Fotograful… fericirii :)

Trăiesc la intensitate maximă emoţiile, senzaţiile, sentimentele. Când eram ceva mai tânără, credeam că asta se datorează vârstei, când entuziasmul este, întotdeauna, la cotele cele mai înalte. Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat în această privinţă.

Reacţionez şi sufletul-mi vibrează mai ales în faţa fericirii celorlalţi. Mă bucur sincer când văd oameni fericiţi, împliniţi, care au reuşit, prin forţele proprii, să-şi împlinească visele. Obişnuiesc să spun despre ei că au o aură care îi fac să strălucească într-un fel aparte. Îmi place să le citesc fericirea pe chip, în ochi şi în zâmbet. Mă încarcă pozitiv şi îmi sunt exemplu în ceea ce fac.

Ieri, mi-am dat seama că de îmi plac nunţile, mai bine zis cununiile în biserică, deşi, până acum, nu am avut prilejul de a asista la multe. Prima cununie pe care am văzut-o live a fost a unor necunoscuţi, din satul bunicilor. Eram la şcoală, prin clasele primare, cred sau poate un pic mai măricică, în orice caz, nu foarte mare, pentru că, încă, mai stăteam gură-cască pe uliţe cu verii mei. Cu ei am intrat şi atunci în biserică, pentru a vedea mireasa. Nu ştiam noi atunci ce semnificaţie are slujba, noi ne bucuram de ceea ce vedeam.

Peste ani, am păstrat acea fascinaţie pentru mirese. Îmi plăceau alaiurile de nuntă, atmosfera de sărbătoare, lumea care se bucura. Dintotdeauna s-a spus că toate miresele sunt frumoase şi nu am înţeles decât foarte târziu de ce. Pentru că, de fapt, nu este vorba despre frumuseţea fizică, ci de frumuseţea care vine din interior, care e dată de bucurie şi fericire. Prima dată mi-am dat seama de asta la nunta celei mai bune prietene din facultate care, în rochia aceea albă, pur şi simplu radia în braţele celui care îi devenea soţ. Ultima dată, ieri după-amiază, la o cununie la care am mers 99% în interes profesional, deşi atât mirii (de fapt, mai mult mirele), cât şi naşii îmi sunt amici. Am ezitat mult înainte de a merge să-i văd (toată lumea mă idenfică cu ziaristul, nu cu omul care sunt şi nu vroiam să le stric oamenilor buna dispoziţie), dar de îndată ce am văzut mireasa, alaiul, familiile şi prietenii care se bucurau de eveniment, instantaneu, am empatizat cu ei şi m-am bucurat de fiecare clipă petrecută în mijlocul lor. Deşi îmi propusesem să fac doar câteva poze de la cununia civilă şi apoi să mă retrag, m-am pomenit că-mi doresc să merg şi la biserică, lucru pe care l-am şi făcut, de altfel. Este pentru prima dată, cred, când merg la un eveniment, în calitate de ziarist (pentru că a fost un eveniment local monden, despre care voi scrie) şi mă bucur de tot ceea ce văd. Deşi nuntaşii au avut şi fotograful profesionist (şi, mai mult ca sigur, plătit cu bani grei 🙂 ) după ei, m-am transformat şi eu, înr-unul de ocazie, pozând cot la cot cu el. Mi-am făcut treaba cu atâta plăcere, încât nu am ţinut să imortalizez amănuntele de culise, pe care nu toată le observă (la mine, deja, ţine de profesie) dar de care se amuză (sau nu 😀 ). Fără să deţin un aparat foto profesionist (deh… astea-s condiţiile şi, mai ales, bugetul….), am scos, totuşi, nişte fotografii foarte reuşite, la care m-am uitat de mai multe ori până noaptea târziu, pentru că, de fiecare dată, surprindeam alte şi alte emoţii şi îmi spuneam că ar fi trebuit să insist mai mult pe anumite momente, dar….

Dar intram, iarăşi, în sfera profesionalului. Or, eu, ieri, am fost doar un fotograf amator, care s-a întâmplat să fie la un eveniment care i-a făcut să-i vibreze sufletul (şi slujba a fost impresionantă, oficiată de patru preoţi; de regulă, pe mine nu mă sensibilizează aşa ceva, dar de data asta totul mi-a plăcut şi cred că slujba de cununie are ceva special. Dacă nu crezi în Dumnezeu, cu siguranţă că, în momentele acelea, simţi cu adevărat prezenţa divină în preajma ta…..). Cu toate astea, în drum spre casă (nu, nu m-am dus şi la petrecere), mi-am dat seama, din nou, că asta mi-ar plăcea să fac, dacă nu aş mai fi ziarist: să fotografiez. Şi nu orice. Ci oameni fericiţi. Pentru că îţi spun atât de multe, fără cuvinte. Şi îţi transmit stări care te încarcă şi te motivează. Mă voi gândi serios la lucrul ăsta. E frumos, dar sunt sigură că nu e uşor să fii fotograf. Că nu ştii niciodată tot despre asta, că mereu înveţi (contează mult şi tehnica, şi dotările…. ca peste tot), dar cred că e minunat să poţi imortaliza cele mai frumoase momente din viaţa celorlalţi şi să le expui, apoi, în felul tău.

Da, mi-ar plăcea să fiu fotograf. Fotograful…. fericirii 🙂

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s