Dezamăgiri post-referendum

Implicarea sentimentală, sufletească, într-un proces electoral, mai ales în ziua votului, de la care ai mati aşteptări, uneori dăunează. La referendumul de ieri mi-am dat seama, pentru a nu ştiu a câta oară, de lucrul ăsta. Da, recunosc, speranţe prea mari pentru ca Băsescu să fie demis nu aveam. Dintr-un milion de motive. Dar am îndrăznit să cred, până în ultima secundă, că se va schimba ceva în ţara asta, pe principiul „ia să vedem cum e şi cu altul“!

Nu am putut sta acasă ca să aştept exit poll-ul de la 11 noaptea. De când lucrez la ziar, noaptea rezultatelor, indiferent că a fost vorba de alegeri locale, generale, prezidenţiale sau despre referendumuri (ăsta e al treilea pe care l-am prins), nu m-a prins acasă. Acreditarea de jurnalist îmi permitea să asist şi la numărătoarea voturilor, însă niciodată nu m-am folosit de acest drept pentru că mă implic emoţional. Ca om, poate e normal, ca ziarist, nu.

Fiind în tabăra anti Băsescu, evident că rezultatul de aseară m-a afectat, mai ales pentru că şi cei lângă care am aşteptat să se termine votarea, nu au sărit în sus de bucurie. La mine în oraş lumea a ieşit la vot. Toţi cei cu care am vorbit erau siguri că, la numărătoare, Băsescu va pierde, dar dacă referendumul nu va fi validat, e degeaba. Am văzut o băbuţă care de abia se deplasa, sprijinită în baston, care a votat la spital, unde era internată. A venit la vot fără a fi luată cu japca ori convinsă cu mită electorală. Asta m-a enervat foarte tare la„marele deontolog“ Lucian Mîndruţă, care aseară, în miez de noapte, posta pe Facebook, în fiecare minut, numai tâmpenii (doar am spus într-o postare anterioară că e idiot), una dintre ele scoţându-mă din sărite:  „În aceste momente triste pentru ţară, gândul meu se îndreaptă spre cetăţenii care au votat din convingere pentru demiterea preşedintelui. Pe bune, ati votat moca? LOL“ sună ea. Că e susţinător al preşedintelui, pot să accept şi să înţeleg. Ce NU accept este insinuarea că noi, ăstia care chiar suntem convinşi că locul lui Băsescu e oriunde în altă parte şi nu la Cotroceni, suntem, în opinia „deontologului“, nişte retardaţi coruptibili, care votează doar dacă sunt plătiţi. Eram pe punctul de a-i da o replică foare acidă, însă nu am făcut-o din cauza cohortelor de aplaudaci care îi susţineau punctul de vedere şi care mi-ar fi sărit în cap, să-şi apere „idolul“.

Spuneam, înainte de referendum, că nu am făcut deloc vreo campanie pro demitere şi că ieri am făcut o excepţie pentru că un incident electoral, provocat de un pedelist prost şi chiar manipulat de mai marii lui, cărora le dădea rapotul prin telefon şi chiar la uşa secţiei de votare (asta am văzut cu ochii mei), mi-a confirmat că ăştia chiar au făcut orice pentru invalidarea referendumului.  Dar când sunt 8 milioane de români care spun că trebuie să-ţi faci bagajul şi să pleci, faţă de cele cele 900 de mii care cred contrariul, asta înseamnă ceva! Iar „flacăra democraţiei“ poate să-mi fie „fluturată“ pe sub nas degeaba, dacă posesorul ei îl are în coastă pe unii ca Blaga, Videanu, Anastase, Udrea şi restul.

Sutn dezamăgită, dar şi intrigată, că acest preşedinte, contestat de aproape 8 milioane de români, spune despre ei, deci şi despre mine, că am fost părtaşă la o încercare de lovitură de stat, dezamorsată de numai 900 de mii de oameni care, numai ei ştiu de ce, încă mai cred în el. În 2009, Traian Băsescu a fost reales în fruntea ţării cu 5 milioane de voturi. Acum, nici măcar un milion nu au mai votat contra demiterii. Dacă nu ne-am fi închinat în faţa Bruxelles-ului sau a Vienei, azi, 30 iulie, referendumul ar fi fost validat şi, la ora asta, Băsescu elibera biroul de la Cotroceni! Dar „dottore“ Ponta şi „repetentul“ Antonescu au acceptat condiţiile cancelariilor europene şi decizia CCR, fapt care i-a dat lui Băsescu prima şansă la referendum.

Sunt dezamăgită şi de reacţiile post-referendum venite din tabăra pro Băsescu. Şi nu mă refer numai la reacţialui Mîndruţă, pe care l-am citat anterior, ci la aceea a oamenilor obişnuiţi, cu acces la internet, care au umplut forumurile şi reţelele de socializare cu înjurături şi vorbe de duh la adresa celor 8 milioane de oameni care aşa au considerat ei, că pentru ţară e mai bine să voteze pentru demiterea preşedintelui. De ce eu şi alţii ca mine trebuie să fim numiţi comunişti, handicapaţi, ţigani şi să fim mânjiţi (la figurat) de cantităţi industriale de m**e şi alte umori care ar trebui (mă scuzaţi!) slobozite în altă parte?

Sunt dezamăgită pentru că dezbinarea asta, şi ura pe care le-am resimţit şi înainte, şi după referendum, au venit chiar de la cei care ar fi trebuit să ne ţină uniţi, ca naţie: de la politicienii de vârf. Nici nu mai ştiu cine a aruncat primul cu bolovanul, fapt e că el s-a rostogolit şi a devenit atât de mare, încât ne-a lovit şi (aproape) strivit pe toţi.

Sunt dezamăgită că Băsescu, odată recâştigându-şi jilţul de la Cotroceni, a anunţat că primul lucru pe care şi-l doreşte este să-i facă să plătească pe cei care au condus la suspendarea sa şi au organizat lovitura de stat (mă rog, tentativa de….). Asta, în loc să îndemne la conciliere şi echilibru. Ultimul lucru de care avem, acum, nevoie, este un preşedinte răzbunător, care să se răfuiască cu toţi adversarii săi. Ştiu că în politică totul e permis, dar NOI, ca naţie, nu ne mai permitem orice.

Nu vreau să-i ridic în slăvi pe unii şi să-i cobor pe alţii. Nu spun că Ponta şi Antonescu sunt salvatorii României, nu spun că pe ei mi-aş dori să-i văd forever la conducerea ţării. Ci doar că, momentan, ar fi putut reprezenta o alternativă la putere. Am mai spus, nu sunt analist politic şi nu mă substitui unuia, de aceea trebuie să aveţi o oarecare toleranţă la astfel de păreri 🙂

Ieri, deci în ziua referendumului, eu şi două prietene am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi mai bine să revenim la monarhie. Să avem un rege, care să nu depindă politic de niciun partid şi care să fie, într-adevăr, imparţial. Niciodată nu am fost adepta monarhiei, tocmai pentru că, pe vremea lui Ceauşescu, la istorie, această formă de guvernământ era tratată cu dispreţ, iar imediat după Revoluţie, membrii Casei Regale din România nu erau primiţi în ţară. Acum, însă, mă întreb: „Dar ce-ar fi, dacă….?“. Pentru că, de două ori, am avut ocazia de a fi în preajma Principelui Radu şi să fiu, dacă nu impresionată (pentru că nu ar fi un cuvânt potrivit), atunci plăcut surprinsă de prestanţa sa, ca reprezentant al Casei Regale. Dar asta, deja, e o altă poveste  care, poate, va face subiectul unei alte postări….

Până atunci, rămân cu gustul amar de la referendumul din 29 iulie. Dar, nu vă îngrijoraţi: o să-mi revin 🙂

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s