Colega mea

Am o colegă tânără (tocmai a împlinit 24 de ani….), frumoasă şi dornică de afirmare, dar pe forţe proprii, adică prin articolele ei, nu prin pile şi plocoane pe la şefi. Absolventă de Jurnalism, cu master în comunicare şi relaţii cu publicul.

Am remarcat-o imediat după nume (cel de familie e identic cu al unui om al legii din oraşul meu şi mă întrebam dacă nu e rudă cu el; nici până acum nu am aflat, dar pentru că nu s-a lăudat cu asta, presupun că nu e). Ne-am cunoscut la câteva luni de la venirea ei în redacţie, din cauză că, eu fiind corespondent local, nu merg des acolo. Nu ne-a făcut nimeni cunoştinţă, dar am ştiut că ea este fata cea nouă, pentru că era singura figură căruia nu-i puteam asocia un nume. Nici nu am conversat atunci. Eu nu am simţit nevoia să o abordez, ea avea prea puţine în comun cu mine.

Apoi, am remarcat-o pe Facebook. Când intram pe pagina ei, remarcam faptul că avem nişte prieteni comuni, dar nu-i puteam accesa datele din profil, pentru că avea setări de confidenţialitate. La un moment dat, mi-am luat inima în dinţi şi am dat click pe „Adaugă prieten“. N-am aşteptat multă vreme, m-a acceptat în lista amicilor virtuali. La început, i-am studiat în tăcere fotografiile, comentariile, postările. Pe urmă, am început să-i mai dau şi eu câte un like, să-i scriu câte ceva. Toate astea au ajutat mai târziu, când ne-am revăzut în redacţie, la şedinţe, în sensul că ne-am salutat, ne-am pupat, ne-am întrebat de una, de alta. Am stabilit o relaţie, să zic normală, ca între două colege care nu se văd mereu, dar profesional colaborează bine.

Obişnuiesc să citesc aproape tot ce scriu colegii mei. E o lecţie învăţată din primele săptămâni de lucru în branşă (redactorul-şef de atunci nu uita să ne reamintească faptul că e foarte important să ştim ce  fac şi ce scriu colegii noştri, indiferent de domeniu, pentru că ne putem ajuta, reciproc, în documentările noastre ulterioare şi chiar să ne inspirăm unii de la alţii). Dar la ea am putut remarca, la un moment dat, că vrea mai mult. De la sine şi de la ziar. Şi a început să facă reportaje pentru care se documenta singură, petrecând chiar 24 de ore în insituţiile respective, doar pentru a vedea cum merg lucrurile acolo.

În paralel, îi citeam postările de pe Facebook. Şi observam că pune mult suflet în ceea ce face. Numai că, la un moment dat, a început să posteze nişte notiţe din care ţipau dezamăgirile, tristeţea şi frustrarea. Şi atunci, am înţeles că nu sunt singura care a perceput într-un anume fel ceea ce se întâmplă în redacţia aia în care ţi se cere să fii bun şi deştept, iar când reuşeşti să fii aşa, ţi se dau vreo două după ceafă, ca să nu uiţi care ţi-e locul şi de unde ai venit. Odată, am încercat să aflu ce o deranjează, cine a supărat-o, dar s-a eschivat, afirmând că tot ce a scris în acele noţite sunt impresii generale, nu că ar viza persoane anume. Probabil, nu are încredere în mine, şi e normal să fie aşa, din moment ce ne cunoaştem foarte puţin. Cu toate astea, ea a fost aceea care, spre sfârşitul anului trecut, într-o conversaţie despre nişte articole tematice, mi-a dat nişte informaţii din „bucătăria internă“ a redacţiei care m-au făcut să văd cu alţi ochi o anumită parte dintre colegi. De fapt, mai mult mi-a confirmat că erau aceiaşi care, pe vremuri, la începuturi, mă luau peste picior (în lipsă, dar eu am aflat tot pentru că aveam şi prieteni în redacţie) doar pentru că eram obiectivă, echilibrată şi mă străduiam să-mi păstrez verticalitatea profesională.

Atunci, am suferit, am fost dezamăgită, tristă, supărată, iar frustrările începuseră să se acumuleze, treptat. În condiţiile astea am deschis blogul, în urmă cu mai bine de trei ani, pentru că simţeam nevoia să comunic cu restul lumii ca om şi într-un alt mod, la alt nivel faţă de cum o fac zi de zi. Spre deosebire de colega mea, care se exprimă pe Facebook, prin notiţe care aduc foarte bine cu un blog (aştept momentul în care şi-l va deschide, pentru că sigur o va face, are prea multe de împărtăşit cu ceilalţi), la doar doi ani de când a păşit pe drumul jurnalismului, mie mi-au trebuit şapte ani să încep să scriu şi altceva decât ştiri seci (uneori şi reportaje), după un anumit şablon.

Treptat, colega mea trece prin stările prin care am trecut şi eu, atunci când am realizat că meseria asta nu e o glumă, ci un mod de viaţă pe care ţi-l asumi. Şi nu ai mereu de câştigat, eşti şi iubit, şi hulit deopotrivă, nu numai de cei din exterior, cât şi cei din interior. Am început s-o iubesc, în felul meu şi s-o admir, sperând şi rugându-mă ca tinereţea şi ambiţia ei s-o ajute să se desprindă din acest loc şi să evolueze.

Pentru că e păcat să se plafoneze în redacţia noastră. Deoarece asta se va întâmpla, într-o zi. Urci, înveţi, începi să înţelegi şi să vezi mereu altfel lucrurile, treptat-treptat ţi se schimbă modul de percepţie a oamenilor, a fenomenelor din jurul tău, asta se reflectă în textele tale dar, la un moment dat, simţi barierele impuse de unii: nu ai voie să fii mai mult decât eşti. Nu eşti independent, eşti obligat să respecţi nişte interese. Şi, din clipa aia, tu alegi cine vrei să fii şi unde să fii.

Când aş fi putut să mă desprind, nu am făcut-o. Nu am avut suficient curaj. Acum, aproape că m-am resemnat, deşi nu mă simt învinsă. Dar, atât timp cât amândouă, eu şi colega mea, ne regăsim numele în aceeaşi casetă redacţională, niciuna nu suntem demne de laudă. Pentru că un jurnalist adevărat nu ar face carieră la un ziar de factura celui care ne plăteşte.

Dar sunt convinsă că amândouă avem vise. Al meu începe să prindă contur, sunt sigură că, într-o zi, voi trece şi la fapte concrete. Sunt semne că sunt pe un drum bun dar va mai dura până când va deveni realitate. Mi-ar plăcea să ştiu (chiar să aflu) că şi colega mea are un vis frumos, pe care şi-l va împlini, ajutată şi de experienţa de reporter.

Pentru că totul e posibil. Şi amândouă merităm mai mult. Aşa îmi place să cred.

3 gânduri despre “Colega mea

  1. O sa fac un comentariu si e posibil sa ti se para rautacios dar te asigur ca nu asta e intentia
    Tu spui ca ai deschis acest blog din dorinta de a comunica (cu )lumea …..Mie nu mi se pare asa. Tu scrii foarte bine si te exprimi ok, ai povesti intersante pe care multi le-ar citi dar tu esti directionata inspre tine. Rar comentezi la altii (ok, poate o sa zici ca n-ai ce spune dar tot asa pot zice si altii pe blogul tau , nu? Deci eu ca cred ca mereu exista ceva de spus daca blogul e cat de cat viabil)
    Asadar te intereseaza mai mult un jurnal online probabil- si iti e egal daca te citeste sau te comenteaza cineva. Repet, e strict parerea mea, poate interactionezi mai mult cu altii dar eu n-am prea citit comentarii de-ale tale in blogosfera

    Altfel, ar fi imposibil ca la maniera frumoasa in care te exprimi- sa nu ai macar 3-8 comentarii la un articol!

    • Nu mi se pare un comentariu răutăcios. Da, e un jurnal online, deschis din nevoia de a mă exprima altfel decât o fac zilnic. Nu comentez pe alte bloguri nu pentru că nu am nimic de spus, dimpotrivă, ci pentru că, încă, nu am depăşit etapa aceea cu „nu vreau să mă bag în seamă“. Asta tot de la meserie mi se trage. Şi e vina mea, recunosc. I-am obişnuit pe cei din jur cu un fel de a fi mai glumeţ, mai de gaşcă, şi cei mai mulţi au impresia că nu gândesc ori nu am opinii proprii. Când devin serioasă şi pun punctul pe „i“, aceleaşi persoane au impresia că o fac pe nebuna, că încerc să epatez ori, cum spuneam mai înainte, „să mă bag în seamă“. Ştiu, însă, că în sinea lor îmi dau dreptate 😀
      Este adevărat că nu ţin să am trafic pe blog, dar îl am, totuşi, iar la mine ajung persoane care îmi trimit mesaje (de când cu Facebook-ul „Niciodată Singură“) foarte interesante. Ieri, de exemplu, cineva de la o televiziune din Bucureşti mi-a propus să vin la o emisiune despre diete, doar pentru că mi-a citit postarea de pe blog referitoare la cura mea de slăbire. Mă onorează, dar nu mă voi duce. Tot pentru că nu cred că ar trebui sau mi se potriveşte să fiu în centrul atenţiei…. deşi e tentant. Îmi place să cunosc persoane publice, vedete, stau mult în preajma lor când am ocazia, mă fotografiez cu ele şi sunt paparazzo perfect, pentru că nu spun niciodată în ce calitate mă aflu lângă ele. Dar oricâte lucruri aş observa la ele, îmi place să le ţin pentru mine… pentru că ştiu că le voi revedea şi dacă îmi voi dezvălui identitatea, nu vor mai fi atât de deschise….
      Sunt multe de spus, dar e doar un răspuns la comentariul tău. Dar mi-ai dat o idee pentru o viitoare postare 🙂

  2. Pingback: Colega mea (II) | Niciodată Singură

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s