Indiferenţă

Colegii mei scriu foarte bine, cum s-ar zice, îşi fac bine treaba pe domeniile lor. 99,99% din articolele lor sunt ok, în sensul că nu le-aş schimba nicio virgulă. Aş vrea ca şi ei să spună acelaşi lucru despre textele mele, dar asta e altceva…. 🙂

Totuşi, se mai întâmplă să scrie şi texte care mie, nu ca reporter/redactor, ci ca simplu cititor,  nu-mi spun nimic, iar dacă aş fi redactor-şef, niciodată nu le-aş prefera în locul altora.

Azi, doi colegi au semnat un articol despre o mămăiţă din Cucuieţii din deal. Jumătate din el prezintă cum au ajuns ei la casa respectivei, situată la nu ştiu câţi kilometri de cel mai apropiat sat, şi cum au trecut de pădurile şi fâneţele lui Peşte Prăjit, per pedes, şi cu cât chin, la temepraturi la care fierb creierii, iar în cealaltă jumătate aflu că băbuţa trăieşte bine-merci într-o colibă cu două cămăruţe, făcută din chirpici, fix ca-n Evul Mediu: fără electricitate, televizor, radio etc. şi cu apă de la izvorul pe care-l curăţă cu mânuţele-i proprii. Se culcă şi se trezeşte odată cu găinile, mănâncă ce produce grădina sau ce-i dau găinile şi porcul din ogradă. A ales viaţa asta după ce a remarcat că baărbatu-său nu se poate lăsa de băutură. Copii n-a făcut (mai bine).

Mamă, ce mişto! Articol de primă pagină! Părerea lor, nu a mea!

Pentru că m-am săturat de poveşti de genul ăsta! Despre babe şi moşnegi care îşi duc zilele ca la începuturile civilizaţiei şi mai sunt şi lăudaţi! Asta, când tehnologia a ajuns la un asemenea nivel încât, uneori, ai nevoie doar de un telefon sau un laptop conectat la internet ca să ştii tot ce se întâmplă în lume! Vreau să citesc articole despre bătrâni din România care se pot întreţine din pensii, care îşi permit excursii în străinătate şi vacanţe la mare sau la munte, care au ce mânca şi cu ce-şi plăti impozitele, taxele şi întreţinerea şi care, de ce nu, mai au chef să se înscrie la cine ştie ce cursuri, cum fac cei din străinătate. M-am săturat să dau peste texte în care bătrânii noştri de abia îşi duc zilele prin cine ştie ce cătune uitate de lume, prin case care stau să se dărâme peste ei, fără cele mai elementare condiţii (fără apă, căldură, utilităţi în general), care toată viaţa nu au ştiut ce înseamnă un concediu ori vreun sejur la băi, care se scotocesc prin buzunare pentru o pâine în plus. Nu spun că ei nu există sau că ar trebui să-i ignorăm, dimpotrivă, când aducem în atenţie astfel de cazuri, ar trebui să avem cel puţin o soluţie pentru ei. Cum nu o avem, la ce mai scriem despre astfel de cazuri? De dragul de a impresiona? Ei bine, eu nu sunt impresionată, nici ca reporter (motiv pentru care demult am renunţat să mai scriu despre situaţii pentru care nimeni nu are soluţii), nici ca simplu cititor de ziar, din acelaşi motiv: n-am nici banii, nici pârghiile necesare de a-i sprijini pe cei care au probleme. Sorry, salariul nu-mi permite decât să supraviţuiesc (nu să-mi cumpăr o casă ori o maşină măcar second-hand). Eu pe cine impresionez, pe mine cine m-ar putea ajuta, dacă ar şti cum trăiesc? A! Eu sunt tânără, am viitorul în faţă, sunt sănătoasă şi bună de muncă… la ce-mi trebuie ajutor? Dar şi bătrânii ăştia care, în secolul al XXI-lea, trăiesc precum cei din 1.600 şi care au fost şi ei tineri, şi sănătoşi, şi buni de muncă şi tot ce vreţi, dar care n-au reuşit, într-o viaţă, să ajungă la nivelul de educaţie şi civilizaţie a celor din Vest.

De ce să fiu impresionată de astfel de poveşti? De ce să nu mă încânte poveştile fericite, care pot fi un exemplu pentru ceilalţi? De ce m-ar extazia povestea unora care îşi duc zilele ca-n antichitate? Mă deprimă, dacă vreţi să ştiţi! De aia nu-mi înţeleg colegii care îşi pierd timpul scriind despre asta. Mai ales că ştiu că pe unii chiar îi doare la bască despre ceea ce văd şi că fac efortul de a efectua o documentare doar pentru că… alte subiecte n-au.

Spuneţi-mi cum vreţi, dar nu-mi schimb părerea. Cu ani în urmă, eram impresionată de toţi nespălaţii, necăjiţii şi săracii. Am scris despre ei, crezând că-i ajut.  Nimeni nu a sărit să le dea o bucată de pâine sau o haină. Mai mult, unii mi-au spus că mediatizarea mai mult rău le-a făcut. Aşa că, am pus punct cazurilor sociale. Şi, când văd că unii udă batiste când citesc despre ele… mai bine nu vă spun ce simt! Pentru că ştiu ce gândesc unii reporteri, când vin să vorbească cu năpăstuiţii ăştia: trebuie să am un subiect pentru azi, mâine, poimâine. În rest, Dumnezeu cu mila!

Trist, dar mai mult decât adevărat!

Reclame

2 gânduri despre “Indiferenţă

  1. Eu consider ca o parte din povestile despre batrani care se descurca in conditii de Ev Mediu sunt scrise cu admiratie pentru ca ei, in ciuda greutatilor, au libertate! Probabil corporatistul de rand ii invidiaza pentru ca cei necajiti, dar care se intetin singuri, nu trebuie sa faca atatea compromisuri pentru salariu si pentru un trai decent. Desigur, nu spun ca situatia batranilor respectivi e dezirabila, dar cred ca unii tintesc spre ea cu sufletul insetat de libertate, de descatusare de tot ce implica tehnologia.
    E doar o parere, nu aruncati cu rosii! 🙂

  2. Să nu fiu greşit înţeleasă: sunt bătrâni de la care avem ce învăţa, care sunt adevărate exemple de înţelepciune. La fel, sunt bătrâni care au nevoie de sprijin, ca să depăşească diferitele situaţii dificile prin care trec dar care, din demnitate, nu cer absolut nimic de la ceilalţi sau dacă o fac, aleg acest lucru doar pentru că nu au avut altă alternativă.
    Nu sunt absurdă, nici lipsită de suflet. Astă-iarnă, când erau zăpezile cât gardul şi ger de crăpau pietrele, am dat peste o bătrână care îngheţa de frig în propria-i casă şi ieşise în curte ca să strige după ajutor. N-a luat-o nimeni în seamă, nici măcar autorităţile, pe care le-am sunat. Am mers la magazin şi i-am cumpărat mâncare (nu m-am uitat la bani, deşi mulţi nu aveam la mine), asta, în timp ce un vecin de-al ei i-a dat lemne.
    Dar sunt cazuri care nu au ce căuta în presă, în general. Cazuri sociale comune, dacă le pot spune aşa sau cazuri de genul celui despre care au scris colegii mei şi care chiar nu inspiră nimic: o femeie a ales de bună voie şi nesilită de nimeni să trăiască într-o casă din chirpici, în pustietate. Nu se plânge, îi place, nu crede căe un exemplu. Da, poate fi considerată curajoasă. Dar s-ar putea ca mediatizarea să-i strice liniştea în care s-a refugiat, pentru că reporterii nu au avut inspiraţia de a nu indica numele, locaţia şi cum se ajunge acolo.
    Eu, ca un cititor de ziar, nu aş vrea să citesc despre aşa ceva, despre oameni, bătrâni sau tineri, care ar trebui să trăiască în anumite condiţii, dar societatea le refuză dreptul la civilizaţie. Ideea postării este că m-am săturat de articole negative, să ne plângem semenii şi să nu putem face nimic. Eu, când am refuzat să scriu pe domeniul social am pornit de la un fapt demonstrat: foarte rare sunt situaţiile în care cineva a fost ajutat până la capăt. În rest, mediatizarea a făcut mai mult rău.
    Cam asta am vrut să spun.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s