De ce nu regret că nu am ajuns magistrat

Eram elevă de gimnaziu când am hotărât să devin magistrat. Omul în robă îmi inspira nu numai seriozitate ci, mai ales, respect. Aş fi dat orice să treacă mai repede anii, să dau admitere la Drept (deşi, pe vremea aceea, era o facultate la care se intra foarte greu), să obţin diploma care mi-ar fi garantat accesul în lumea care mă fascina atât de mult. Chiar eram mândră de opţiunea mea şi nu pot să exprim în cuvinte ce bucuroasă am fost când am devenit studentă!

La fel de adevărat este că dorinţa de a urma Facultatea de Drept a fost influenţată şi de faptul că unchiul meu (soţul surorii mamei mele) era avocat (după ce fusese ani buni procuror) şi, ori de câte ori mergeam la el acasă, era imposibil să nu primească şi vreun client. Eu şi vărul meu, ascunşi în spatele uşii, ascultam ce se discuta în sufrageria transformată în birou de avocatură, iar când unchiul ieşea în oraş, îmi aruncam ochii pe hârtiile lăsate pe masă. Aşa am citit tot felul de declaraţii şi cele mai amuzante mi se păreau cele din procesele de divorţ, în care găseam tot felul de amănunte picante….

În timpul studenţiei, însă, nu mi s-a părut că avocatura ar putea fi o alegere bună. În anul III eram convinsă că voi ajunge procuror. La şase ani după absolvire, am intrat în presă…

Mulţi nu se aşteptau la aşa ceva, deşi cei care ştiau că aveam un oarecare talent la scris au considerat că era firesc să merg (şi) pe drumul ăsta. Nu mai reiau povestea, o puteţi desoperi citindu-mi blogul de la început. Şi nu despre asta am vrut să scriu, ci despre faptul că azi, la aproape 30 de ani de când mi-a încolţit în minte gândul de a deveni magistrat, nu regret că visul nu mi s-a împlinit.

A fi magistrat în România anului 2012 este un act de curaj, dacă faci parte din rândul celor care sunt hotărâţi să facă dreptate şi să aplice legea în mod corect. Să fim bine înţeleşi: sunt convinsă că există şi judecători sau procurori „curaţi“, cărora nu ai ce să le reproşezi. Dar sunt la fel de sigură că numărul lor e mult mai mic decât al celor care nu au fost mituiţi cel puţin o singură dată, indiferent ce formă ar fi avut mita.

Locuiesc într-un orăşel de numai 7.000 de suflete, în care, încă, mai există o Judecătorie în care dreptatea este împărţită de patru judecători. Nu pot să spun că există cel puţin unul despre care să nu fi auzit că nu a fost „mânjit“ sau influenţat să încline balanţa în favoarea vreunului „băiat şmecher“. În plus, am stat de vorbă cu oameni care, în naivitatea lor, au crezut că pot schimba un sistem dacă ar fi scos la iveală amănunte despre judecătorii care i-au nedreptăţit, doar pentru că au primit şpagă ori au primit ordine de sus.

Încă un motiv pentru care nu regret că nu am ajuns magistrat mi-a fost servit, în aceste zile, de Curtea Constituţională şi  Consiliul Superior al Magistraturii. Este foarte clar pentru toată lumea că membrii acestor instituţii sunt puternic influenţaţi politic pentru că sunt numiţi la propunerea unor formaţiuni politice. Mai mult decât atât, ceea ce iese acum la iveală denotă că aceşti magistraţi pot fi uşor santajaţi, ameninţaţi, datorită existenţei, în trecutul lor, a unui amănunt care ar atrage, dacă nu puşcăria, cel puţin oprobriul public. Vor fi, mereu, un instrument perfect în mâna Puterii, pentru că, pe lângă pata, mică sau mare, din trecutul lor, aceşti magistraţi mai ţin foarte mult şi la funcţie (pentru că le asigură un statut prvilegiat în societate) şi ar face orice pentru a şi-o păstra.

La începutul carierei mele de scriitor la ziar, redactorul-şef de atunci ne-a adunat, odată, într-o şedinţă, pentru a ne arăta o înregistrare video cu o colegă de breaslă (de la o publicaţie concurentă) care, în tinereţea ei, se destrăbălase, în pielea goală, la o petrecere privată. După ce am urmărit cu toţii imaginile, şeful ne-a spus că dorinţa lui este ca echipa pe care o conduce să fie alcătuită din oameni cu un trecut curat, nu din foste prostituate, şmecheri sau hoţi, iar dacă ne ştim cu vreo muscă pe căciulă să recunoaştem pe loc, altfel, dacă va descoperi că am minţit, vom fi concediaţi fără drept de apel. „Dacă văd pe undeva imagini de genul ăsta, cu voi, vă omor!“, ne-a spus nouă, fetelor, mai în glumă, mai în serios, arătând spre caseta cu ziarista despuiată.

Am râs în sinea mea, atunci. Am considerat că se exagerează, că e treaba mea ce fac în timpul liber, câtă vreme îmi fac datoria la serviciu. Odată cu trecerea anilor, însă, n-am mai gândit aşa. E mare lucru să ai coloană vertebrală. Să poţi privi oamenii în ochi fără sentimentul de vinovăţie sau, dimpotrivă, cu satisfacţia că-i poţi minţi fără să-şi dea seama. E mare lucru să ştii că te poţi culca liniştit, seara şi că nu ai coşmaruri. E mare lucru să ştii că nu te poate şantaja nimeni pentru că ai luat mită, că te-ai bucurat de vacanţe plătite de alţii, că nu eşti la volanul unei maşini cumpărate din bani ce nu ţi se cuveneau. Şi exemplele ar putea continua.

Ca ziarist, poţi fi influenţat să scrii într-un anume fel, dar modul corect de a gândi nu ţi-l poate infleunţa nimeni. Nu există jurnalist 100% independent, poate doar cel care a renunţat să lucreze pentru un trust şi scrie pe propriul lui site sau blog.

Eu recunosc faptul că accept să lucrez pentru un ziar înregimentat politic pentru că, deocamdată, e singurul mod de a practica meseria asta (e singurul meu păcat, care e de condamnat doar pentru că nu am curajul să mă desprind din acest loc), dar am privilegiul de a nu scrie zilnic despre politică şi că nu sunt nevoită să pup în dos pe nimeni. Nici în campaniile electorale nu fac asta, pentru că ştiu să păstrez „tonul“ neutru (atât cât îmi permit) şi, mai ales, pentru că ştiu ce gândesc cei care mă citesc.

Chiar dacă nu mi-e bine că trăiesc dintr-un salariu infim, iar unii numesc „prostie“ faptul că nu mă folosesc de relaţiile pe care mi le-am făcut în aceşti ani, pentru un serviciu mai călduţ sau pentru o locuinţă, îmi iubesc viaţa, aşa cum e. Pentru că, într-adevăr, nu mi se poate reproşa nimic, nimeni nu are de ce să mă înjure că i-am furat drepturile. Iar trecutul mi-l asum şi orice ar putea fi considerat un păcat, mi-l asum din start, dar nu e cazul….

Mă mai întreb, din când în când, dacă mi-ar fi fost mai bine îndeplinindu-mi visul din copilărie, dacă aş fi ajuns procuror. Probabil, da. Clar, aş fi fost unul de provincie, prea puţin cunoscut. Dar nu mi-e rău nici acum. Pentru că îmi place ceea ce fac şi pentru că singura „mită“ de care mă bucur e cel mult un buchet de flori, o diplomă de onoare sau un simplu „mulţumesc“. Iar pentru toate acestea nu răspund penal 🙂

 

 

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s