Momentul de slăbiciune sau momentul adevărului?

Aseară, pentru o clipă, m-am gândit, iar la ex-prietena mea. Ştiţi voi care 🙂

Defecte ştiu că am, ca oricare om, dar ştiu că mai am şi o calitate: nu pot să urăsc pe cineva, indiferent cât rău mi-ar fi făcut. Cel mult, îl ignor, dar tot îl iert, până la urmă. Nu am fost mereu aşa. Eram orgolioasă, ţineam la ego-ul meu, nu cedam niciun centimetru dacă ştiam că am dreptate, îmi apăram cu toate mijloacele posibile punctul de vedere, întorceam spatele fără pic de regret celor care mă răneau sau nu gândeau ca mine. Asta se întâmpla mai ales când eram elevă. Între timp, am înţeles că oamenii nu sunt toţi la fel, că nu toţi respectăm acelaşi sistem de valori, că indiferent cât greşeşte cineva faţă de tine, a-l ierta nu înseamnă că el a avut dreptate, ci că poţi trece peste greşeala lui, chiar dacă relaţia cu acesta nu mai continuă.

Chiar dacă a trecut un an şi jumătate de când nu mai suntem prietene, chiar dacă m-am obişnuit cu absenţa ei, cu atitudinea ei de după,  eu nu-i port pică pentru ce s-a întâmplat, pentru ce mi-a spus, pentru acuzaţiile fără fundament. De câte ori o văd sau aud câte ceva despre ea, zâmbesc. Nu pot fi încrâncenată, nu pot fi supărată, nu o pot urî. Chiar dacă i-aş fi greşit pe bune, cred că aş fi avut aceeaşi atitudine.

Probabil, şi din aceste considerente, aseară aş fi vrut să-i scriu, fie un mail, fie un sms, în care să-i spun tot ce simt şi ce cred, referitor la noi şi la ce s-a întâmplat din februarie 2011 încoace, chiar dacă asta nu va însemna o împăcare. Singurul lucru pe care îl doresc este să lăsăm loc de bună ziua, mai ales că ne tot întâlnim şi nu ar trebui ca ea să facă efortul de a mă ignora, iar eu de a mă preface că nu observ atitudinea ei.

Acum vreo două săptămâni, soţul meu s-a dus la ea, la serviciu, ca să împrumute nişte cărţi (ea e bibliotecară). Mi-a spus dinainte ce avea de gând să facă şi n-am avut nimic împotrivă. Ştiu că, din cauza mea, ea îl evită cât poate, iar el se simte ciudat când o vede în lipsa mea. De la bun început i-am zis, însă, că poate să o viziteze când vrea, mai ales pentru că lui îi place să citească şi este interesat de orice achiziţie de carte. Dar lui i se pare o situaţie ciudată să păstreze o relaţie cordială cu cea care îmi era, cândva, confidentă. De aceea mereu m-a sfătuit să fac primul pas, pentru a lămuri lucrurile, să ştim fiecare ce simte pentru cealaltă, nu neapărat să reluăm relaţia. Am refuzat, pe motiv că ea va înţelege greşit gestul meu, însă el a plusat, spunând că nu trebuie să-mi pese de asta.

Aseară mă gândeam la fosta mea prietenă cu ochii umeziţi de lacrimi. „Aş vrea să ştii că am trecut peste tot ce mi-ai spus ultima dată. Că sunt sigură că va veni o zi în care vei înţelege că nu te-am minţit şi că ai greşit. Aş vrea să-ţi spun că, orice s-ar întâmpla de acum înainte, ai fost şi vei rămâne cea mai bună prietenă a mea din ultimii 10 ani. Că nu pot şi nici nu vreau să arunc la gunoi nici momentele frumoase, nici cele de cumpănă, prin care am trecut împreună. Că nu te urăsc, nici măcar nu sunt supărată…..“. Frânturi de conversaţii, imagini cu noi râzând în hohote sau ciondănindu-ne mi-au trecut, într-un minut, prin minte. Le-am alungat scuturând din cap, ştergându-mi lacrimile cu dosul palmei:  „Nu, e prea devreme… încă nu ar înţelege. Ar spune că am un moment de slăbiciune…“. Contează? Da, pentru mine contează, deşi soţul meu e convins că n-ar trebui. „Oricâte defecte are, tu ştii cel mai bine că e o fată bună. Ştii că oamenii ca ea au nevoie de un semn ca să se deschidă. Nu ai de unde să ştii ce va urma, dacă nu încerci să-i spui ce simţi“, mi-a zis el, nu o dată.

Sufletul îmi spune mereu că noi două vom mai vorbi. Poate nu la fel ca pe vremuri, dar vom vorbi şi că totul va porni de la mine. În ultimul timp, o visez foarte des. Aşa se întâmplă mereu când am probleme nerezolvate. Mintea poate refuză să le recunoască, subconştientul, însă, nu poate fi păcălit. Niciodată nu manifest indiferenţă faţă de oamenii şi lucrurile care au însemnat ceva pentru mine,  cândva, chiar dacă atitudinea mea demonstrează contrariul. Aşa se întâmplă şi acum. Prietenele bune pe care le-am avut în viaţă sunt mai puţine decât degetele de la o singură mână. De aceea, nu pot să uit că, din 2002 până la 1 februarie 2011, cea despre care scriu acum mi-a fost şi prietenă, şi soră mai mare, şi confidentă (mai puţin iubită că, vorba aia, totul are o limită 😆 ). N-a fost totul perfect, ne-am înţeles bine, dar ne-am şi certat, am stat „supărate“ zile, săptămâni şi chiar luni, ne-am împăcat, cu lacrimi sau fără…. Acum, însă, nu s-a mai intamplat aşa. Şi cred că îmi pare rău. Dintr-un milion de motive. Nici nu ştiu care e mai important. Cum nu ştiu dacă ceea ce s-a întâmplat aseară este un (alt) moment de slăbiciune sau momentul adevărului.

Complicaţi mai suntem, uneori…… Sau nu?

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s