Iubirile din trecut

Cu siguranţă, toţi avem un trecut amoros. Iubiri mai mult sau mai puţin împărtăşte, care ne-au lăsat amintiri mai mult sau mai puţin frumoase.

M-am îndrăgostit prima oară la… 11 ani şi un pic (asta fără a-l pune la numărătoare pe vecinul de palier cu care mă pupam de pe la 7-8 ani şi care îmi ducea ghiozdanul când ne întorceam de la şcoală 😆 ). Eram în tabară, împreună cu mai multe fătuci din generaţia mea, toate cu hormonii în clocot, se pare, altfel nu pot explica faptul că toate puseserăm ochii pe acelaşi mascul. Noi treceam în clasa a VI-a, el reuşise deja la liceu. Ni se părea un Făt-Frumos căruia îi mai lipsea doar calul alb pe care să ne urce pentru a ne lua cu el, undeva, la palat. Nu mai ştiam cum să-i atragem atenţia, cât de „savante“ să părem în discuţiile cu el, cât de sociabile (ca să nu spun disponibile, căci era prea mult pentru vremurile şi, de ce nu, pentru mintea noastră de atunci), cât de „moţate“. Ne adunam, seara, în cabana băieţilor, la şuete, doar pentru a fi cât mai aproape de el. Ceilalţi băieţi (de aceeaşi vârstă cu noi sau chiar colegi cu el) nu mai contau. Bineînţeles, în final,  nu a preferat-o pe niciuna dintre noi şi era absolut normal: avea o prietenă care nu venise în tabără cu el! Toate ştiam asta, dar speranţa e ultima care moare! 😆

Vă vine să credeţi sau nu, după băiatul ăsta am suspinat vreun an şi ceva, deşi bietul de el nu mă încurajase cu nimic în perioada în care ne maimuţăream în faţa lui 🙂 L-am revăzut, întâmplător, pe stradă, după vreun an şi ceva. De abia după ce a trecut pe lângă mine am realizat că el era şi mi s-au înmuiat genunchii 😀

Să nu credeţi că inima mea zburdalnică s-a oprit doar la el. Prin clasa a VII-a, mi-a căzut cu tronc nepotul vecinului de la etajul 2. Era în clasa a XI-a la cel mai bun liceu din judeţ. Îl ştiam de când eram mică, pentru că venea pe la noi la bloc, dar atunci, m-am uitat mai bine la el şi na…. iată altă „iubire“! La fel de platonică precum cea dinaninte, dar mai cu năbădăi. Pentru că lui i-am pus bileţele de amor în uşă, iar când ieşeam în oraş, la plimbare, împreună cu prietena mea de atunci, aveam grijă să ne fâţâim fix prin locurile frecventate de el (norocul nostru că pe vremea aceea nu erau barurile şi cluburile de azi!) doar ca să-l văd! Partea naşpa (pentru mine) a situaţiei era că îl plăcea sau mi se părea că-l place şi prietena asta a mea. Şi nu concepeam să am concurenţă 😆 Eu am pus ochii pe el prima, eu am spus prima că-mi place, aşa că tu stai la coadă! Cam asta era atitudinea mea faţă de ea, chiar dacă nu-i spuneam în faţă aşa ceva! Da, da, eram foarte …. războinică, îmi fixam un scop şi făceam absolut orice ca să mi le ating (între timp am devenit mai…. bleagă! 😀 )

Ca să n-o mai lungesc: evident că nici nu el nu a fost nimic. Omul avea şi el o prietenă, cu care s-a şi căsătorit după aceea, numai că soarta nu a fost una fericită, pentru că fata a murit, răpusă de o boală cumplită (alta decât cancerul), după 7 ani de căsnicie… Dar mă credeţi că în momentul acela am suferit pentru el. Deh, sunt o sensibilă, totuşi….

De departe, însă, cea mai mare dragoste din adolescenţă a fost cea de la 16 ani, despre care v-am mai povestit de curând, aici, aşa că nu mai insist asupra ei. Ce mai pot să spun, este că, şi acum, când îmi amintesc de acele timpuri, ajutată de jurnalul pe care îl ţineam, cu perseverenţă, realizez că aceea a fost prima mea iubire în sensul frumos al cuvântului, care mi-a făcut sufletul să vibreze într-un fel anume.

Prima relaţie cu un băiat am avut-o, însă, de abia la 19 ani. Şi despre el v-am povestit, şi nu o dată. Aceea a fost o relaţie care m-a consumat mai mult după ce s-a terminat decât înainte, pentru că nu înţelegeam unde şi cu ce greşisem de nu a mai mers. Şi mi-au mai trebuit alţi ani ca să mă îndrăgostesc din nou, iar când s-a întâmplat, iar am aflat că aveam… concurenţă şi iar am fost nevoită să lupt pentru „supremaţie“, lucru pe care nu l-am obţinut, fapt care iar m-a făcut să sufăr, dar la multă vreme după aceea am realizat că „suferinţa“ aceea a fost unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea. Pentru că, din încăpăţânarea mea de a fi cu acea persoană, mai târziu nu ar fi ieşit nimic bun, chiar dacă, să zicem, am fi ajuns să formăm un cuplu, la un moment dat. L-am cunoscut mai bine pe acel bărbat de abia după ce, în sfârşit, l-am întâlnit pe cel care mi-a devenit soţ şi am înţeles că nu am fi avut nicio şansă pe termen lung.

Printre toate „iubirile“ astea, s-au mai strecurat şi câteva poveşti de-o vară, dar niciuna atât de semnificativă pentru a o detalia aici. Iar dacă vă aşteptaţi să vă spun cine a fost primul bărbat din viaţa mea, cum şi unde s-a întâmplat, ce am simţit,  să fiţi siguri că asta nu voi povesti niciodată pe blog 🙂

De ce am scris acest post? Pentru că, dimineaţă, m-am trezit în gând cu melodia asta, pe care, dacă s-ar fi lansat în urmă cu vreo două decenii, i-aş fi dedicat-o primului meu prieten, după despărţire. Acum, nu-i pot dori decât fericire. Pentru că, între timp, mi-am găsit adevărata dragoste. Şi ea contează cel mai mult.

Reclame

4 gânduri despre “Iubirile din trecut

  1. Imi place sa-mi pastrez frumos iubirile din trecut ca pe-un buchet pretios. Tot printre iubirile din trecut am gasit si cei mai buni prieteni care au jucat un rol important in viata mea la un moment dat 🙂
    Altii le arunca, eu le pastrez cu drag 🙂

    • Sper că nu se înţelege că eu le arunc la gunoi!
      Într-un fel sau altul, cu unii dintre cei care mi-au fost dragi mai păstrez legătura (chiar şi pe contul personal de Facebook). Şi despre cei cu care nu am mai vorbit mai ştiu câte ceva. Nu mi-au plăcut despărţirile cu certuri sau cu uşi trântite, cu ameninţări şi blesteme, cu vorbe gen: „Lasă că ai să vezi tu, roata se întoarce!“ (bine, la mine nu a fost cazul, deci am fost privilegiată) dar, în anumite momente, simţeam că nu merit să fiu tratată ori părăsită în felul în care s-a întâmplat. Chiar dacă explicaţiile (uneori, însoţite de regretele persoanelor în cauză), au venit, într-un târziu, urmele pe suflet au rămas. Dar şi aşa, eu mă bucur că am trăit acele iubiri. Ce e de povestit altora, am făcut-o aici. Dar e infinit mai puţin decât ceea ce s-a întâmplat în realitate. Iar lucrurile acelea vor rămâne doar în amintire şi în inimă.

      • Nu, nu , tocmai ca apreciez ca ti le asumi
        Asta am dedus din articolul tau
        Dar multe persoane se dezic de ele public. In intimitate nu sunt sigura ca sunt la fel de viteji

  2. M-am liniştit! 🙂 N-am cum să mă dezic de ele. Bune sau mai puţin bune, au fost relaţiile mele şi fac parte din trecutul meu. Din fiecare am învăţat câte ceva care mi-a folosit la un moment dat. Şi-apoi, cum ar fi fost de le-aş fi ştiut de la început pe toate, cum să mă comport, să vorbesc şi aşa mai departe? Aş mai fi avut amintiri frumoase, în faţa cărora mă mai amuz „la bătrâneţe“?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s