am cunoscut acum şapte ani şi jumătate, ne-am mutat împreună după nouă luni, ne-am căsătorit după alţi trei ani şi jumătate, iar în toată această perioadă, până în 2010, am locuit doar împreună cu tata, deoarece mama plecase în Italia, la sfârşitul lui 2003.

Vreau să spun că tata, în pofida unor metehne, tabieturi sau cum vreţi voi să le spuneţi, nu mi-a creat foarte multe probleme. El, cu ale lui, noi doi, cu ale noastre. Chiar mă consideram o persoană ultra-norocoasă că, deşi stau cu unul dintre părinţi, nu mă cert cu el mai mult decât e normal (dacă e normal să te cerţi cu părinţii; în fine….). Asta, până în decembrie 2010 când, în sfârşit, după 7 ani în care ne tot „ameninţa” că vine acasă când de Paşte, când de Crăciun, mama s-a hotărât să pună piciorul, din nou, pe pământ românesc. De abia atunci am înţeles de ce se spune că tinerii căsătoriţi trebuie să stea în casa lor, închiriată sau nu, separat de părinţii unuia sau altuia dintre ei. Mama a stat în ţară aproape trei săptămâni, timp în care nu a fost zi lăsată de Dumnezeu în care să nu se certăm. Puternic. Din orice şi pentru orice. Uneori aveam eu, alteori avea ea dreptate. Dar, foarte important, orice discuţie pornea de la dorinţa mamei de a şti tot, de a controla tot, de a i se da dreptate pentru tot.

Îmi amintesc faptul că, după ce a plecat, m-am simţit ca după o boală care mă secase de puteri. Mai multe zile, efectiv am savurat orice moment de linişte şi în care mă puteam manifesta liber, fără teama că enervez sau deranjez pe cineva. Pe urmă, am descoperit că mama, din nevoia ei de a personaliza locul (ca să nu spun a-şi marca teritoriul), aruncase la gunoi, laolaltă cu lucruri de-ale ei sau de-ale lui tata, multe din lucrurile mele personale, fără să mă fi prevenit sau să mă fi anunţat asta. Cel mai mult m-a deranjat că mă lăsase fără cana de cafea, inscripţionată cu „Cea mai bună soţie”, pe care mi-o dăruise  soţul, doar pentru că, pe interior, cana era un pic ciobită. Mai mult, când am întrebat-o de ce o aruncase fără să-mi spună, mama nici nu a recunoscut că a pus mâna pe cană, că habar nu avea cum arată, ca după aceea să mă certe că „ţin la toate hârburile”…..

Am „digerat” cu greu chestia asta, dar am trecut peste ea, căci na, nu stătea viaţa mea într-o cană ieftină, cumpărată din bazar!

Anul trecut, în octombrie, mama a venit iar, pentru trei săptămâni. Chiar dacă ne-am mai ciondănit, de data asta a fost ok. Probabil, ea ştia că va pleca din nou, iar eu consideram că nu trebuie să mă enervez din orice. Am închis ochii la gafele ei şi nu i-am comentat hotărârile decât atunci când aveam argumente solide sau ştiam că mă pot afecta pe termen lung.

Pe 16 septembrie, anul ăsta, mama a hotărât să revină de tot acasă.  Nu am luat în serios chestia asta decât atunci când mi-a spus că şi-a rezervat bilet  (cu două luni îainte) şi, mai ales, când m-a anunţat că e în avion. Câteva săptămâni, am trecut prin lupte interioare, tot felul de stări şi am avut numai vise ciudate, ca să nu le spun coşmaruri, deşi aş fi mai aproape de adevăr. Ultimele nelinişti şi emoţii mi-au fost spulberate, însă, de atitudinea şi de zâmbetul ei, la coborârea din avion. Tot drumul spre casă am trăncănit ca în vremurile bune, o simţeam liniştită, senină, uşurată, veselă. Acasă, deşi era 10 seara şi eram la dietă, am stat cu ea la masă, pentru că poftise la peşte cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă caldă, după care ne-am retras într-una din camere, unde am povestit până la 2 dimineaţa, deşi eu trebuia să plec la muncă la 9.

Un timp, a fost super, mega, extraordinar. Pentru mine, pune-te masă, scoală-te masă, trai neneacă pe banii babachii… la propriu! Dar, cum orice minune ţine doar trei zile, după care începe dezastrul, aşa a fost şi la noi. Bineînţeles, am început să ne certăm: eu cu mama, tata cu mama, eu cu tata, toţi cu mama 😆 Toate astea, din cauza faptului că, neavând control asupra întregii case, mamona s-a apucat să umble prin dulapuri, să aranjeze tot după nevoile şi placul ei, să arunce, bineînţeles, fără să ne prevină, tot felul de lucruri, mai puţin ale ei şi mai mult ale noastre, să pună stăpânire pe bucătărie, să schimbe locul oalelor, tacâmurilor, să scoată ori să pună mochete acolo  unde nu erau ş.a.m.d.

Într-un singur loc nu şi-a impus voinţa: în dormitorul meu. Deşi nu-i plăcea masa pe care ţin calculatorul (mă rog, monitorul şi tastatura….), despre care zicea că e prea mare şi că mai bun e un birou (evident, nu i-am dat dreptate, pentru că masa asta mare e masa mea de lucru, pe care ţin agende, pixuri, aparatele foto, telefoanele… na, sunt ziarist, nu?), nu a agreat cuierul cu buburuze, aplicat pe unul din pereţi, şi de care îmi ţin atârnat prosopul de baie şi pijamalele şi nu era de acord cu faptul că am prea multe pe noptieră (acetea fiind, în ordine: trei cărţi, două creme-de corp şi de faţă, şerveţele nazale şi şerveţele umede, spray-ul Omului şi CD player-ul). Cel puţin deocamdată, de taifun a scăpat şi dulapul meu cu haine. Asta, pentru că eu am început să triez, rearanjez şi chiar să renunţ la unele lucruri, pentru că nu-mi mai vin, s-au mai uzat, nu mai sunt la modă.

La începutul săptămânii, s-a apucat să-mi dea jos toate cărţile din bibliotecă şi după aceea m-a întrebat ce facem cu ea. Intenţiona să o mute pe un alt perete, dar nu  ştia care. Deşi a susţinut că mi-a scos în ordine cărţile, agendele şi celelalte documente, aseară, când am vrut să le pun la loc, am realizat că sunt împrăştiate peste tot în cameră. Am făcut o criză de nervi atât de puternică încât au fost nevoie de trei linguri de Nutella ca să-mi refac energia pierdută în cearta cu mama. Ca să nu mai insist asupra durerilor de cap care m-au chinut ore întregi.

Fidelă obiceiului de a arunca la gunoi ce credea ea că nu ne foloseşte, am avut un şoc în momentul în care am descoperit că pusese pe făraş cele două pick-up-uri Unitra (în stare bună de funţionare), magnetofonul la care ascultam muzică în liceu şi perdelele trimise chiar de ea, din Italia, pe motiv că…. erau verzi! Mi-am recuperat pick-up-urile şi perdelele (erau de la camera mea), dar i-am făcut hatârul cu magnetofonul, căci sincer, nu am mai ascultat nimic la el de 20 de ani şi nici bine nu mai mergea….

În fine, mamona nu înţelege că-s la dietă din iunie:  ei, na, că tare mai slăbeşti!. Pentru ea, important e să mănânc dimineaţa, la prânz şi seara, motiv pentru care se simte datoare să gătească zilnic şi tot ce nu se mănâncă azi sau cel târziu mâine, să arunce: „Aşa e la Italia!”. Am rămas fără glas când mi-a spus că a dat la câine o oală de supă din aripi de pui (evident, cu tot cu aripi!), doar pentru că i s-a părut că nu ne place când, în realitate, eu nici nu apucasem s-o gust… din cauza altor feluri de mâncare pe care mi le vârâse sub nas!

În weekend, mamona a fost plecată la ţară şi fiecare, adică eu şi soţul meu, pe de o parte, şi tata, pe de alta, ne-am reluat obiceiurile, mai bune sau mai rele, de dinaintea venirii mamei în ţară. Pentru că ea gătise şi făcuse curăţenie în zilele anterioare, sâmbătă doar m-am distrat făcând nişte pifteluţe (pentru soţ) şi am băgat la spălat nişte rufe. După-amiază am dormit, iar seara am mâncat plăcinţele (şi am băut o bere) şi m-am uitat la tv. Nu spun că a fost bine fără mama, ci doar că… A FOST LINIŞTE!

Duminică, după prânz, ea e revenit acasă. Întocmai ca acum două săptămâni, când am adus-o de la aeroport, a fost totul ok: am stat la taclale vreo oră şi ceva, după care eu m-am apucat să-mi scriu textele pentru redacţie, iar ea să pună la copt vinetele aduse de la ţară şi să găteasă o ciorbiţă. A înţeles că nu o pot mânca decât mâine, la prânz (când o fi el, pentru că, la ora 12, sigur nu va fi, căci am un eveniment la care trebuie să fiu prezentă) şi că vreau doar o salată de crudităţi (pe care mi-am făcut-o singură). Am rugat-o să-mi respecte hotărârea de a mânca la orele pe care le consider eu potrivite şi doar atunci când mi-e foame. Scriam, acum câtva timp, că sunt iar la cură de slăbire şi, cu puţin timp înainte să vină mamona din Italia, multe cunoştinţe au remarcat că am mai dat jos câteva kile. Ei bine, nu erau multe, vreo 4-5, pentru că nu m-am înfometat, dar dacă lipsa lor a fost remarcată, însemna că sunt pe drumul cel bun. După ce a venit acasă mama, aproape că nu mi-am putut menţine obiceiurile culinare, pentru că ea găteşte bine, bun, dar cam… gras. M-am abţinut o zi, am mai sărit peste o masă, dar am sfârşit prin a ceda atât tentaţiilor, cât şi rugăminţilor ei de a mânca împreună, măcar la prânz. Aşa am făcut iar guşiţă, lucru care mă enervează de mor!

Ei, bine, de mâine, mamona va avea o surpriză, asta după ce va realiza că, vineri şi sâmbătă, am revenit la dieta mea şi că nu mă mai abat de la ea. Mi-am propus ca, până la vară, să dau jos 10 kile, deci…..

Ca să revin la viaţa în comun, despre care începusem să vă povestesc: probabil, de fapt, nu probabil, ci sigur, după acalmia de azi (şi din weekend), de luni o vom lua de la capăt cu tot: neînţelegeri, ciondăneli etc. Sunt „optimistă”, nu? 😆

Mă veţi întreba, poate, de ce nu plecăm din casă, pentru a avea cuibuşorul nostru? Pentru că, din păcate, nu-mi permit, financiar vorbind. Din salariul de ziarist nu-mi permit nici credit ipotecar (pentru un apartament), nici o chirie, asta, în condiţiile în care Omul a rămas fără job de 4 ani şi nu şi-a mai găsit altul (orice nu înseamnă chiar orice, deşi mereu spunem că orice ar fi bun; sunt nişte limite…. dar despre asta voi scrie cu altă ocazie!). Foarte important, mie îmi place aici, stau la casă, nu la bloc, precum soacra mea, cu care (din păcate) nu m-am înţeles de la început (acum, doar ne acceptăm de dragul bărbatului care mie îmi este soţ şi ei, fiu), dar cu care am fi putut locui, dacă n-ar fi fost la fel ca părinţii mei (cu tabieturi şi hachiţe).

Peste toate, consider, totuşi, că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu: ne trăiesc părinţii (mai puţin socrul meu, care ne-a părăsit în 2011….), ne bucurăm de prezenţa lor (chiar dacă ne mai enervează), de ajutorul lor (chiar dacă, uneori, ne simţim vinovaţi că nu e invers) şi motivele ar putea continua. Probabil, într-o bună zi, vom locui şi singuri, aşa cum ne dorim, e posibil ca, până atunci, să ne săturăm de viaţa în comun, însă nu uit niciodată vorba aia: uneori, e rău cu rău, dar şi mai rău e fără rău. Deci… noi să fim sănătoşi, că de belele nu ducem lipsă 😆

Anunțuri

Cel mai frumos compliment

Să nu fim ipocriţi: toţi suntem sensibili în faţa complimentelor, chiar dacă, uneori, poate din modestie sau pentru că ne surprind plăcut, nu ştim cum să reacţionăm atunci când le primim. Cel puţin, aşa sunt eu.

Ieri, după-amiază, am participat la un festival religios, unde concurenţii erau elevi de liceu şi şcoală generală. Acest lucru impunea, bineînţeles, şi prezenţa unor profesori.  Cum e normal, am stat în preajma celor din oraşul meu, pentru că îi cunoşteam. Astfel, am ajuns să stau de vorbă cu o profesoară de limba română, mai mare decât mine cu patru ani. Suntem „prietene” mai ales în mediul virtual, evident, pe Facebook, unde ne comentăm şi like-uim poze, statusuri şi alte postări. Mi se pare o persoană cu mult bun-simţ şi plăcută, deşi, nu cu multă vreme în urmă (atunci când încă eram în relaţii cordiale cu ex-prietena mea), auzeam că tipa e cam prostuţă şi că, la ore, nu era capabilă de a le capta atenţia elevilor. În pofida celor aflate,  ori de câte ori mă întâlneam cu profesoara, în perioada aceea, mă simţeam foarte bine în preajma ei. Nu-mi dădea impresia că e vreun geniu (cum, de altfel, nici eu nu sunt, prin urmare, din acest punct de vedere, totul era ok :D), dar nici că e „topită” de prostie. Am mers la câteva activităţi organizate de ea (în special, la cercul de lectură) şi nu m-am plictisit. În plus, am observat că e o fire deschisă şi caldă, iar elevii cu care lucra o plăceau. E firească, naturală, are o voce plăcută şi blândă.

Ieri, am remarcat că are şi simţul umorului, deşi faza cu care ar fi vrut să mă surprindă nu i-a reuşit. La un moment dat, m-a strigat şi eu m-am întors spre ea, care intenţiona să mă fotografieze cu telefonul. Numai că el nu i-a făcut pe plac şi elementul surpriză a picat. Ne-am amuzat împreună, dar tot am stat, apoi, la poză, mimând surprinderea, pentru că femeia a insistat să aibă o amintire cu mine 🙂

Dar faza care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea în care ea, profesoara, a venit la mine cu o felie mare de cozonac, pe care a luat-o de pe masa juriului. A văzut, probabil, că toţi (mai puţin juriul!), îndrăzneau să ia câte o felie, iar eu nu (bine spune mama, că îmi mănâncă toţi câinii din traistă!). Pentru că m-am fâstâcit, surprinsă plăcut de gest, am invitat-o să mâncăm amândouă, iar ea a luat doar o bucăţică, doar ca să-mi facă plăcere: „Tu eşti aici la muncă, noi nu”, s-a justificat profesoara. „Dar ştiţi că superstiţia spune că, dacă mâncăm din aceeaşi farfurie, ne întâlnim şi pe lumea cealaltă?”, îi spun eu. „Da, dar să ştiţi că nu mi-ar displăcea, indiferent unde ne-am regăsi, mai sus (în Rai) sau mai jos. Găsim noi cum să ne distrăm!”, mi-a răspuns ea.

Am simţit că a fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vroedată. În viaţă, ţi se spune că eşti frumos, deştept, strălucitor, talentat. Crezi mai mult sau mai puţin în vorbele astea, pentru că ştii cum eşti, în realitate şi mai ştii şi cum sunt oamenii, mai sinceri sau mai falşi, în funcţie de interes. Dar când ţi se spune că, în cazul în care ar exista şi o viaţă de Dincolo, cineva ar vrea să te întâlnească şi acolo, pentru că aici, pe Pământ, se simte bine în preajma ta, cred că un astfel de compliment valorează mai mult decât acela prin care eşti lăudat că eşti frumos, deştept, strălucitor, talentat. În cazul meu, aşa a fost ieri. Pentru că ştiu că nu-s nici geniu, nici top model, nici talentată, nici strălucitoare. Dar vreau ca alţii să se simtă bine alături de mine. Şi se pare că, în cazul profesoarei, acest lucru mi-a reuşit….

Sunt cetăţean european şi am drepturi! Ei, nu mai spune!?

De ceva vreme, toate posturile de televiziune difuzează acel mesaj de interes public, cu „Ştii cine sunt eu? Sunt cetăţean european şi am drepturi!”. Corect! Asta ar trebui să ştie toată lumea, inclusiv furnizorii şi operatorii de cablu-tv şi internet. Dar ei, după ce ne-au văzut semnătura pe contract, uită că, pe lângă obligaţia de a le plăti la termen abonamentul pentru serviciile lor, avem şi nişte drepturi, pe care ei nu le respectă niciodată. În plus, când reclamăm orice neregulă, deranjamente şi alte disfuncţionalităţi, ne răspund cu o nesimţire greu de suportat (nu că nesimţirea ar fi de suportat, în general; totuşi…).

Sunt client Akta de…. nu ştiu cât timp (titularul de contract este tata, el plăteşte, deocamdată, atât factura pentru cablu-tv, cât şi pentru internet). De regulă, nu sunt probleme cu internetul: viteză bună, 24 din 24 de ore. Dar, ca peste tot, se mai întâmplă ca, o dată la câteva săptămâni sau luni să se strice echipamentele, să cadă server-ul, naiba să le ia cum le spune, că nu sunt specialist în domeniu şi nu stăpânesc terminologia. Ei, atunci e dezastru! Pentru că deranjamentele se anunţă la un număr de telefon pe care sunăm pe banii noştri (chiar dacă e cu tarif normal, cum spun reclamele….), unde nu întotdeauna ni se răspunde imediat, fiind obligaţi să aşteptăm şi câte 10 minute până suntem redirecţionaţi spre un operator. Iar când acesta aude ce problemă avem, prima replică e: verificaţi cablul, router-ul, placa de reţea, placa de nu ştiu ce… A doua:  aţi plătit? A treia: sigur problema nu e de la dumneavoastră? Niciodată, deci, vina nu e a lor. La ei, totul e ok, serverul funcţionează, cablurile sunt bine merci. Când începi să le explici, ca la clasa I, că, uite, nene, până acum juma de oră totul a fost bine şi frumos, că dintr-o dată  nici Google-ul nu se mai încarcă nici dacă sufli în mouse, omul de la capătul firului devine, brusc, nervos, obraznic, tupeist şi numai tâmpit nu-ţi spune că eşti.

Bineînţeles că, după câteva zeci de minute de la convorbirea cu operatorul, conexiunea la internet sau la cablu se restabileşte ca prin farmec, de unde rezultă, nu-i aşa, că nu router-ul sau cablul au fost de vină că nu mai mergea nimic!

Zilele trecute, cred că joi sau vineri, am rămas, iar, fără internet. Dar nu dintr-o dată şi nu a fost aşa tot timpul. Conexiunea a murit încet, treptat, dar sigur, astfel că de sâmbătă dimineaţă şi până luni calculatorul a fost doar piesă de mobilier în cameră. Nu am anunţat de la început deranjamentul. S-a mai întâmplat să nu avem internet în weekend, însă luni, la prima oră, a fost ok. Ei, lunea asta nu a fost aşa. Din cauza asta, am pus mâna pe telefon (de fapt, nu eu, ci tata şi, mai apoi, soţul meu) şi am sunat la Akta. Întâi, la cel pe care îl ştiam (încasatorul), care ne-a aburit că se fac lucrări pe stradă, că durează cel mult două ore, apoi, că habar nu are ce se întâmplă. Bun. Atunci, am început să sunăm direct la firmă. Dă-le codul de abonat, dă-le CNP-ul, mă rog, toate datele din contract. Şi începem să aşteptăm. Când aveam, când nu aveam net. Un minut mergea, alte 30 pauză. Sunăm din nou. Alte discuţii, alte coduri, alte rahaturi. Deja era marţi după-amiază. La un moment dat, ieşind în curte, văd maşina de la Akta la colţul străzii şi-mi trimit soţul să vorbească cu băieţii care vin şi la stâlpul din faţa casei noastre. Umblă la cutiuţa de acolo, fac ce fac şi…. boom! Net cu viteză maximă!

Bucurie mare, sărbătoare şi petrecere în familie…. până la 11 noaptea, când ies de la calculator cu ochii cât cepele, dar satisfăcută că am stat iar pe Facebook şi pe toate site-urile pe care nu le mai vizitasem de aproape 5 zile.

Miercuri dimineaţă, când deschid calculatorul… netul, mort! Am trecut în revistă toţi Dumnezeii, sfinţii, biserici, paşti în înjurături care mai de care mai alambicate. Iarăşi telefoane la Akta, iarăşi coduri şi alte alea, iarăşi aşteptări. A fost ziua în care am clacat psihic. Eu, ziarista lui peşte prăjit, dependentă 200% de net, pentru documentare, mailuri şi, mai ales, pentru trimterea textelor la redacţie, nu puteam face nimic fără net. Scriam pe calculator, încărcam documentul pe telefon şi îl trimiteam prin internet mobil. Problema apărea la fotografii. Neavând un telefon cu android şi alte alea, nu puteam ataşa nici măcar o poză, nici măcar una făcută cu acel telefon. Având şi o lansare Dacia Dokker, imaginaţi-vă prin ce am trecut ca să pot trimite 7 poze într-un fişier rar de 20 MB.  Când deja eram umflată de plâns şi de nervi, Doamne-Doamne mi-a dat 5 minute de net, timp suficient să încarc şi să trimit pozele la redacţie. Era aproape 9 seara….

Joi, am luat-o de la capăt. La orele 15.00, când m-am apucat de scris, nu era net. După o ceartă ca la uşa cortului cu, bineînţeles, alt oprator de la Akta, pe la 6 seara aveam iar net. După ce mi-am trimis textele, netul a sucombat iar… după care iar a venit, aşa, în reprize, până la 11 noaptea, când a murit de tot.

Mai e nevoie să spun că azi soţul meu şi-a început ziua sunând la Akta? A, dar nu v-am spus ce e mai important! Toate deranjamentele şi problemele astea le reclamăm la…. Piteşti! Deci nu la noi, în oraş, ci la 340 de kilometri distanţă! Opratorul care preia reclamaţia, cu tot cu codul de client, sună aici, la echipa de intervenţie (da, sună într-un mare fel!), alcătuită din câţiva băieţi vai de luna lor, plătiţi cu minimul pe economie şi ăia vin la reclamant atunci când nu au alte intervenţii în alte locuri! Deci, eu degeaba mă cert cu ei, băieţii nu vin din proprie iniţiativă, cică au probleme dacă nu anunţă unde se află. Dacă mă iau la ceartă cu operatorul Akta, ăla îşi iese repede din fire (nu-i vina mea că-l mai înjură şi alţii) şi iar nu rezolvăm nimic.

Totuşi, ieri, stând de vorbă cu cineva la un eveniment la care am fost invitată, aflu că probleme cu netul sunt peste tot în oraş, iar oamenii de la Akta îi tratează pe toţi cu acelaşi flit când sunt chemaţi să le remedieze. Persoana cu care am discutat mi-a zis că de două săptămâni nu are net, dar că a fost obligată să plătească abonamentul pentru toată luna, pentru că-ia vedeţi justificare!-ar fi trebuit să nu-i meargă trei săptămâni ca să beneficieze de reducere! „Dacă nu vă convine, mergeţi la altă firmă!”, cică i s-ar fi spus. Nu staţi să vedem ce putem face, ne cerem scuze pentru inconvenienţe şi aşa mai departe.

Acum, când scriu, am conexiune la internet. E ok, dar nu perfect. Nu mă bucur, pentru că nu ştiu cât o ţine. Se apropie weekend-ul, plouă, e frig, nu ştiu cine se mai urcă pe stâlpi ca să-mi remedieze mie problema cu internetul în caz că n-o să mai meargă. Abonamentul e plătit, pentru că, dacă întârziam o zi, eram deconectată de tot, router-ul e ok, cablurile sunt la locul lor, şi în casă, şi afară. Nu ştiu de ce, însă, când mă gândesc la problema asta, îmi apare în minte spotul acela cu „Sunt cetăţean european şi am dreputuri!”. Iar răspunsul care-mi vine, instantaneu: „Ei, nu mai spune!?”

Probabil, asta gândesc şi cei de la Akta….

Sezon nou, emisiuni vechi

Noul sezon (cel de toamnă) al emisiunilor de tip tabloid a debutat cu vechituri. Nu mă aşteptam la schimbări majore, dar nici să revăd, încă de la primele ediţii, aceleaşi piţipoance, mai mult sau mai puţin siliconate, dar la fel de lipsite de creier, cum le ştiam. Mă gâdeam că, poate, realizatorii, producătorii şi care or mai fi ei, vor înţelege că telespectatorii mai au nevoie şi de feţe noi, ceva mai spălate (de păcate) şi cu ceva mai mulţi neuroni la purtător că, deh, nu toţi suntem retardaţi! Dar, vrabia mălai visează!

Toată săptămâna trecută, emisiunile astea au bătut monedă pe cazul Floarea Leonida şi pe „sarcina” Sânzianei. Asta, ca să nu mai amintesc despre nunta Elenei Băsescu, despre care s-a scris şi s-a vorbit inclusiv de câte ori s-au scobit în nas invitaţii. Pe urmă, au început dezvăluirile incendiare, şocante, în exclusivitate sau nu, despre Laura Lavric. A apărut, iar, (bineînţeles, unde altundeva?) în emsiunea lui Măruţă, împuţita de Ioana Tufar, fiica regretatei Andei Călugăreanu care, de data asta, ne-a arătat picioarele nespălate (am crezut că vomit). Apoi, a fost rândul cuplului Tonciu-Mitea să se dea în stambă, tot pe la Măruţă, dar şi pe la „Serviţi, vă rog!”, lângă un Nea Mărin enervant şi mârlan, de nu am înţeles de ce a fost ales ca gazdă de emisiune difuzată în prime-time!

Mai nou, trebuie să aud cum se lamentează Bahmuţeanca, aflată la al cincilea divorţ de sonatul de Prigoană şi cum se laudă ea ce familistă convinsă a fost şi cum de a rămas fără bulendrele pe care viitorul fost soţ nu i le-a trimis, cu proces-verbal, la noul domiciliu, cum a făcut cu borcanele cu murături.

În fine, de câteva zile, tabloidele îmi servesc noua idilă dintre neica nimeni Adrian Cristea, un fotbalist care a marcat doar în poata Biancăi Drăguşanu (asta când nu a postat pe net poze în timp ce presta lucru manual) şi Tania Budi, despre care ştiu doar că după 1989 a prezentat programele TVR, că a avut o relaţie cu năbădai cu Bittman şi că, de curând, pozează în poziţia şpagat (spre obiectivul foto) prin ziarele care nu se mai satură să-i laude frumuseţea-i botoxată.

Din peisaj mai lipseşte doar Monica Gabor, despre care ziariştii care au tot pupat-o-n dos (după ce i-au plătit vreo 3.000 de euroi pentru ca ea să ne spună cât de minunat e distribuitorul de energizante cu care s-a cuplat în America) spuneau că nu se mai ştie nimic de vreo trei luni.

Punem pariu că nu peste multă vreme vom citi că tocmai a aterizat pe Otopeni şi că nu mai poate de dorul/dragul copilului pe care i l-a născut lui Columbeanu?

Eu nu ştiu ce fel de presă e asta. Să scrii, să vorbeşti şi să inviţi în emisiuni nulităţi care nu fac şi nu spun nimic. Mi-e dor de reviste precum VIP sau Ecran Magazin, pentru care lăsam vorbă la vânzătorul de ziare să mi le păstreze, pentru că la noi nu ajungeau multe exemplare şi în care citeam tot mondenităţi, tot ştiri despre vedete, dar scrise cu bun simţ, nu cu nesimţirea de azi. Mi-e dor de emisiuni precum „Duminica în familie” (deşi nu sunt fan Mihaela Rădulescu), „Geniali” (cu un singur „i”) sau de începuturile „Agentului VIP” (când Brancu nu invita numerologi, manelişti, fini, amici de familie etc). Atunci nu vedeam numai ţâţe, păsărici scăpate de sub fuste şi din chiloţi, agramaţi, cretini sau giboni care se cred vedete.

Paradoxal, nu? Înainte nu aveam decât o singură televiziune, care nu mai oferea nimic, iar azi avem o mie de canale tv la care nu mai găseşti nimic interesant. Nu aveam decât un ziar, „Scânteia”, în care citeai discursuri ceauşiste, iar azi avem o mie de publicaţii în care, dacă nu citeşti despre politică, vezi funduri goale.

Sincer, m-am cam săturat şi cred că mă voi întoarce la cărţi şi la filme. Asta, când n-o să mă plimb, ca să scap de kilele în plus, căpătate stând pe netul care, mai nou, îmi vine cu ţârâita. Dar, asta e o altă poveste, despre care voi scrie cu altă ocazie 🙂

Dacă dragoste nu e, nimic nu e

N-aş putea avea niciodată o relaţie cu un bărbat bazată exclusiv pe sex. Mi-am dat seama de asta după prima şi, din fericire, singura relaţie de acest gen pe care am avut-o în viaţa mea. Spun „din fericire” pentru că, imediat ce am renunţat la ea, am constatat că nu am rămas cu amintiri. Nu spun că nu mi-a plăcut, că altfel nu acceptam, ci doar că, atunci când totul e doar sex, nu prea ai la ce să te gândeşti… după! Nu e nimic romantic sau ceva care să-ţi facă să vibreze cea mai sensibilă parte a sufletului. Cel puţin, asta am simţit eu după ce am hotărât să ies din acea relaţie. Căci, da, de mine a depins existenţa ei, chiar dacă el a încercat să interpreteze un rol într-un joc al seducţiei în care doar m-am prefăcut că mă prind. Ştiam ce vrea, dar din cochetărie tipic feminină nu m-am lăsat nici din prima, nici din a doua…. ci după nu mai ţin minte câte întâlniri. El a înţeles asta, dar a avut răbdare cu mine (nu mi-a zis niciodată dacă a meritat 😆 ).

A fost frumos, dar în scurtă vreme am înţeles că nu e genul de relaţie pe care o merit şi care să mi se potrivească. Eu nu aveam nevoie de un bărbat doar pentru sex, ci de unul care să mă iubească şi pe care să-l iubesc. În plus, eu nu eram singura femeie din viaţa respectivului şi numai gândul ăsta îmi dădea un disconfort interior. De aceea, mi-a fost uşor să mă desprind, chiar dacă el, multă vreme, a încercat să mă convingă să mă răzgândesc, iar eu simteam, uneori, cum mă apasă singurătatea. Nu am mai cedat tentaţiei şi bine am făcut, pentru că, aşa, mi-am dat seama care îmi sunt nevoile şi priorităţile de natură sufletească. De aceea, nu am regretat niciodată experienţa. Nu a lăsat urme urâte pe suflet.

Când mi-am cunoscut Omul, am ştiut din secunda în care l-am văzut (fără să-l fi atins) că EL ESTE! Am rostit cuvintele astea fără să le pot opri: „Da, el este!”. Veneau din interiorul meu, din mintea mea, din inima mea. Din acel moment, n-am mai avut ochi şi sentimente pentru niciun alt bărbat. Tot ce făceam, tot ce gândeam, orice plănuiam era legat de el. Unii au numit asta obsesie. Chiar mi-au recomandat „s-o iau mai uşor”, că nu e ultimul sau singurul bărbat de pe planetă… Ba da, pentru mine era. UNIC!

N-aş putea să stau cu el sau lângă el dacă nu l-aş iubi. După îndrăgosteala aia din primele săptămâni, luni sau din primii ani şi după ce am ajuns să-l cunosc din ce în ce mai bine, să-l descopăr, să ştiu ce gândeşte, cum gândeşte, ce-i place şi ce nu, am început să-l iubesc altfel, într-un mod care nu se poate descrie în cuvinte, pentru că nu ar exprima exact ceea ce simt pentru el.  Da, e frumos, mult mai frumos decât mine, mă uit şi acum la el ca la o minune şi încă mă întreb dacă o merit sau nu…. deşi suntem de 7 ani împreună (şi luaţi, cu acte, de aproape 4) 🙂

Uneori, privesc în urmă la „iubirile” din trecut. Nu sunt multe. Am mai scris despre ele. Interesant e că, de fiecare dată, le văd altfel, le judec altfel şi nu mai am niciun resentiment faţă de nimeni, chiar dacă s-a întâmplat ca unii să mă facă să sufăr. În plus, îmi dau seama pe cine şi cât am iubit şi ce am învăţat din tot ce am trăit şi simţit alături de cineva.

Aşa am înţeles şi că nu aş putea avea niciodată o relaţie cu un bărbat, bazată exclusiv pe sex. Pentru că, dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Acum 20 de ani

14 septembrie 1992. Gara Ploieşti-Sud. Pe un peron, noi doi. Aşteptam trenul care urma să mă ducă departe de El, într-o călătorie care marca sfârşitul relaţiei noastre.

De fapt, finalul fusese scris încă de la începutul aceluiaşi an, când el m-a anunţat că nu mai vrea să fim împreună. A fost un şoc, pentru că asta venea după primul (şi, din păcate, ultimul….) revelion petrecut împreună. Nu mai reţin cât timp a trecut până am avut prima reacţie: o săptămână, o lună…? În seara în care am primit scrisoarea care s-a vrut de adio toate simţurile mi-au fost amorţite. În prima secundă, nici lacrimi nu am avut. Când am citit cuvintele lui, am avut senzaţia că mi-a explodat creierul. Nu-mi venea să cred! Pe urmă, durerea mi-a invadat sufletul şi chiar trupul. O simţeam fizic. Nu mai puteam vorbi, nu mai puteam gândi, nu puteam plânge. Stăteam aşa, cu perna în braţe şi plapuma-n cap şi singurul lucru pe care-l doream era să dispar, să nu mai văd pe nimeni, să nu mai vorbesc cu nimeni… Dar nu se putea!

Pentru că trebuia să merg la serviciu, să văd oameni, să le zâmbesc, să discut cu ei. A fost una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea, pentru că am ales să nu mă plâng pentru ceea ce mi se întâmplase, să nu spun cât de singură mă simt şi că, deocamdată, nimeni nu poate umple golul din sufletul meu.

Într-un târziu, am găsit puterea să-i răspund la scrisoare. Nu-mi mai amintesc ce i-am zis, dar ştiu că a răspuns, la rându-i. Însă, nu imediat, cum se întâmpla în vremurile bune… Aproape 9 luni ne-am scris şi am vorbit. Eu, cu aceeaşi durere în suflet, el, simţindu-se dator să-mi menţină moralul ridicat, pentru că, în septembrie, urma să dau, din nou, examen de admitere la facultate. Îl ratasem, deja, de două ori şi, probabil, nu ar fi vrut ca el să contribuie la un eventual al treilea eşec.

După examenul de la Bucureşti, m-am oprit la el, la Ploieşti. Eram cu tata. Eu am rămas în gară, tata şi-a continuat drumul. Mai târziu, am aflat că i-a povestit mamei întreaga scenă şi că i se rupsese inima văzându-mă singură pe acel peron unde ar fi trebuit să mă întâmpine…. El. Însă, ceea ce nu ştia tata, era că El era, totuşi, în gară, însă nu a vrut să vină la peron…

Era într-o zi de sâmbătă: 12 septembrie 1992. Am mers la el acasă (locuia cu părinţii, pe vremea aceea), unde am stat până luni. Am sperat până în ultima clipă că vom rămâne împreună, dar când am realizat că nu va fi aşa…. În ultima seară m-am îmbătat. A fost prima şi ultima oară când am băut, fără să mai ştiu de mine. Vişinată. În toiul nopţii, m-am trezit vomitând în pat.

A doua zi, dimineaţă, mi-am făcut bagajul şi am aşteptat, amândoi, să vină ora când trebuie să plecăm la gară. Stăteam în camera lui, pe pat, fără să ne spunem nimic. Eu, încercam să reţin cât mai multe amănunte care m-ar fi consolat în zilele şi nopţile care aveau să urmeze despărţirii. El…. nu ştiu ce gândea.

„Ne vom mai vedea?” l-am întrebat când aşteptam trenul. „Să încercăm să trăim, de acum, cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ!”, a fost replica lui. A plecat înainte să urc în tren. Nu a privit în urmă nicio secundă. Mă uitam cum pleacă din gară şi din viaţa mea, fără să pot face nimic…..

14 septembrie 2012. Suntem prieteni pe Facebook deşi, practic, nu ne mai vorbim de trei ani. În ultima noastră conversaţie, pe messenger, a fost sincer (şi un pic ameţit de băutură), mărturisindu-mi ceea ce eram aproape sigură că poate fi adevărat: nu m-a uitat. Deşi, acum, e căsătorit, are un copil, iar eu, la rându-mi sunt măritată. În seara aceea, l-am sunat. Am vrut să-i aud vocea, după atâţia ani… Nu a avut curajul să răspundă. Nici atunci, la telefon, nici după, pe messenger şi, ulterior, pe Facebook, deşi mi-a acceptat cererea de prietenie. Vede ce postez, dar nu comentează. Mi-a dat offline pe chat 🙂 Văd ce postează, dar mă abţin de la comentarii şi like-uri. Când intru pe messenger şi el e online, se face invizibil… Eu ştiu de ce. Şi mereu zâmbesc.

Însă el nu ştie că, pentru mine, povestea s-a terminat demult. Nu atunci când ne-am despărţit pe acel peron, în urmă cu 20 de ani, ci atunci când mi-am cunoscut Omul. Din acel moment, m-am împăcat cu trecutul, învătând din greşeli şi păstrând numai ce a fost frumos.

Update: Deloc întâmplător, astăzi am vorbit din nou, după 20 de ani, cu cineva din familia lui: cumnata! 🙂

 

Coana Leonida, faţă cu reacţiunea

Nu vreau să judec şi nici să condamn. Vreau doar să-mi exprim părerea. Nu ştiu cât şi dacă interesează pe cineva. Totuşi…

Cazul fostei gimnase Floarea Leonida, care a ajuns să practice prostituţia într-un bordel de lux din Germania, e dezbătută, de câteva zile în toate ziarele şi la toate emisiunile. Mda, ce să spun, mare subiect de presă. Hai s-o condamnăm pe ea, să aruncăm cu noroi în părinţii care nu au ştiut, chipurile, s-o educe sau habar n-aveau cu ce se ocupă acum, hai să acuzăm sistemul, că nu-i ajută pe foştii sportivi să se integreze în societatea civilă, hai să ne dăm morali, să înfierăm păcatul, hai să presupunem că fata a fost luată cu japca de traficanţii de carne vie, şantajată şi obligată să facă sex pe bani…

Eu am de spus un singur lucru: viaţa e suma alegerilor noastre. Dacă Leonida a optat pentru „meseria” asta, e doar problema ei. Atâta minte a avut, asta a crezut ea că i se potriveşte, la asta s-a pricepe cel mai bine şi aşa mai departe. Sigur, pentru noi, ceilalţi, care facem altceva şi trudim altfel pentru fiecare leuţ sau euro pe care îl câştigăm, e peste putinţă să înţelegem că da, se poate trăi şi din prostituţie, în cazul ăsta legalizată, cu carte de muncă şi taxe plătite. Că nu ne place sau că nu ne convine că o gimnastă care a obţinut şi ceva medalii pentru România a ales să-şi câştige existenţa oferind, contra cost, servicii sexuale, e altceva.

Să fiu bine înţeleasă: nu aprob ce face, dar nici nu arunc cu piatra, pentru că nu consider că face ţara de râs. Floarea Leonida nu mai reprezintă România în munca pe care o prestează acum, iar pentru noile ei performanţe nu se mai intonează Imnul de Stat. Nu văd de ce presa trebuie să amplifice cazul ăsta, din moment ce nu poate schimba nimeni, nimic şi nici n-o poate determina pe fosta sportivă să renunţe la „meserie”.  E strict problema ei şi, dacă nu ne place, întoarcem capul şi ne vedem de ale noastre. E cel mai bine pentru toţi.