Facerea de bine……..?

Cred că nu-i voi înţelege niciodată pe oamenii care, deşi au probleme (serioase sau nu, depinde cum sunt percepute de fiecare), li se plâng celorlalţi şi cer sfaturi sau păreri despre cum ar trebui să procedeze pentru a le depăşi, refuză, cu bună ştiinţă, să asculte aceste sfaturi. Mai mult, te fac şi pe tine să te simţi prost că „ai îndrăznit“ să te implici în „dramele“ lor!

O amică suferă din dragoste. Mult de tot. Nu a făcut un secret din asta. Cel puţin, faţă de mine. Acum mai bine de trei luni, s-a despărţit de bărbatul despre care credea că-i va deveni soţ şi cu care a avut şi prima relaţie intimă. Motivele despărţirii încă îmi sunt neclare, chiar dacă, în aceste trei luni, am discutat cu ea aproape zilnic despre ceea ce s-a întâmplat şi despre ceea ce ar trebui să facă pentru a depăşi momentul. Se pare că s-au certat, iar vina le aparţine în egală măsură. Numai că, după ce furia a trecut, ea şi-a dat seama că a greşit şi a încercat o conciliere. S-a lovit, însă, de refuzul lui. Mai mult, pentru a fi sigur că fata nu-l mai caută, i-a blocat atât adresa de mail şi cea de Facebook, cât şi numărul de telefon. Acest lucru nu a fost de natură să o liniştească pe fată, dimpotrivă, a înverşunat-o şi mai mult. Astfel, prin intermediul cunoştinţelor comune sau al prietenelor, a început să-l bombardeze cu email-uri al căror conţinut nu era unul tocmai conciliant. Dimpotrivă. Refuzând să accepte faptul că relaţia e de domeniul trecutului, deşi ea îşi sacrificase virginitatea pe altarul ei, această amică a trecut la atac. Întâi, i-a spart adresele de mail şi de Facebook ale fostului. Ea nu recunoaşte faptul că a comis o infracţiune (celebrul Cioacă a fost trimis în judecată pentru violarea corespondenţei electronice a Elodiei), ci doar că „a ghicit ambele parole“, în opinia ei acestea fiind „foarte simple“. Odată intrată în initimitatea tipului, fata i-a citit toate conversaţiile cu amicii şi aşa a aflat că individul avea fantezii erotice pe care ea le considera „deviante“ (tipul mărturisea că avea de gând să meargă la masaj erotic sau să şi-o tragă în diferite moduri cu altele). În plus, ea a mai aflat că, de la un timp, ajunsese pentru el doar „o nebună“ de care făcea băşcălie că fusese fecioară până la vârsta aia (fata are aproape 29 de ani).

Înfuriată de cele citite, amica mea s-a apucat să şteargă nu numai contactele ex-ului din lista lui de messenger şi din adress book, ci să modifice şi anumite informaţii din contul lui de Facebook. Bineînţeles, bărbatul a remarcat imediat că i-au fost sparte adresele, şi-a schimbat parolele şi, prin intermediul surorii lui, a ameninţat-o pe fosta lui prietenă că o va da în judecată pentru ceea ce a făcut. Ea nu a recunoscut nimic şi, după părerea mea, a avut baftă că tipul nu şi-a dus ameninţările până la capăt.

Credeţi că s-a oprit aici? Vă înşelaţi! A continuat să strângă informaţii despre el de la foşti colegi de facultate ori amici care, în naivitatea sau prostia lor, că nu ştiu cum să numesc asta, i-au alimentat nu numai ura, ci şi setea de răzbunare. Amănunte privind trecutul lui, felul de a se comporta, înainte şi după ce a cunoscut-o au devenit, pentru ea, arme îndreptate împotriva celui care susţinea că îl iubeşte.

Pentru ca „tacâmul“ să fie complet, fata şi-a depus CV-ul la o societate din oraşul în care locuieşte fostul (am uitat să spun că ei nu erau concitadini şi că s-au cunoscut… pe Facebook!) şi deja se gândeşte cum „să-l facă“ pe acesta, în cazul în care va fi acceptată pe acel post, se va muta în acea localitate şi va da nas în nas cu el pe stradă!

Vreau să ştiţi că, deşi nu m-a obligat nimeni să mă bag în toată povestea asta, am încercat să o sfătuiesc pe această fată (pe care tot pe Facebook am cunoscut-o) să accepte că relaţia cu individul e de domeniul trecutului. Până la un punct, i-am făcut şi eu „jocul“ (i-am trimis un mesaj individului de pe un mail pe care nu-l folosesc, mi-am creat un cont de Facebook prin care am încercat să intru în lista lui – nu m-a acceptat şi mă bucur! – apoi i-am scris din nou şi mi-am cerut scuze pentru mesajul anterior….), dar am făcut asta ca să aflu până unde poate merge răzbunarea unei persoane care se simte înşelată şi dezamăgită. Ulterior, fata a încercat că mă convingă să îl sun pe respectivul şi să-i explic cât de bună este ea. Evident, am refuzat-o imediat.

Depăşită de situaţie, i-am povestit soţului meu despre ce discut, de atâtea săptămâni, pe net, cu această persoană şi el m-a sfătuit să o termin de tot cu fata, pentru că e total lipsită de caracter… „şi proastă pe deasupra“. Deşi i-am dat dreptate, eu am continuat să o „consiliez“, folosindu-mă, în multe cazuri, de exemple din viaţa personală pentru a o convinge că, într-o relaţie, nu e totul perfect, roz şi că, dacă lucrurile nu merg şi nu pot fi îndreptate în niciun fel, de preferat este ca fiecare să meargă pe drumul lui, decât să se chinuie amândoi.

Am sfătuit-o să lase deoparte răzbunarea, să se debaraseze de ură, care îi otrăveşte spiritul, să nu mai continue cu blestemele, dacă susţine că are încredere în justiţia divină. Să dea la o parte răul, să conştientizeze unde şi cu ce a greşit atunci când s-a produs ruptura, iar dacă ea consideră că nu are vreo vină, cu atât mai bine, poate să meargă înainte, să-şi găsească pe altcineva. Pe moment, dă semne că înţelege ce-i spun şi răsuflu uşurată. Dar asta nu ţine decât până la următoarea convorbire cu ea când, după ce trecem de amabilităţile de început (ce faci? cum e azi la muncă? a plouat la voi?), iarăşi pune pe tapet problema ei şi deja simt că nu mai am resurse pentru a o linişti sau sfătui.

Partea proastă este că şi mama ei o sfătuieşte aproape ca mine, dar tot după mintea ei se ghidează. De aceea, nu mă mai miră că suferă, că se chinuie, că nu-şi poate continua viaţa. Nu ştiu exact dacă aşa este, dar cred că e mai mult o chestiune de orgoliu această aşa-zisă împăcare pe care şi-o doreşte. Niciodată nu spune că-l mai iubeşte, ci doar că regretă că şi-a pierdut virginitatea cu el. Toate visele şi speranţele ei într-o căsnicie reuşită au gravitat în jurul acestei virginităţi. Cum a pierdut-o, cum s-a năruit lumea…. Greu de convins o asemenea fiinţă că nu e deloc aşa!

Am mari îndoieli că mi-a luat în serios părerile, sfaturile, grijile mele fată de ea, deşi toate au fost sincere. Nu e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva. Am mai avut un prieten (fost coleg de redacţie, de care am şi fost îndrăgostită) care, tot aşa, se ruga de mine să-l ajut, să-l sfătuiesc atunci când avea probleme în dragoste, chiar şi anul trecut, când era în plin proces de divorţ. În timp, am remarcat că nu lua în seamă aproape nimic din ce-i spuneam. Cică avea încredere în mine, aprecia mult ce-i ziceam, dar considera că tot ce crede el e mai bun. Atât de „bun“ încât, zilele trecute, întâlnindu-ne întâmplător după ce am ieşit din redacţie, mi-a confirmat că viaţa lui de acum e mult mai bună pentru că (surpriză!) trece prin etapele pe care i le sugerasem eu înainte ca el să-şi pună pirostriile! Pe cale de consecinţă, acum e fericit cu noua relaţie care evoluează spre o căsătorie care va avea loc în această toamnă!

În fine, chiar şi cu fosta mea prietenă, despre care v-am tot povestit aici, am avut probleme de genul ăsta. Chiar dacă îşi dorea sfaturi şi păreri pentru depăşirea situaţiilor în care se afla, uneori, întotdeauna a respins acest ajutor, din mândrie, orgoliu sau cine ştie din ce alte cauze.

Din acest motiv, am început să mă întreb: dacă nu vrei să fii cu adevărat ajutat, de ce-i mai stresezi pe ceilalţi cu problemele tale? De ce nu faci efortul de a trece prin filtrul gândirii ceea ce-ţi spun ei, de ce te mulţumeşti doar să-i asculţi sau să citeşti ce-ţi scriu, ca după aceea să faci tot ceea ce ţi-a dat prin cap?

Probabil, astfel de indivizi nu vor altceva decât să li se confirme că tot ceea ce gândesc ei este corect, că sunt îndreptăţiţi în ura lor, în răzbunarea lor, că au nevoie să-şi alimenteze sentimentele negative, nu să scape de ele. Eu, când am o problemă, o nelămurire, o discut cu persoana care cred că mă poate ajuta. Spun ce am de gând să fac, întreb dacă pot proceda şi altfel. După aceea, analizez, pun cap la cap toate părerile, inclusiv pe cea personală şi apoi iau o decizie. Şi nu învinuiesc pe nimeni dacă nu întotdeauna obţin un rezultat favorabil. Dimpotrivă, apreciez efortul celor care şi-au rupt din timpul lor pentru a vorbi cu mine, de a-mi întoarce problema pe toate părţile, de a se implica pentru a-mi găsi cea mai bună rezolvare.

Eu, de la fata asta, ca şi de la fosta mea prietenă, nu am auzit, niciodată vreun „mulţumesc“! Nu că aş fi avut nevoie, dar măcar aşa, să fi fost unul de complezenţă. Cel care a făcut acest gest, a fost, totuşi, fostul coleg de redacţie, pentru că, aşa cum spuneam, a recunoscut întotdeauna că avea încredere în mine şi punea bază pe tot ce spun pentru că, odată, îl iubisem şi ştia că şi după ce fiecare ne-am implicat în alte relaţii, îi doream bine şi vroiam să fie fericit…

Aş putea să-mi impun să fiu indiferentă în faţa problemelor celorlalţi, să nu mişc un deget pentru a-i ajuta, dar nu e înscris în ADN-ul meu acest lucru. Totuşi, remarc, din ce în ce mai des, că în aceste vremuri, facerea de bine este …. ştiţi voi continuarea!

Trist, dar adevărat!

Permanent offline

Cu asta o să-i „tratez“ pe cei care nu au niciun fel de limite şi mă agasează cu prezenţa lor în bucăţica mea de spaţiu virtual. Asta, dacă nu mă hotărăsc să-i scot defitiniv din listele de „prieteni“, fie de pe messenger, fie de pe Facebook, unde, mai nou, îmi petrec cel mai mult timp la palavre cu restul lumii.

Din punctul meu de vedere, cei care nu ştiu când să se oprească dintr-o discuţie purtată pe net sunt cei care nu au prieteni sau alte ocupaţii în spaţiul real.

Am început să recunosc „vânătorul“ de conversaţii. Fie că sta în faţa calculatorului de la serviciu sau al celui de acasă, are acelaşi mod de abordare. Pe messenger se loghează aproape întotdeauna pe invizibil. Dacă sunt online, fără nimic la status, gen „Buzy“, „Stepped Out“ sau „Buzz doar dacă e important“, în secunda 2 intră la mine: „cf?“. Adică ce fac. Bineînţeles, nu are rost să-i explic, în amănunt, cu ce mă ocup în momentul ăla. Poate mă scarpin în… (hm!) nas, îmi bat mintea cu jocul meu preferat ori chiar am de lucru. Spun ceva pe înţelesul persoanei, dar scurt, în speranţa că înţelege că n-am chef de vorbă. Inevitabil, vin întrebările despre starea vremii: „Cum e la tine? La fel de cald? Cum suporţi? etc“. Răspund că sunt ok şi că asta mă ajută să lucrez. Evident, persoana nu tot prinde ideea şi începe să debiteze ce o preocupă în momentul acela. Între timp, eu îmi văd de ale mele: scriu, caut pe net ce mă interesează, îmi fac playlistul cu muzică. Persoana scrie în continuare. Îmi dau seama că s-a oprit când nu mai „clipeşte“ dreptunghiul portocaliu din taskbar. De abia atunci arunc o privire pe ce a scris ea acolo şi încerc să formulez un răspuns politicos şi care să aibă legătura cu… subiectul.

Dacă nu mai am chef de alt schimb de mesaje, îi spun că trebuie să plec undeva sau că tocmai m-au sunat din redacţie şi ies. Musai să dau sign out, pentru că, am uitat să vă spun, persoana are „Yahoo Detector“ şi ştie dacă te ascunzi şi, cică, mai nou, cât ai mai rămas logat până ai ieşit de tot. OMFG!!!

Dacă sunt online pe Facebook, procedează cam la fel. Dacă ea crede că are ceva de spus, dă buzna în chatul meu şi scrie până face scurt la falange. Dar şi dacă nu are, tot intră, însă până atunci îmi dă un pic de offline. Pentru că, acum, se poate şi acolo. Ştiu că este „prin zonă“ pentru că primesc notificări privind ceea ce face: unde, la ce şi la cine dă like-uri, ce postează pe wall şi ce mai comentează la alţii. Când se satură şi de asta, ia o pauză. Fie se deconectează de la chat, dar rămâne pe Facebook în continuare, fie iese de tot, dar rămâne pe mess (de regulă ONline!). E suficient să postez o singură poză ori un clip, că se şi bagă iar în seamă pe chat.

Nu întreabă NICIODATĂ dacă sunt disponibilă şi rar îşi cere scuze că mă ţine de vorbă. Mie mi-e jenă de prostia lui să întrerup, brusc, discuţia, cu vreo minciunică, în schimb, el mă lasă cu ochii-n monitor când vor muşchii lui, motivând că i-a picat netul (dar după aia nu se scuză).

Ei bine, de vreo două zile, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am dat permanent offline pe messenger. Oricum îl deschid rar şi numai când vreau să-mi schimb poza de la avatar. Dar ştiu că persoana e online, pentru că se vede când am deschis e-mail-ul. Cum sunt pe invizibil, nu-mi fac probleme că mă abordează când nu am chef. Pe Facebook, idem. Apar deconetată. Mă arăt doar înainte să ies, la o oră târzie, ca să mă scuz mai uşor că nu am timp de vorbă.

Deocamdată e ok.

De ce nu scot persoana definitiv din listele mele? Pentru că mă iluzionez că o să-i vină mintea la cap sau că o voi învăţa să-mi respecte „pătrăţica“ de pe intenet. Ştiu, la faza asta, eu sunt aia proastă, dar să ştiţi că n-o să mă ţină mult. Şi-atunci, promit că o să mă vedeţi numai online 😆

Colega mea (II)

Acum ceva vreme, vă povesteam despre colega mea. Între timp, am avut confirmarea că gândim aproape la fel, că ne supără aceleaşi lucruri, că avem principii şi că meseria asta înseamnă totul pentru noi.

Mi s-au mai confirmat multe bănuieli cu privire la ceea ce se petrece cu adevărat în redacţie, chiar dacă această colegă nu a menţionat nume şi fapte concrete. Este o fată cu mult bun-simţ şi cu mare caracter.

Trist e că, pentru a nu ştiu câta oară, realizez că, la noi, spiritul de echipă, gen „toţi pentru unul, unul pentru toţi“, NU EXISTĂ! Ştiam de ani buni, dar speram să se fi schimbat ceva între timp….

Bucuria mea este că tocmai am câştigat o nouă prietenă. Asta e tot ce contează….

Bătrâneţe haine grele

Ar trebui ca, de mici, să ni se spună că şi noi vom îmbrătrâni. Că vom avea riduri, şi păr alb (chiar dacă ne vom chinui să-l ascundem, vopsindu-l), că ne vom mişca mai greu, că nu ne vom mai vindeca de anumite boli întocmai ca în anii tinereţii. Că nu vom mai fi frumoşi. Decât în suflet, poate 🙂

Tocmai citeam un articol despre Iurie Darie. Mai jos, o cititoare a lăsat următorul comentariu: „Doamne…cât de urât este acest om….“! Sincer, o compătimesc pe această fătucă despre care nu cred că a trecut de vârsta adolescenţei, în care da, fiecare dintre noi, mai ales dacă suntem fete, ne mândrim cu un ten de porţelan (dacă ne îngrijim), un trup de fotomodel (dacă nu dăm iama prin shaorme) şi cu o vitalitate la cote maxime (dacă nu ne pierdem nopţile prin cluburi). Îmi este foarte clar că domnişoara în cauză ori nu şi-a găsit timpul necesar de a sta mai mult de vorbă cu părinţii despre viaţă, în general, ori părinţii au fost prea ocupaţi pentru a-i arăta cum stă treaba cu respectul faţă de ceilalţi, în special faţă de bătrâni, mai ales dacă aceştia mai sunt şi suferinzi.

Mai sunt convinsă şi de faptul că fata nici măcar nu ştie cine este Iurie Darie, că nu i-a văzut nici măcar un film şi că habar n-are că, atunci când era de vârsta ei (şi nu numai), acesta era un bărbat poate la fel de frumos şi plin de viaţă ca şi ea (sperând că ea este, acum, o fată cu adevărat frumoasă…..) şi că, poate, doar boala de care suferă de câteva luni „l-a urâţit“!

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Maestru în urmă cu exact 10 ani când, împreună cu alţi mari artişti români (printre care  Tamara Buciuceanu şi, evident, Anca Pandrea), au vizitat oraşul meu, datorită unei excursii prin ţară, care le-a fost oferită de Ministerul Culturii. Eram chiar la începutul activităţii mele de reporter şi, bineînţeles, mă şi pierdusem din cauza emoţiilor (nu ai ocazia să-i vezi, în fiecare zi, la un metru de tine pe cei mai mari actori ai României). Poate, de aceea, am uitat că, acolo unde urma să fie întâmpinaţi oaspeţii era foarte frig (deşi afară erau 30 de grade) şi m-am dus îmbrăcată într-un maiou cu bretele. Când mi-am dat seama de asta, era prea târziu. Nu puteam să plec şi nici de la cine să iau o haină, aşa că m-am riscat şi am intrat după actori, mai ales că era acolo toată presa. Când mă aşteptam mai puţin, cineva s-a apropiat de mine şi mi-a pus haina lui pe umeri: „Tu ai mai multă nevoie de ea….“, aud spunându-mi-se. M-am întors…. şi pe cine văd? Pe Iurie Darie! Înalt, frumos, impunător, cu un zâmbet superb! Aproape că mi-au dat lacrimile, bâlbâind un mulţumesc! Să port eu haina lui Iurie Darie? Eu, un pârlit de ziarist de provincie, mic şi neînsemnat pe lângă cel pe care îl văzusem, de atâtea ori, în „Post restant“, seria „B.D.“-urilor, „Cucoana Chiriţa“, „Drumul oaselor“ şi multe altele?!

M-a cucerit pe loc (de parcă nu mă cucerise suficient, înainte!). Un gest frumos care denotă un caracter frumos.

Mă întreb dacă duduia care a scris acel comentariu la articolul despre starea de sănătate a lui Iurie Darie, ar fi fost impresionată de un gest atât de neînsemnat din partea unui artist care, el însuşi, merita o atenţie deosebită, nu eu. Mă mai întreb dacă are bunici şi dacă la fel spune despre ei, că sunt urâţi, când sunt loviţi de boală şi suferinţă. Mă întreb câţi oameni ca ea sunt în jurul nostru şi pe câţi dintre ei se pot baza bătrânii noştri. Mă întreb de ce unii uită să-i respecte, să-i iubească, să-i preţuiască pentru moştenirea, mai ales spirituală, care ne-au lăsat-o.

„Bătrâneţe haine grele
Cum să fac sa scap de ele
Trec zilele, trec si eu
Îmbătrânesc şi-mi pare rău…“

De ce nu regret că nu am ajuns magistrat

Eram elevă de gimnaziu când am hotărât să devin magistrat. Omul în robă îmi inspira nu numai seriozitate ci, mai ales, respect. Aş fi dat orice să treacă mai repede anii, să dau admitere la Drept (deşi, pe vremea aceea, era o facultate la care se intra foarte greu), să obţin diploma care mi-ar fi garantat accesul în lumea care mă fascina atât de mult. Chiar eram mândră de opţiunea mea şi nu pot să exprim în cuvinte ce bucuroasă am fost când am devenit studentă!

La fel de adevărat este că dorinţa de a urma Facultatea de Drept a fost influenţată şi de faptul că unchiul meu (soţul surorii mamei mele) era avocat (după ce fusese ani buni procuror) şi, ori de câte ori mergeam la el acasă, era imposibil să nu primească şi vreun client. Eu şi vărul meu, ascunşi în spatele uşii, ascultam ce se discuta în sufrageria transformată în birou de avocatură, iar când unchiul ieşea în oraş, îmi aruncam ochii pe hârtiile lăsate pe masă. Aşa am citit tot felul de declaraţii şi cele mai amuzante mi se păreau cele din procesele de divorţ, în care găseam tot felul de amănunte picante….

În timpul studenţiei, însă, nu mi s-a părut că avocatura ar putea fi o alegere bună. În anul III eram convinsă că voi ajunge procuror. La şase ani după absolvire, am intrat în presă…

Mulţi nu se aşteptau la aşa ceva, deşi cei care ştiau că aveam un oarecare talent la scris au considerat că era firesc să merg (şi) pe drumul ăsta. Nu mai reiau povestea, o puteţi desoperi citindu-mi blogul de la început. Şi nu despre asta am vrut să scriu, ci despre faptul că azi, la aproape 30 de ani de când mi-a încolţit în minte gândul de a deveni magistrat, nu regret că visul nu mi s-a împlinit.

A fi magistrat în România anului 2012 este un act de curaj, dacă faci parte din rândul celor care sunt hotărâţi să facă dreptate şi să aplice legea în mod corect. Să fim bine înţeleşi: sunt convinsă că există şi judecători sau procurori „curaţi“, cărora nu ai ce să le reproşezi. Dar sunt la fel de sigură că numărul lor e mult mai mic decât al celor care nu au fost mituiţi cel puţin o singură dată, indiferent ce formă ar fi avut mita.

Locuiesc într-un orăşel de numai 7.000 de suflete, în care, încă, mai există o Judecătorie în care dreptatea este împărţită de patru judecători. Nu pot să spun că există cel puţin unul despre care să nu fi auzit că nu a fost „mânjit“ sau influenţat să încline balanţa în favoarea vreunului „băiat şmecher“. În plus, am stat de vorbă cu oameni care, în naivitatea lor, au crezut că pot schimba un sistem dacă ar fi scos la iveală amănunte despre judecătorii care i-au nedreptăţit, doar pentru că au primit şpagă ori au primit ordine de sus.

Încă un motiv pentru care nu regret că nu am ajuns magistrat mi-a fost servit, în aceste zile, de Curtea Constituţională şi  Consiliul Superior al Magistraturii. Este foarte clar pentru toată lumea că membrii acestor instituţii sunt puternic influenţaţi politic pentru că sunt numiţi la propunerea unor formaţiuni politice. Mai mult decât atât, ceea ce iese acum la iveală denotă că aceşti magistraţi pot fi uşor santajaţi, ameninţaţi, datorită existenţei, în trecutul lor, a unui amănunt care ar atrage, dacă nu puşcăria, cel puţin oprobriul public. Vor fi, mereu, un instrument perfect în mâna Puterii, pentru că, pe lângă pata, mică sau mare, din trecutul lor, aceşti magistraţi mai ţin foarte mult şi la funcţie (pentru că le asigură un statut prvilegiat în societate) şi ar face orice pentru a şi-o păstra.

La începutul carierei mele de scriitor la ziar, redactorul-şef de atunci ne-a adunat, odată, într-o şedinţă, pentru a ne arăta o înregistrare video cu o colegă de breaslă (de la o publicaţie concurentă) care, în tinereţea ei, se destrăbălase, în pielea goală, la o petrecere privată. După ce am urmărit cu toţii imaginile, şeful ne-a spus că dorinţa lui este ca echipa pe care o conduce să fie alcătuită din oameni cu un trecut curat, nu din foste prostituate, şmecheri sau hoţi, iar dacă ne ştim cu vreo muscă pe căciulă să recunoaştem pe loc, altfel, dacă va descoperi că am minţit, vom fi concediaţi fără drept de apel. „Dacă văd pe undeva imagini de genul ăsta, cu voi, vă omor!“, ne-a spus nouă, fetelor, mai în glumă, mai în serios, arătând spre caseta cu ziarista despuiată.

Am râs în sinea mea, atunci. Am considerat că se exagerează, că e treaba mea ce fac în timpul liber, câtă vreme îmi fac datoria la serviciu. Odată cu trecerea anilor, însă, n-am mai gândit aşa. E mare lucru să ai coloană vertebrală. Să poţi privi oamenii în ochi fără sentimentul de vinovăţie sau, dimpotrivă, cu satisfacţia că-i poţi minţi fără să-şi dea seama. E mare lucru să ştii că te poţi culca liniştit, seara şi că nu ai coşmaruri. E mare lucru să ştii că nu te poate şantaja nimeni pentru că ai luat mită, că te-ai bucurat de vacanţe plătite de alţii, că nu eşti la volanul unei maşini cumpărate din bani ce nu ţi se cuveneau. Şi exemplele ar putea continua.

Ca ziarist, poţi fi influenţat să scrii într-un anume fel, dar modul corect de a gândi nu ţi-l poate infleunţa nimeni. Nu există jurnalist 100% independent, poate doar cel care a renunţat să lucreze pentru un trust şi scrie pe propriul lui site sau blog.

Eu recunosc faptul că accept să lucrez pentru un ziar înregimentat politic pentru că, deocamdată, e singurul mod de a practica meseria asta (e singurul meu păcat, care e de condamnat doar pentru că nu am curajul să mă desprind din acest loc), dar am privilegiul de a nu scrie zilnic despre politică şi că nu sunt nevoită să pup în dos pe nimeni. Nici în campaniile electorale nu fac asta, pentru că ştiu să păstrez „tonul“ neutru (atât cât îmi permit) şi, mai ales, pentru că ştiu ce gândesc cei care mă citesc.

Chiar dacă nu mi-e bine că trăiesc dintr-un salariu infim, iar unii numesc „prostie“ faptul că nu mă folosesc de relaţiile pe care mi le-am făcut în aceşti ani, pentru un serviciu mai călduţ sau pentru o locuinţă, îmi iubesc viaţa, aşa cum e. Pentru că, într-adevăr, nu mi se poate reproşa nimic, nimeni nu are de ce să mă înjure că i-am furat drepturile. Iar trecutul mi-l asum şi orice ar putea fi considerat un păcat, mi-l asum din start, dar nu e cazul….

Mă mai întreb, din când în când, dacă mi-ar fi fost mai bine îndeplinindu-mi visul din copilărie, dacă aş fi ajuns procuror. Probabil, da. Clar, aş fi fost unul de provincie, prea puţin cunoscut. Dar nu mi-e rău nici acum. Pentru că îmi place ceea ce fac şi pentru că singura „mită“ de care mă bucur e cel mult un buchet de flori, o diplomă de onoare sau un simplu „mulţumesc“. Iar pentru toate acestea nu răspund penal 🙂

 

 

 

London Boys

Pe vremea când eram elevă de liceu (asta se întâmpla pe la mijlocul anilor 80, respectiv în perioada 1986-1990), dar mai ales după Revoluţie, când posturile de radio au început să difuzeze şi muzică străină, ascultam  London Boys. Nu cred că exista cineva, din generaţia mea (poate doar rockerii 😀 ) care să nu fi ascultat, măcar o singură dată, melodiile „London Nights“, „Harlem Desire“ sau „El Matinero“, de exemplu. London Boys făcea parte din valul acela de trupe pop-dance gen Modern Talking sau Bad Boys Blue, în mare vogă pe vremea aceea (dar care au şi azi fani).

Chiar dacă vremea formaţiei London Boys a trecut demult, eu o mai ascult şi acum destul de des (Youtube-ul să trăiască!), dar niciodată, până în seara asta, nu m-am uitat la comentariile care însoţesc videoclipurile. Aşa se face că, de abia acum am aflat, cu surprindere, că ambii membri ai trupei au trecut în nefiinţă. Am căutat pe Google şi aşa am ajuns pe pagina Wikipedia, unde se precizează că băieţii au murit într-un accident rutier pe data de 21 ianuarie 1996!

Ce să mai spun? Păcat! Poate că ar mai fi avut un cuvânt de spus în muzică, dacă nu ar fi fost tragicul eveniment sau, cine ştie, perioada lor de glorie ar fi rămas aceea din anii 80-90. Oricum, îmi pare rău că au sfârşit aşa, dar mă bucur că le-am ascultat hit-urile în anii în care erau în topuri.

Restul e istorie….